Leyah, artista din România care a dezvoltat un nou gen muzical, cinematic pop: „Am fost crescută cu ideea că munca nu se face cu jumătăți de măsură”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Leyah, pe numele real Magdalena Diana Marica, este o compozitoare, pianistă și cântăreața care a adus în România un gen muzical unic, cinematic pop-ul, un amestec între muzica de film și pop contemporan.
Cuprins:
- La 16 ani a cântat Concertul nr. 1 de Beethoven
- Primul turneu de cinematic pop din România
- „Este o muzică pop care te emoționează profund”
- „Copiii trebuie expuși de mici la artă, adaptată vârstei lor”
- „Un artist are mai mult ca oricând o responsabilitate socială în ţară”
- „Pe mine, personal, m-au ajutat femeile enorm”
- „Arta nu e un lux, ci o necesitate a sufletului”
- „Am clar nevoia de fi pe scenă, de a cânta și a crea”
Leyah își transformă influențele clasice în experiențe audio-vizuale intense, de la turnee naționale la spectacole simfonice sold-out.
La 16 ani a cântat Concertul nr. 1 de Beethoven
Am stat de vorbă cu artista despre creativitate, despre cum pot fi apropiați tinerii de muzica clasică și despre campania „Cine sunt Iele?”, prin care aduce în lumină femei valoroase din arta și cultura contemporană.
Leyah (Magdalena Diana Marica) este compozitoare, pianistă și cântăreață, prima artistă din România care a introdus și dezvoltat genul cinematic pop, un stil care îmbină muzica de film și pop-ul contemporan.
Fiica dirijorului Modest Cichirdan, Leyah vine dintr-o familie cu moștenire muzicală clasică și povestește pentru Libertatea cum tatăl ei este cel care i-a deschis sufletul și drumul spre muzică. A început să cânte la pian de mică, a urcat prima oară pe o scenă la vârsta de 6 ani, iar la 16 ani a cântat Concertul nr. 1 de Beethoven, sub bagheta părintelui ei.
„N-am să uit niciodată acel moment, pentru că mi-am făcut debutul concertistic cu degetul mic de la mâna stângă bandajat! Acum zâmbesc când mă gândesc înapoi, dar știu că tata era extrem de stresat (și pentru că se temea că nu voi putea cânta la capacitatea mea maximă, și pentru că știa cât de mult conta pentru mine ca acel debut să fie un succes). A fost un moment plin de emoție, în care am învățat că arta nu vine doar din perfecțiune, ci și din curajul de a merge mai departe, chiar și atunci când nu e totul ideal. Cred că tot atunci am învățat să funcționez și să performez sub presiune”, povestește ea.
Tot atunci, așa cum mărturisește, a învățat și ce înseamnă să fii artist, „să-ți păstrezi liniștea în mijlocul furtunii și să transformi slăbiciunea în putere”.
Primul turneu de cinematic pop din România
În 2024-2025, Leyah a lansat Cinestezia, primul turneu de cinematic pop din România, urmat de Cinestezia Symphonic, primul concert cinematic pop simfonic din România, o producție impresionantă care a reunit 70 de muzicieni, orchestră, trupă pop și tehnologie vizuală. Spectacolul a fost sold-out încă din seara premierei. Artista spune cum, odată cu acest proiect, un vis din copilărie i-a devenit realitate.
„Am vrut să-mi duc publicul într-o călătorie auditivă și vizuală de neuitat. Mi-aș dori ca un spectator, la finalul concertului, să simtă că este mai viu, că a trăit un moment de intensitate care îi va rămâne în suflet mult timp, chiar și după ce luminile s-au stins. Și mi-ar plăcea să mai știu că ar vrea să revină, să reasculte și să împărtășească experiența cu familia sau prietenii, și să descopere astfel că în România se face muzică de calitate”, continuă ea.
Cântăreața vorbește și despre cum se adresează unui public care își dorește o experiență muzicală emoționantă, celor care vor să simtă profund și care, atunci când ascultă muzica ei, pot închide ochii și să își creeze propriul film interior - „este un public fără vârstă, pentru că emoția se poate simți în orice etapă a vieții.”
Leyah își va continua concertele atât în țară, cât și în străinătate, iar pe 12 decembrie, în București, la Scânteia Plus, va pune în scenă, pentru prima oară, un concert hibrid, un concert-talk, care aduce împreună muzica și conversațiile.
„Se numește „Unplugged stories” și, pe lângă momentele muzicale oferite alături de orchestra mea, voi avea doi invitați speciali (Teodora Tompea și Paul Olteanu), ce vor dezbate un subiect de actualitate care ne afectează pe toți: deconectarea de device-uri și reconectarea în offline”, explică artista.
