Murivale, viață de pictor în pandemie: “M-a durut carantina asta. A trebuit să fac poze pe furate, când au înverzit pomii, ca să nu mă vadă vreun polițist”

Când tramvaiul pornește să șerpuiască pe Moșii Vechi, lasă în lateral o fostă parcare de mașini. Nici prea mare, nici prea mică, de forma unui “U” întors, cu baza generoasă. Un loc cu pereții pictați într-un fel cum nu-ți mai este dat să vezi în vreo altă parte a Capitalei. Un teren viran transformat într-o operă de artă în aer liber, acțiune pentru care, de altfel, pictorul a și avut probleme cu autoritățile din sectorul 3, la vremea respectivă.

Bărbatul cu barbă lungă, albă, coborât parcă dintr-un schit de monahi, își face apariția cu punctualitate. După ce scoate un set de chei și dă la o parte o bucată de lemn pictată cu un chip ce-i semăna, ne invită într-un atelier lung, cât vagonul unui tren.

Sparge tăcerea, pornind un monolog.

“M-a durut carantina asta. A trebuit să-mi fac pozele pe furate, când au înverzit pomii, ca nu cumva să mă vadă vreun polițist”.  Mi-a strigat unul, odată: de ce nu purtați mască și ați ieșit din casă. Nu aveți voie cei peste 65 de ani… Am 63. Și sunt în fața casei mele!”, i-am zis.

Recomandări

Clotilde Armand, trimisă în judecată în ziua în care și-a anunțat candidatura pentru un nou mandat. De ce e acuzată și cum a reacționat

Artă născută din supărare și suferință

– Reporter: Afară este o parcare pictată, cea pentru care ați avut probleme cu autoritățile în 2016…
– Murivale: Este fosta piață Decebal, transformată în parcare. Aici, deși ești la o aruncătură de băț de km 0 al Bucureștiului, a mirosit mereu a sărăcie. Era un jeg peste tot, oamenii străzii urinau unde voiau, groaznic. Mi-am spus că arta se poate naște și în sărăcie, exemplul sunt nuferii, care înfloresc în mlaștini. Așa că am pus flori. Am pictat pereții cu povestea Madonelor, sperând să nu-și mai facă nevoile, dacă au în fața lor o pictură. În Italia se procedează astfel cu locurile mai ascunse, unde oamenii sunt tentați să-și facă nevoile, se pune o pictură care să te rușineze.

Eu stau în zonă de vreo 30 de ani și am primit drept de folosință pentru atelierul ăsta, așa că mi-am zis să dau un pic de emoție locului. Ce am primit în schimb? Au vrut să-mi dea amendă 100 de milioane, ce-i drept, nu mi-au dat! Parcarea asta este o îmbrățișare, are de acum o poveste, un anume poetic, o frumusețe plastică, nu un nenorocit de graffiti. Frunzele copacilor, legănate de vânt, creează umbre pe pereți ce mângâie chipul lui Iisus. Ca artist, lași spirit în lucrările tale, încerci să reverberezi cu omul care te va privi. Parcarea aceasta nu este o lucrare comandată, e născută din supărare și suferință. Are un nume: Atingerea Inefabilului. Aici a venit Paolo Rossi…

Recomandări

Rusia amenință că va ataca Polonia dacă NATO aduce arme nucleare pe teritoriul său: „Vor deveni cu siguranţă o ţintă”

– Paolo Rossi, fotbalistul, cel care a câștigat Cupa Mondială?
– Da, domnule, acel Paolo Rossi. Eu nu știam cine este. Făcea un film despre viața lui și căuta un teren asfaltat, unde niște copii să joace fotbal. I-a plăcut, a zis “Bella!”. I-am făcut portretul aici, în atelier. Eu nu cunosc fotbaliștii, am fost o singură dată la un meci de fotbal, la Oradea. După meci s-a lăsat cu băutură, nu mi-a plăcut… (Râde)

Nici Gică Hagi nu știam cine este. Când s-a deschis Mall în Vitan, câțiva artiști am fost invitați să ne expunem din lucrări. Țin minte că în acea zi avusese loc un cutremur mare în Turcia. Lumea era sobră, îmbrăcată în negru. Eu purtam o geacă de 3 lei. Gică Hagi s-a uitat la mine, întrebător, la modul de cum ajunsesem eu printre invitați. Nu știam cine este? Apoi am văzut că veneau copii să le dea autografe pe mingii, i-am auzit rostindu-i-se numele și am înțeles despre cine era vorba. Nu mă uit la TV, nu-i cunosc. Ilie Dumitrescu e singurul pe care-l știu. Avea un spațiu pe care-l închiria Galeriilor de Artă în Centrul Vechi.

“Nu vând doar o pictură, ci și povestea ei”

Recomandări

Emmanuel Macron spune că „Europa ar putea muri”. Propunerile șefului statului francez pentru recăpătarea „autonomiei strategice”

– Pandemia nu a fost tocmai o perioadă propice pentru artiști…
– Când n-o duc bine pictez anemone, pe care le vând la un preț studențesc. Eu trebuie să lucrez zilnic, ceea ce presupune să cumpăr culori, pânze. Astea nu sunt gratis! Nu-mi cumpăr haine, mă îmbracă un prieten. La cumpărături merg în șlapi sau cu cizmele mele pictate cu anemone. Dacă am un ban, din tinerețe am învățat să-l dau pe cărți, albume de artă, viniluri… Am vândut o Veneție superbă să-mi iau un nou telefon performant…

– Care v-a prins bine în această perioadă.
– Da, oricum azi e generația computerelor, internetului. M-am adaptat din mers, dinainte ca lumea să se mute cu totul online. La început nu știam ce înseamnă “delete”, acum am trei telefoane și fac live pe pagina de socializare.

