O ucraineancă stabilită de 12 ani în România ajută refugiații de război. Ce spune despre nevoile lor reale
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Natalia Petrovici a plecat din Ucraina încă din decembrie 2010 și s-a stabilit în România. A lucrat în comunicare, dar din 24 februarie, când Rusia i-a invadat țara, viața ei s-a schimbat. De atunci încearcă să identifice nevoile a mii de refugiați și să le găsească soluții prin rețeaua de ONG-uri care le oferă sprijin.
Cuprins:
- „Ca să-și poată lua joburi, ucrainencele trebuie să aibă cu cine să-și lase copiii”
- Coordonatorul care aduce ONG-urile și ucrainenii împreună
- Cele mai mari nevoi ale ucrainenilor ajunși în România
- „Statul ar trebui să răspundă la întrebările medicale ale refugiaților ucraineni”
- „Pentru ucraineni e mai ușor să vorbească cu cineva care-i înțelege”
- „Când vine vorba de copii, nu-mi pot ascunde lacrimile”
- „Adolescenții ucraineni vor înapoi acasă, la viața lor normală”
Peste 80.000 de refugiați ucraineni au rămas în România, dar peste un milion au tranzitat țara în drumul lor spre Vest, de la invazia rușilor.
Pentru că știa deja România, Natalia Petrovici a decis să ajute cât mai mulți refugiați cu nevoile lor. Practic, ea face legătura dintre o rețea colaborativă de ONG-uri și miile de mesaje primite pe grupurile de pe aplicația Telegram, pe care le coordonează.
Le găsește joburi, case, traducători, servicii medicale, sprijin legal sau locuri unde să-și lase copiii în siguranță.
Natalia Petrovici, 39 de ani, a vorbit cu Libertatea despre nevoile pe care le au refugiații, cât și despre soluțiile pe care statul român le poate oferi.
„Ca să-și poată lua joburi, ucrainencele trebuie să aibă cu cine să-și lase copiii”
Natalia Petrovici face parte din echipa proiectului „Help to Help Ukraine”, unde 29 de organizații nonguvernamentale formează nucleul unei intervenții colective, care acordă sprijin integrat celor care fug din calea războiului, majoritatea femei și copii.
„Pas cu pas, așa am ajuns să fac parte din echipa proiectului Help to Help Ukraine. Inițial am lucrat temporar cu Kaufland, pentru a-i ajuta pe refugiați să-și găsească un loc de muncă, dar cei mai mulți care au părăsit țara sunt femei cu copii. Cele mai multe refuză joburile dintr-un simplu motiv: nu au cu cine să-i lase pe cei mici. Așa că am venit cu ideea de școli și grădinițe, iar împreună cu ceilalți voluntari am pus la cale o tabără de vară pentru copiii din Ucraina”, povestește Natalia.
Potrivit Ministerului Educației, până la final de mai, în România au fost depuse peste 2.600 de cereri pentru integrarea copiilor în școli, atât preșcolari, cât și elevi. Peste 2.500 de copii au fost deja înscriși în școli și grădinițe.
Numărul mare al tinerilor care au trecut granița din Ucraina și au rămas în țară a forțat găsirea unor soluții pentru o mai bună integrare socială și educațională a lor.
Coordonatorul care aduce ONG-urile și ucrainenii împreună
Natalia Petrovici este interpret și mediator în cadrul inițiativei, un fel de „coordonator”, cum spune ea, al unui grup de pe aplicația Telegram, unde sunt peste 3.000 de oameni.
„Inițial am creat grupul pentru femei care caută joburi în industria de beauty, dar când ONG-urile postau informații despre asta, nimeni nu scria. Ucrainenii folosesc Facebook în proporție de 20%, așa că am început să dau acele informații în grupul meu”, explică Natalia.
Ea direcționează ONG-ul potrivit către refugiații care au nevoie de anumite servicii.
Spre exemplu, un ONG are un spațiu disponibil, dar nu are profesor de limba română, un alt ONG aduce acel profesor, iar un al treilea informează ucrainenii despre existența acestor cursuri. Eu aduc la un loc toate părțile implicate.Natalia Petrovici:
Cele 29 de ONG-uri din proiect colaborează între ele pentru a susține nevoile reale ale refugiaților din România. Proiectul a fost posibil cu ajutorul Federației Organizațiilor Neguvernamentale pentru Copil (FONPC) și confederației globale CARE.
Cele mai mari nevoi ale ucrainenilor ajunși în România
Deși Natalia Petrovici locuiește de aproape 12 ani la noi în țară, familia și prietenii au rămas în Ucraina. Ține legătura zilnic cu ei pe WhatsApp, dar nu poate să-i convingă să plece din Sumî, orașul în care locuiesc.
„În prima zi de război, tatăl meu mi-a spus că nu va pleca niciunde. Mi-a spus că este bătrân și viața lui este aproape terminată. Un alt motiv are legătură cu bunica mea, mama lui, în vârstă de 92 de ani, pe care tata nu o va părăsi. Așa cum spune, viața lor se apropie de sfârșit, iar oamenii tineri trebuie să aibă grijă de ei și de copiii lor. Tot ceea ce se întâmplă este un mare joc de politică”, mărturisește ucraineanca.