În interviul de mai jos am stat de vorbă despre creativitate, despre cum putem să-i apropiem pe oameni de muzica clasică, despre responsabilitatea artiștilor, dar și despre campania „Cine sunt iele?”, lansată odată cu melodia „Ielele”.
Inițiativa își propune să aducă în atenție femei mai puțin vizibile, dar valoroase prin ceea ce fac pentru arta și cultura contemporană, și să construiască, pas cu pas, o comunitate în care creativitatea feminină să fie recunoscută și celebrată.
„Este o muzică pop care te emoționează profund”
Libertatea: Ai parcurs un drum complex – de la pianista de formație clasică la artista care semnează o direcție muzicală complet nouă în România: cinematic pop. Când ai simțit prima dată că trebuie să creezi un limbaj propriu, dincolo de partiturile altora?
Leyah: Am simțit nevoia să creez un limbaj propriu la ceva timp după ce am terminat studiile superioare de muzică. Cred că a fost parte dintr-un prim proces de maturizare, venit după întrebarea: cine sunt eu acum și ce vreau să fiu mai departe? Era important pentru mine să-mi caut vocea, să aflu cine sunt cu adevărat, ce caut aici și ce rol pot avea mai departe. Tranziția a venit, zic eu, firesc. Dar, cum nicio schimbare nu e ușoară, a durat timp și a cerut totul de la mine.
– Cum ai defini cinematic pop-ul pentru cineva care îl descoperă pentru prima dată? Ce îl face diferit de orice alt gen muzical?
– Ca să dau o explicație pe înțelesul tuturor, cinematic pop este o muzică pop care te emoționează profund și te poartă prin toate stările, sunând ca o coloană sonoră de film cu voce. Cinematic pop te face să simți muzica, nu doar să o auzi. Nu e doar despre ritm sau melodie, ci despre cum te poartă prin emoții, ca un film. E diferit pentru că îmbină profunzimea muzicii clasice cu libertatea pop-ului. E un gen construit să surprindă prin complexitate dar, în același timp, să rămână într-un fel și accesibil.
„Copiii trebuie expuși de mici la artă, adaptată vârstei lor”
– Prin inițiativele tale artistice, ai reușit să aduci muzica clasică într-o formă contemporană, dar și accesibilă publicului. Cum crezi că putem reconecta tinerii cu această zonă a culturii, fără ca ea să pară „de nișă” sau „pentru elite”?
– Sigur că putem, și cred că avem și responsabilitatea socială de a o face. Atâta timp cât tinerii nu sunt expuși la cultură, nu putem pretinde să avem public tânăr în sălile de concerte, pentru că asta face parte din educație. Prin muzica mea încerc să-i aduc acolo unde, în mod normal, nu ar merge, pentru că poate merg părinții sau bunicii, pentru că nu înțeleg muzica aceea sau că nu au studii muzicale.
Îi putem conecta prin proiecte culturale mai relaxate, care să fie catalizatori și să-i facă curioși să asculte mai multă muzică clasică. În plus, eu fac asta și prin episoadele de educație muzicală online „Muzica pe înțelesul tuturor”, în care încerc să explic în câteva minute noțiuni de bază și cultura muzicală generală, pentru a face muzica clasică mai accesibilă și mai apropiată de ei. Muzica clasică nu trebuie să fie „de nișă” sau inaccesibilă.
Dacă o prezentăm ca pe o experiență vie, care vorbește despre ceea ce simțim fiecare dintre noi, tinerii se pot conecta instant. Emoțiile din piesele scrise acum 100 sau 200 de ani sunt aceleași și astăzi – poveștile de dragoste, bucuria, tristețea, speranța rămân relevante. Oamenii au evoluat cu ajutorul tehnologiei, dar vor fi mereu ființe emoționale.
– Ce crezi că lipsește cel mai mult din educația culturală din România, în modul în care îi învățăm pe copii să se raporteze la artă și emoție? Vezi vreo soluție în acest sens?
– Cred că educația culturală în școli nu trebuie să lipsească și trebuie adaptată la 2025, atât în modul în care se predă, cât și în ce se predă. Mulți copii învață despre muzică sau artă ca pe niște informații de memorat, nu ca pe ceva ce poate fi simțit și trăit. Soluția, cred eu, e să le oferim experiențe vii: concerte, ateliere, proiecte interactive, dar și explicații simple care să le arate ce se întâmplă în spatele muzicii.
De asemenea, copiii trebuie expuși de mici la artă, adaptată vârstei lor, iar aici extrem de utile ar fi cât mai multe programe finanțate din partea statului, care să le ofere acest contact cu cultura. Astfel, în timp, vom crea generații care nu doar că vor consuma cultura, dar care, de ce nu, poate vor deveni și următoarele generații de creatori.
„Un artist are mai mult ca oricând o responsabilitate socială în ţară”
– Ai compus piese puternic ancorate în realitatea lumii de azi – precum „Peace is the only thing we need”, născută din durerea și tensiunea războiului din Ucraina. Cât de mult te influențează evenimentele globale sau naționale în creația ta?
