O mamă care a rămas în Ucraina cu familia: „Eu și copiii ne uităm la desene animate, ne ajutăm soldații și coborâm în adăposturi”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Un milion din peste 40 de milioane de locuitori ai Ucrainei au fugit de război în țările vecine. Tanya, mamă și profesoară de engleză, a hotărât să rămână acasă, cu soțul și cei doi copii. Aceasta a povestit pentru publicația Școala 9 ce îi dă putere în aceste momente și cum a împletit plase de camuflaj pentru armată alături de profesori și elevi.
Cuprins:
Tanya și familia ei au aflat, ca toată lumea, în dimineața de 24 februarie, că rușii bombardează Kievul, capitala Ucrainei, la 500 de kilometri de Lviv, orașul lor. Când a auzit despre invazie, Orysa, fiica ei de 8 ani, a început să plângă. Mikhas, fiul, cu un an mai mic, întâi s-a supărat, apoi s-a enervat și, în cele din urmă, „ca un băiat adevărat”, îl laudă Tanya, a spus: „Hai să ne pregătim pentru asta”.
În prima zi de război, bombardamentele au fost singurul lor subiect de discuție. Ea și soțul le-au explicat celor mici că războiul se poate desfășura „în multe moduri”. Treptat, au stabilit și câteva reguli pentru perioada următoare, pentru că „regulile îi ajută să înțeleagă că totul e sub control, că mama și tatăl lor o să-i protejeze”, povestește Tanya online.
Nu mai au voie, de pildă, să folosească Google, nici să se uite la televizor singuri. Părinții le oferă, totuși, informații simple, cum ar fi că un anumit oraș e atacat, însă nu le arată imagini. Iar dacă există vreo veste bună în legătură cu armata ucraineană, pe aceea le-o dau înainte de toate.
„Prima zi a fost ca un coșmar, a fost cea mai grea pentru mine”, spune Tanya, 36 de ani, cu glas tremurând, așezată pe o canapea din sufragerie. „Vezi că e adevărat, dar nu poți să accepți că se întâmplă”. Atunci, și autoritățile din Lviv au testat sirenele de raid aerian. Funcționau.
Orysa și Mikhas vin pe rând lângă mama lor și îmi fac zâmbitori cu mâna de la 800 de kilometri distanță. Poartă ochelari cu rame subțiri, la fel ca Tanya.
Copiii au lipit desene pe pereții adăpostului
Sunetului sirenei i-a trezit brusc în dimineața următoare, vineri, 25 februarie, și au mers împreună 200 de metri ca să ajungă în adăpostul subteran al celei mai apropiate școli. Le era teamă mai ales din cauză că aveau de traversat o zonă descoperită.
Pentru că voiau să evite drumul care îi speria, s-au apucat de curățenie în subsolul clădirii în care locuiesc. Au scos toate gunoaiele, au adus apă potabilă și instalație electrică.
În timpul curățeniei, Orysa a desenat o pisică, iar pe marginea colii a scris în ucraineană că „totul va fi bine”. Apoi, a lipit-o pe un perete al subsolului. Cei doi frați au continuat să deseneze; pe o altă coală au colorat steagul Ucrainei și al Rusiei, case și flori, și au scris „Слава Україні! – Героям слава!” („Slava Ukraini! – Heroiam slava!”), adică „Glorie Ucrainei! – Glorie eroilor!”.
Tanya nu știe câți oameni încap în adăpostul lor, căci nu i-a numărat niciodată. Dar e loc suficient, deși clădirea are apartamente pe 15 etaje, pentru că mulți vecini au plecat spre granițe.
Ea nici nu și-a propus să plece, pentru că, odată cu instituirea legii marțiale, soțul ei a fost obligat să rămână, ca să lupte, dacă va fi mobilizat. Nu vrea să-l lase singur și încă se simte în siguranță în Lviv. „În plus, asta e țara noastră și vom depune eforturi să o protejăm”, continuă ea.
Războiul a reorganizat școlile
Tanya, Orysa și Mikhas au lucrat recent alături de alți părinți, profesori, câțiva copii și adolescenți la plase de camuflaj pentru armata ucraineană. Se pot acoperi, de exemplu, până și tancuri cu ele; sunt din material textil maro și kaki. Instituția în care până acum câteva zile copiii ei făceau ore, a devenit un centru de rezistență; sala de sport găzduiește astăzi refugiați din regiunile bombardate de ruși. De fapt, toate școlile din Lviv au ușile deschise pentru ei, din câte știe Tanya, la fel teatrele și clădirile administrative.
Această activitate din școală a fost singura la care a putut participa împreună cu copii, în timp ce soțul ei pregătea în altă parte cocktailuri Molotov. Voia să se simtă utilă. Dacă rămânea acasă, începea să citească știri și postări online și plângea. „Nu vreau să mă vadă copiii așa”, spune ea. De fiecare dată când ies își iau toți rucsacul de urgență în spate.
La școală, copiii au întâlnit și profesori cunoscuți, chiar au pictat împreună puțin și s-au jucat cu Lego. Profesorii își doresc să revină la ore, explică Tanya, pentru că au nevoie să își țină mintea ocupată, să nu se mai gândească tot timpul la război. Dar deocamdată nu e posibil.
„Cei din est cred că au învățat altceva la școală”
Tanya s-a născut în 1986, cu cinci ani înainte ca Ucraina să își obțină independența - făcuse parte din Uniunea Sovietică între 1922 și 1991. Ea a crescut într-un orășel din nord-vestul Ucrainei de azi, unde se vorbea în mare parte ucraineană. La școală a studiat și rusă, pe care încă o stăpânește, dar de mică a învățat că există națiunea ucraineană, precum și o istorie a Ucrainei. „Cei din est cred că au învățat altceva la școală”, adaugă ea.
În Lviv, la 70 de kilometri de Polonia, s-a mutat acum mulți ani, când nu-și închipuia că aici se vor aduna sute de mii de refugiați. Jumătate dintre cei un milion care au fugit până acum de război au trecut granița spre Polonia, restul - spre România (peste 100.000), Slovacia, Ungaria și Republica Moldova. Rușii n-au atacat deloc Lviv, dar în oraș oamenii se înghesuie în trenuri și în mașini sau pur și simplu pornesc pe jos, cu gândul să iasă cât mai repede, să fie cât mai departe de bombele și gloanțele care iau vieți și, totodată, o parte din istoria țării lor. Școli, blocuri de locuințe și clădiri culturale din țară sunt acum distruse.
Dintre țările vecine cu România doar Ucraina și Republica Moldova nu sunt membre NATO, alianță politico-militară care cuprinde 30 de state, cele două fiind mai vulnerabile în fața Rusiei.
Nimeni nu mai are dispoziție pentru studiu, nici măcar online. „Eu și copiii petrecem mai mult timp împreună: ne uităm la desene animate, ne ajutăm soldații împreună și coborâm trepte spre adăposturi subterane”, spune Tanya, totuși, cu speranță că se va încheia tragedia. „Acum ei își adună jucăriile și hainele pe care sunt pregătiți să le ofere copiilor refugiați”.
„Peste zece ani Rusia de azi nu va mai fi”
Faptul că e în continuare activă o ajută pe Tanya să meargă înainte. Și rugăciunile ca războiul să se oprească îi dau putere. În plus, prietenii din Europa și din SUA o ascultă și sunt dispuși oricând să ajute.
Mintea îi zboară des spre regiunea Harkiv, la 1.000 de kilometri de Lviv, unde sunt nașa și mătușa ei. Nașa ei locuiește chiar în oraș, al doilea cel mai mare din Ucraina, bombardat continuu de Rusia, și se teme să iasă din subsol să-și cumpere mâncare.
Continuarea pe Școala 9.