Pe de altă parte, adaugă ea, oamenii continuă să vină în România, mai ales din zonele afectate de război în prezent, cum ar fi Harkov, Nikolaiev, sau cei „care cumva au reușit să evadeze” din Mariupol și Herson.
Din experiența sa de aproape jumătate de an, spune că refugiații care ajung în România au nevoie, înainte de orice, de protecție temporară, îndrumare cum să aplice pentru ajutoare, cum să-și deschidă un cont la bancă, cum să ceară ajutor medical și să-și înscrie copiii la școală.
„Întrebări medicale, ajutor medical gratuit, cum să-și facă asigurare, cum funcționează protecția temporară, cum își înscriu copiii la grădiniță sau la școală, cum învață limba română, dar și întrebări legale cum ar fi: cum să lucreze legal, care sunt taxele pentru cei care aveau businessuri în Ucraina și cum să procedeze legal acum”, precizează mediatoarea.
Admite însă că nu a identificat un kit de servicii de ajutor care să funcționeze pe termen lung.
„Pentru că oamenii sunt diferiți, dar mai ales diferiți de ei înșiși față de momentul când au ajuns în România. E nevoie de cineva care să stea lângă ei și să le adapteze oferta de servicii pe măsură ce nevoile lor se schimbă”, explică ea.
„Statul ar trebui să răspundă la întrebările medicale ale refugiaților ucraineni”
La nivel guvernamental, Natalia consideră că statul român trebuie să reglementeze întrebările medicale ale refugiaților și să le explice cum pot primi ajutor medical gratis, fără asigurare.
„Plus de asta, la nivel de educație, ministerele din România și Ucraina trebuie să colaboreze, astfel încât studiile copiilor de aici să fie recunoscute și înapoi la ei în țară. E nevoie urgentă de deschiderea unei școli pentru copiii din Ucraina. Toamna se apropie și toți copiii au dreptul să primească educație într-un mod de calitate”, susține ea.
„Pentru ucraineni e mai ușor să vorbească cu cineva care-i înțelege”
Natalia are mare încredere însă în rolul pe care-l deține în cadrul acestui proiect și consideră că „trebuie să înțelegi cultura din care vin acești oameni”, astfel încât să-i poți ajuta cu adevărat.
Cred că este mai ușor pentru ei să vorbească cu cineva care-i înțelege, dar și cineva care a locuit aici, înainte de război. Dar nu faptul că vorbesc ucraineană mă ajută să ajut, ci faptul că sunt ucraineancă. Natalia Petrovici:
„Când vine vorba de copii, nu-mi pot ascunde lacrimile”
Ucraineanca intră zi de zi în contact cu sute de povești de peste graniță, dar spune că încearcă să-și păstreze calmul, în timp ce concentrarea ei este pe soluții și nu pe probleme. „Însă, când vine vorba despre copii, nu-mi pot ascunde lacrimile. Am propria mea fiică de 11 ani și mereu mă întreb: cum ar fi fost viața noastră dacă aș fi rămas acasă cu ea?”
A apelat și la ajutor specializat în direcția asta, iar sfatul primit a fost acela de a lăsa la suprafață fiecare emoție pe care o simte.
„Pot să plâng, să țip, să desenez, orice simt, dar important este să nu le țin în mine și să le las să se acumuleze, una peste alta”, continuă ea.
Din toate poveștile pe care le-a aflat, spune că nu a auzit de cazuri de ucraineni care să se fi simțit discriminați în România. Speră ca ajutorul celor de aici să continue, chiar dacă războiul va dura.
Are încredere că, în ciuda unor obstacole, România va integra refugiații. Se dă exemplu pe ea însăși.
„Adolescenții ucraineni vor înapoi acasă, la viața lor normală”
Dacă serviciile statului și ale ONG-urilor pot ajuta adulții, mai dificil este cu adolescenții refugiați.
„Pentru că ei sunt captivi în ecrane, singurul spațiu sigur și familiar în care se simt conectați cu ceilalți prieteni de vârsta lor. E un lucru bun, dar și o stare de fapt care ne împiedică să îi conectăm la noua realitate la care trebuie să se adapteze”, spune ea.
Adolescenții sunt într-o perioadă de formare a propriilor limite, iar acum traiul în România este complet nefamiliar pentru ei.
„Sunt fără prieteni, fără camera lor, fără viața pe care o cunoșteau. Au ajuns într-un loc diferit, cu tradiții și limbă diferite, iar din cauza asta sunt foarte retrași, s-au închis în ei. Vor să se întoarcă acasă, la viața lor normală”.
Depune eforturi pentru a găsi activități care să-i facă pe adolescenți să se deschidă, să aibă acces la noul mediu în care trăiesc. E greu, spune ucraineanca. „Din păcate, mulți se luptă cu integrarea într-o viață nouă și își pun aceeași întrebare: de ce ar trebui să fac asta?”
Față de adolescenți, copiii cu vârste mai mici au mai multe șanse să se integreze rapid în școli. Le place că e ceva nou, „aproape ca un joc pentru ei”.