– Mă influențează profund, mai ales când ating partea umană. Mesajele mele nu fac politică, dar, de exemplu, în piesa „Peace is the only thing we need” am vrut să ridic un semnal asupra copiilor prinși într-o zonă de război – copilării distruse, familii dezrădăcinate, aceste „victime colaterale”, ca să le spun așa.
Când a început războiul din Ucraina, am simțit o durere reală. Tata a fost, copil fiind, refugiat de război, când a plecat din Basarabia în România, iar asta a făcut totul și mai personal. Am văzut la televizor mame singure cu copii în brațe, trecând granița prin frig, iar imaginea aceea m-a urmărit mult timp. Am mers și în adăposturile de refugiați, pentru a înțelege mai bine ce trăiesc oamenii aceia, și tot ce am simțit atunci s-a transformat în muzică.
– Crezi că un artist are și o responsabilitate socială față de publicul său, mai ales în contextul României din prezent?
– Având în vedere că Barometrul de Consum Cultural ne oferă date destul de alarmante despre cât şi cum consumă tinerii cultură în România – de exemplu, doar ~20% dintre români au fost la teatru anul trecut, iar ~30% la muzee sau expoziţii. Cred că da: un artist are mai mult ca oricând o responsabilitate socială în ţară. Dar! Fără sprijinul industriei media, care să promoveze constant toate proiectele artistice culturale, eforturile noastre rămân parţiale. Chiar dacă noi, creatorii, facem paşi şi investim energie şi suflet în conţinut valoros, fără promovare adecvată, acesta nu ajunge la public. Deci, aş spune că: avem nevoie şi de o colaborare între forţe (artiști, industrie media, instituţii culturale) pentru ca mesajul să fie auzit şi cultura să devină accesibilă pentru publicul larg.
„Pe mine, personal, m-au ajutat femeile enorm”
– În paralel cu acest univers sonor spectaculos, ai lansat campania „Cine sunt Iele?” – un proiect care vorbește despre femei reale, despre curaj și identitate. Cum s-a legat această inițiativă de călătoria ta artistică și ce presupune mai exact?
– Campania „Cine sunt Iele?” are legătură directă cu povestea mea. La începutul drumului m-am simțit pierdută într-o lume foarte mare, în care nu știam cum să-mi fac auzită vocea. Așa am înțeles cât de important este să existe o comunitate de suport pentru un artist. O comunitate de femei care se cunosc, se susțin și lucrează împreună, în toate domeniile creative. Pe mine, personal, m-au ajutat femeile enorm. În ciuda clișeului că femeile nu se sprijină între ele, eu am trăit exact opusul.
M-au iubit, m-au respectat și m-au susținut femeile din jurul meu – și cred că o mare parte din publicul meu este, de fapt, feminin. De aici a venit firesc ideea de a crea „Cine sunt Iele?”, o comunitate care aduce în față femei incredibile din artă și cultură, care nu fac zgomot, nu caută show off, dar care, prin munca lor, pun o cărămidă esențială la temelia culturii românești. Sunt femei reale, de care merită afle cât mai multă lume.
Campania a plecat de la un formular online pe care oricine îl putea completa, propunând o femeie din România ce aduce un aport prin munca ei, în artă sau cultură. Astfel am reușit să dăm voci primelor 8 femei, dar formularul rămâne în continuare deschis, pentru că îmi doresc ca, în timp, să se creeze organic o comunitate cât mai mare, unde să se audă vocile a cât mai multor femei care contează.
– Cum simți necesitatea acestei campanii în România lui 2025?
– În 2025, mai mult ca oricând, cred că este nevoie de astfel de inițiative în care femeile să se susțină, să se cunoască și să colaboreze. Există foarte mult zgomot în jurul nostru, iar lucrurile care contează trebuie să fie văzute. Cred că doar prin puterea comunității, prin unirea forțelor, putem face asta într-un mod elegant și autentic. Această campanie nu este una de feminism, ci pornește din dorința de a aduce frumosul la un loc, de a da vizibilitate femeilor care creează, care fac cultură, și de a le arăta că munca lor contează.
– „Ielele” din mitologia românească sunt ființe de o forță magnetică, dar și de o fragilitate poetică. Cum ai reinterpretat acest simbol pentru a vorbi despre femeile de azi? Ce înseamnă pentru tine feminismul, dincolo de etichete?
– În reinterpretarea mea, „Ielele” reprezintă energia instinctivă, puterea interioară și libertatea de a fi autentică. Feminismul, pentru mine, înseamnă exact asta: libertatea de a alege cine ești, de a-ți urma vocația și pasiunile și de a fi respectată pentru alegerile tale. Nu e despre confruntări sau etichete, ci despre egalitate, susținere și recunoașterea valorii fiecărei femei. Cred că feminismul adevărat începe acolo unde ne sprijinim reciproc, fără a ne mai compara sau a ne mai diminua.
„Arta nu e un lux, ci o necesitate a sufletului”
– Cum crezi că arta – fie ea muzică, literatură sau patrimoniu – poate repara distanțele dintre oameni și poate construi o formă nouă de comunitate?
– Cred că arta a fost dintotdeauna un liant între oameni, datorită emoției. Încă de când s-a inventat muzica și sunetul, oamenii se adunau în natură și dansau pe ritmuri bătute în diverse instrumente. Undeva, la baza noastră umană, suntem conectați și ne apropiem foarte puternic prin momente artistice. Comunicarea, posibilitatea de a aduce oamenii împreună, se întâmplă, în mare parte, prin artă. Nu cred că există un alt liant mai puternic sau o formă mai frumoasă de a apropia oamenii decât printr-o experiență artistică autentică.
– Ce le-ai spune celor care cred că arta nu e o necesitate, mai ales în vremurile de inflație pe care le trăim?
– Chiar și în vremuri de inflație, așa cum găsim resurse să ne hrănim corpul, e la fel de necesar să avem grijă de bunăstarea noastră emoțională, care se hrănește prin frumos, prin artă și cultură. Pandemia ne-a arătat cât de mult contează asta: oamenii au supraviețuit în izolare prin muzică, filme, literatură și alte forme de cultură. Arta nu e un lux, ci o necesitate a sufletului, un lucru de care adesea nici măcar nu suntem conștienți. Ce ar fi o țară fără artă și cultură? Cum spunea și Toma Caragiu: „Se poate trăi fără cultură, artă? Da! Dar nu merită…”.
– Într-un context social în care discursurile conservatoare și extreme încearcă tot mai des să redefinească locul femeii doar prin prisma tradiției, cine este, pentru tine, femeia contemporană — cea care trăiește azi în România?
– Femeia contemporană din România, așa cum o văd eu, nu poate fi redusă la tradiție sau la roluri prestabilite. Ea este complexă, puternică, vulnerabilă și liberă să-și definească propriul drum. Își urmează pasiunile, ia decizii pentru sine și își asumă responsabilitatea pentru viața ei, fără să aștepte permisiunea nimănui. Este mamă, antreprenor, CEO, pilot, dirijor, sau orice vrea ea să fie. Deci această femeie, nu cunoaște realmente nicio limita, astăzi. Și bravo ei!
„Am clar nevoia de fi pe scenă, de a cânta și a crea”
– Mediul online din prezent pune și mai mult accentul pe „vizibilitate”, mai ales pentru tinerele artiste - având în vedere campania pe care o desfășori, cât și intenția ta în industria muzicală de la noi - care crezi că e calea spre autenticitate și vulnerabilitate azi?
– Cred că a fi văzut astăzi în mediul online este esențial, mai ales pentru cei care lucrează în industrii creative. Ne place sau nu, suntem identificați, portretizați și luați în seamă în funcție de ceea ce postăm, de imaginea pe care ne-o construim, de conținutul pe care îl creăm. Nu e un lucru rău în sine, doar că nu ar trebui să fie doar despre asta. Când vorbim despre autenticitate, cred că ea vine din sinceritate, din ceea ce faci, din felul în care alegi să fii diferit față de alții. Iar atunci vizibilitatea produsului sau a persoanei vine firesc și este, automat, mai calitativă. Nu cred că mai este neapărat despre cifre, ci despre comunități, conținut și valoare reală.
– Ce mesaj sau sfaturi ai pentru cele la început de drum, care încă-și caută vocea?
– Pentru tinerele artiste de azi, aș spune: nu renunțați la lucrurile care sunt importante pentru voi, nu renunțați la vocea voastră și nu uitați niciodată cine sunteți. Pentru că e foarte ușor ca, pe parcursul drumului, să vă pierdeți printre așteptări și comparații.
– Privind înapoi la parcursul tău – de la copilul care cânta Beethoven la 16 ani până la artista care creează lumi sonore cinematice – care crezi că este firul roșu care te-a ghidat mereu?
– Cred că firul meu roșu a fost mereu muzica, pentru că oricât am încercat să renunț la ea, nu am reușit. Am clar nevoia de fi pe scenă, de a cânta și a crea, de a-mi dovedi că pot și de a deveni mai bună în ceea ce fac. Am fost crescută cu ideea că nu renunți la un scop doar pentru că drumul e greu, și că munca nu se face cu jumătăți de măsură. Și pentru fiecare reușită, oricât de mică, încerc să mă bucur, privind mai ales în trecut, ca să nu uit niciodată de unde am plecat. Călătoria e tot ce contează, pentru că uneori nici nu știm care este destinația.