Azi, oamenii cumpără tabloul cu poveste, cu tot! Adică? Eu îl pictez acum pe nenea Murivale, am un telefon aici, altul aici. Toate sunt în live. Îți arată cum îl pictez și, când am terminat, cineva strigă: Bingo, cât costă, maestre? Atât! Apoi trimiți la Londra pictura… Revin la întrebare: nu sunt un artist ieftin, am lucrări cu cotă de Monaco. Nu ajunge oricine pe piața de acolo, prețurile sunt triple, iar eu am vândut. Mie și maestrul Baba mi-a cumpărat două lucrări pentru colecția sa. Am simțit că, prin gestul său, m-a creditat ca artist.

Oamenii străzii i-au pus un tablou pe foc, fratele a reparat cu altul un gard

– Ce înseamnă arta, domnule Murivale? Orice ar fi, ea rezistă vremurilor.
– Arta nu e pentru toți! Au fost copii care au aruncat cu pietre în lucrările de afară, stricându-le.

Într-o iarnă, câțiva oameni ai străzii mi-au luat un tablou expus și l-au pus pe foc, să se încălzească. Atunci când s-a mutat în casă nouă, i-am dat unui frate de-al meu o lucrare mare, valoroasă, m-am gândit să aibă și el un tablou de la mine. Frate-miu nu are nici o treabă cu arta. Atunci, ce a făcut el? A luat lucrarea și a bătut-o în cuie, într-o gaură a gardului, să nu-i mai iasă porcul pe acolo. Vezi, ce înseamnă să cadă mărgăritare pe mâna unor nepricepuți, le aruncă înaintea porcilor. M-a durut sufletul!

Când a murit regele Mihai, oamenii au umplut cu flori gardul Palatului. La o lună am trecut pe acolo și toate florile acelea, macerate de vânt, frig și ploi, care se agățau cu disperare să rămână pe gard, m-au inspirat profund. Am creat o serie de lucrări, pornind de la florile regelui. Am făcut un tablou de 3/5 , expus la Muzeul de Artă și am îndrumat-o pe Elena, fiica regelui Mihai, să meargă să-l vadă. Nu s-a dus, că eu nu eram vreun star. Pentru artă trebuie să ai chemare, s-o dorești. Nu-i pentru orișicine.

Momentul magic al unui tomberon pictat

– Când lumea a stat izolată în case, a avut, poate, timp de reflecții. Dumneavoastră v-ați gândit care a fost cel mai frumos moment pe care l-ați trăit până acum?
– Cel mai frumos moment, un fel de premiu pentru mine, a fost ropotul de aplauze primit din partea oamenilor, la Universitate. Simțeam că plutesc! În fapt, pictasem un tomberon, pe care îl căram spre expoziția unui salon de pictură. La un moment dat, când traversam pe sfânta zebră, o fată a strigat: Uite-l, bă, pe ăla! A trezit toată strada, iar lumea a început să mă aplaude. Eu eram necăjit, transpirat, obosit, dar lumea mă aplauda! Scena aia mi-a dăruit o imagine publică senzațională, a fost premiul vieții mele… Mi-ar plăcea ca într-un astfel de tomberon, unul pictat, să fiu înmormântat. Învelit în giulgiu, fără popi. Și să mi se recite măcar o strofă din Epopeea lui Ghilgameș, prima scriere umană…

Cine este Vasile Mureșan Murivale

S-a născut în 1956, în comuna Arcalia, județul Bistrița-Năsăud. Debutează la 20 de ani, cu prima expoziție personală “Priveliști și sentimente”, în 1976. În 1981 realizează o pictură murală în holul Poștei din Bistrița. Pentru că, la vremea respectivă, mai erau și alți artiști purtând același nume, își alege pseudonimul Murivale. Între 1981 și 1989, călătorește și pictează, ceea ce îi atrage denumirea de artist-globetrotter.

În 1985 expune la Ateneul Român și mai apoi, în 1992, este recompensat cu premiul Ministerului Culturii.

La nivelul anului 1997, devine cunoscut publicului din România și grație intervenției sale asupra pereților clădirilor vechi din zona kilometrului zero ai Capitalei, pe care îi pictează pentru că “arătau urât”. Are mai multe astfel de intervenții, în centru, în perioada 1997-2000.

Cea mai recentă dintre ele, în 2016, aproape că îi aduce o amendă de 100 de milioane din partea Primăriei Sectorului 3, după ce a pictat pereții unei parcări părăsite.

Cu câțiva ani în urmă, la Căminul Artei, printre lucrări “tradiționale”, Murivale a expus și câteva tomberoane pictate. Și saboți de plajă încondeiați. Altă dată, la Galeria Orizont, a expus reinterpretări ale unor scene biblice pictate pe tablele unui acoperiș dezafectat.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 7

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro