Omul de pe Vârful Omu! Povestea lui George Porancia, meteorologul care trăiește de 36 de ani la 2.500 de metri altitudine
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Staţia meteo de la Vârful Omu este aşezarea din România locuită permanent aflată la cea mai mare altitudine. La noi în ţară nu mai există nicio altă aşezare la o asemenea înălțime, 2.500 de metri, unde omul să trăiască tot anul. De 36 de ani, un bărbat locuiește, indiferent de vreme și de vremuri, acolo. E veteranul George Porancia, zis Gicanu.
Cuprins:
Într-o lună, meteorologii de la Vârful Omu stau 15 zile la staţie şi alte 15 jos. Asta înseamnă că, într-un an, ei petrec aproximativ 180 de zile la Omu. Iar veteranul lor este George Porancia. Născut în 1956 în Măgura Branului, Porancia s-a angajat la staţia Vârful Omu pe 9 mai 1984. Aşadar, peste trei luni, George împlineşte 36 de ani de când lucrează în creierii munţilor, iar în cazul de faţă expresia “creierii munţilor” nu e o figură de stil.
În toată istoria meteorologiei sau a cabanelor din România nu mai există un alt personaj care să fi petrecut o perioadă atât de mare la 2.500 de metri. Un calcul sumar ne arată că Porancia a trăit aici peste 6.000 de zile. Aici înseamnă locul unde vântul bate şi cu 200 km/h, unde zăpada viscolită poate să ajungă şi la 4-5 metri înălţime, unde și o clipă de neatenţie te poate costa viaţa.
Cabanierul meteorolog
Deşi pentru numeroase generaţii de montaniarzi George Porancia este o legendă a muntelui, nimeni nu i-a spus povestea până acum. La aproape 64 de ani, George îşi deapănă în premieră amintirile.
“Tata a făcut al Doilea Război Mondial la vânători de munte. Era în Divizionul 3 - tunuri de munte, cu care a ajuns până în Caucaz, lângă Vladivostok. Aici a căzut prizonier, în 1942, şi a mai venit acasă abia în 1947. Cu siguranţă că de la tata mi se trage pasiunea asta pentru munte. Prima dată am urcat la Vârful Omu în 1968, împreună cu tata. Ţinea staţia, pe vremea aia, nea Gogu Spiridonescu, care făcuse frontul alături de tata şi fusese rănit la Cotul Donului”, rememorează Porancia.
Vremea e măsurată la Vârful Omu din 1927, de când a fost inaugurată cabana turístică. Era şi loc de cazare pentru drumeţi, şi staţie meteo. Era deschisă tot anul, iar măsurătorile le făcea cabanierul, care apoi trimitea datele prin codul Morse.George Porancia, meteorolog la stația de pe Vârful Omu:
Cabana de astăzi e practic cea din 1927, cu îmbunătăţirile de rigoare. Prima cabană pe Vârful Omu a fost ridicată în 1888. Era, de fapt, mai mult un refugiu. În 1926-1927, nepotul lui Spiru Haret, Mihai Haret, întemeietor al turismului românesc şi preşedinte al Turing Clubului, a reuşit să ridice cabana turistică, aşezare care şi astăzi păstrează aceeaşi structură.
Staţia meteo, jumătate în Braşov, jumătate în Prahova
“Staţia meteo s-a desprins de cabana turistică în 1961 când a fost ridicată alături actuala clădire în care funcţionăm noi”, povesteşte George Porancia.
“La inaugurare s-a născut o dispută între judeţele Braşov şi Prahova. Staţia meteo e aşezată exact pe graniţa imaginară a celor două judeţe, aşa că nu ştiau cum s-o treacă în acte, de cine urma să aparţină. Până la urmă au trecut-o în Prahova, pentru că biroul staţiei e în partea estică a clădirii, adică în Prahova, cum ar veni. Au zis că dacă zona administrativă a clădirii e în Prahova, atunci de Prahova să aparţină. De fapt, noi aici, ne aflăm la limita a trei judeţe. Un pic mai jos, spre Padina, începe judeţul Dâmboviţa”, spune amuzat Porancia.
Gaz, la ordinul lui Iliescu
Viaţa sus, în vârf de munte, supus tuturor intemperiilor, e dură, de aceea nu plouă cu doritori să lucreze la staţia meteo.
“Mulţi fug după ce văd cum e pe aici”, spune Porancia. Mulţi ani, încălzirea staţiei meteo s-a făcut cu lemne. “6 luni pe an căram lemne ca să avem cu ce ne încălzi iarna. Asta s-a întâmplat până în 1989. Prin ’86, a urcat pe aici prin platou Ion Iliescu, care a fost preşedinte după Ceauşescu. Ştiam că e ceva ştab pe la partid, dar nimic mai mult. I-am zis aşa, într-o doară, că ne-ar prinde bine dacă am avea şi noi încălzire cu gaz la staţie. Conducta de gaz venea din Buşteni şi se oprea la releul de la Coştila. Şi ce să vezi… în anul ăla au început lucrările. Au venit trei meşteri pricepuţi care au făcut măsurători, au instalat conducta pe care au conectat-o la cea de la Coştila şi pe 7 decembrie 1989 am avut gaz la staţia meteo. Mai târziu, aveam să aflu că lucrarea s-a făcut la intervenţia lui Ion Iliescu. Gazul ne-a mai uşurat traiul, dar tot nu e floare la ureche să trăieşti aici.
La cabană nu-i ca la hotel, trebuie să te gospodăreşti singur. Facem aprovizionare o dată pe an, vara, când aducem cu un tractor cu şenile carburant, materiale de construcţie, alimente etc. Staţia are trei dormitoare, o bucătărie şi un birou. Avem un rezervor subteran în care stocăm apă de ploaie pe care o folosim la spălat. După atâţia ani eu m-am învăţat cu greul ăsta, de aia nici nu mă gândesc la pensie. Mi-e că dacă ies la pensie mă rup de munte, iar asta m-ar termina”.
Pisica Rodica, paznicul staţiei
La 2.500 de metri altitudine, unde vremea se schimbă într-o clipită, e imposibil să creşti animale. Singurele vietăţi care împart clădirea cu meteorologii sunt pisicile. Ultima achiziţie felină a staţiei este pisica Rodica, adusă din Bucureşti şi transformată în mâţă-montaniard.
“Pisica Rodica are 6 ani. Ne-a adus-o cineva din Bucureşti pe când era pui şi mare bine ne-a făcut. E curată, harnică şi e un mare vânător. De fapt, de asta ne e de mare ajutor. Primăvara ne invadează pârşii, care sunt nişte rozătoare foarte agresive. Dau năvală la tot ce avem prin magazie, iar Rodica îi vânează pe capete şi aşa ne protejează alimentele”.
Durerile și bucuriile din munți
Pe lângă meseria de meteorolog, George e şi salvator montan. Aici, în vârf de munte, vrei nu vrei, devii salvator montan. Permanent se întâmplă câte ceva, aşa că trebuie să pui mâna pentru simplul motiv că nu are cine. Cel mai apropiat refugiu Salvamont e cel de la Babele, aflat la cel puţin o oră de mers de Vârful Omu.
“Mereu am ajutat oamenii în cazuri extreme. Prin 2005, în noiembrie, șase tineri veneau dinspre Diham pe creasta Bucşoiului. Prost echipaţi, neantrenaţi, i-a prins vremea rea. Lapoviţă, apoi ninsoare, vânt puternic, ceaţă. S-au pierdut unul de celălalt. Fiecare căuta să se salveze pe sine. I-am cules unul câte unul şi i-am adus la staţie, mai puţin pe cel de al șeselea, un băiat de vreo 20 de ani, student la arhitectură. L-am găsit pe traseu, epuizat de frig şi de efort. Când m-a văzut a apucat doar să mai zâmbească. Practic mi-a murit în braţe. Am încercat să-l resuscitez fără succes. Îl doborâse în primul rând hipotermia”, și-a amintit meteorologul-salvator.
“Undeva imediat după 1990, îmi amintesc de un caz, de astă-dată fericit. O femeie, de undeva din sud, parcă din Ploieşti, urcase la Vârful Omu însărcinată în 7-8 luni. Când a ajuns aici i s-a rupt apa. De unde doctor, de unde ustensile medicale. Norocul a fost că vremea era bună, fără vânt, fără ceaţă, aşa că am chemat un elicopter SMURD care a dus-o la spital. Mai târziu, a venit pe la noi împreună cu copilul, un băiat, despre care se poate spune că s-a născut la Vârful Omu!”.
Cu trolerul în vârf
Intervenţiile pentru salvarea turiştilor sunt la ordinea zilei. “Sunt mulţi care sfidează muntele. Pleacă la drum când nu trebuie, nu ţin cont de avertizările meteo, nu bagă în seamă sfaturile salvamontiştilor, de multe ori sunt neechipaţi corespunzător şi atunci se petrec tot soiul de nenorociri. La altitudinea asta vremea e foarte schimbătoare. Acum e soare şi peste două minute ninge sau se instalează o ceaţă de-o tai cu cuţitul. Vara se rătăcesc în ceaţă, intră în panică, greşesc traseul.
Muntele nu iartă. Iarna ne trezim cu grupuri care pleacă pe trasee interzise şi se rătăcesc sau se aleg cu degerături grave. Aici vântul atinge câteodată şi 200 km/h. Acum, la începutul lui februarie 2020 a bătut cu 144,7 km/h. În anii trecuţi, acoperişurile anexelor staţiei au fost luate de vânt de mai multe ori. Acum avem un acoperiş special pe care nu-l mai poate zbura vântul”, spune George, căruia, în 36 de ani de când lucrează la Vârful Omu, i-a fost dat să vadă multe trăsnăi.
“Omul e mereu surprinzător. De fiecare dată când vezi o minune d-asta zici că, gata, le-ai văzut pe toate, dar un e aşa. Am avut turişti care au urcat până aici în sandale, în pantofi cu toc sau în rochiţe de plajă. Fireşte că cei din categoria asta coborau desculţi, căci până aici îşi făceau praf încălţările, bune cel mult pentru nunţi şi botezuri. Am văzut şi adevărate parade ale modei: poşete sau pungi de plastic în loc de rucsac, pălării de plajă zburate de vânt, rochiţe de seară şi câte şi mai câte. De când s-a inventat trolerul, au început să urce pe aici pe sus cu trolerul după ei. Nu vă miraţi. Sunt oameni care pur şi simplu nu ştiu unde vin. Iau telecabina din Buşteni până la Babele, unde cred că e un fel de hotel la care se ajunge pe drum asfaltat sau pe trotuar. Vă daţi seama că după ce ai târât trolerul ăla prin toate pietroaiele se face praf. Alţii sunt convinşi că aici e un fel de parc şi se arată indignaţi că nu sunt coşuri de gunoi sau băncuţe pe care să şadă. Nu realizează cât de periculoasă este zona alpină”.
Respectaţi muntele!
În România, nu e vârf de munte pe care George Porancia să nu fi pus piciorul. Schior, salvator montan şi alpinist de elită, George se simte pe munte ca peştele în apă. Deşi ar putea să mai facă un ban ca monitor de schi, n-a vrut să lucreze ca instructor niciodată.
“Nu vreau din două motive. Unu, nu-mi place aglomeraţia de pe pârtie şi doi, mă doare să iau bani de la copii, aşa că mai bine n-o fac”, spune Porancia. Pe lângă numeroasele ascensiuni din ţară, a bifat şi patru expediţii peste graniţă: trei în Himalaya şi una în Mont Blanc. La noi, lipsa de respect a omului faţă de munte îl amărăşte din cale-afară.
“Cred că montaniarzii din perioada interbelică au demonstrat cel mai adânc respect pentru munte. Mihai Haret, Bucura Dumbravă, Nestor Urechia, Tache Ionescu au lăsat ceva în urma lor, ceva de care se folosesc şi generaţiile actuale. Din nefericire, mai ales în ultimii ani, lucrurile au luat-o razna. Din ce în ce mai des avem de-a face cu fel şi fel de derbedei care distrug marcajele pe munte. Legea e prea blândă cu astfel de fapte, iar jadarmeria montană are prea puţini oameni, aşa că mereu rămân nepedepsiţi. Apoi, apariţia construcţiilor în zona alpină e o crimă la adresa naturii. Ce vor să facă în jos de Piatra Arsă, către Moroeni, mi se pare de neconceput. E o sfidare flagrantă a noţiunii de parc naţional, de rezervaţie. Mi se pare incredibil că tocmai şeful parcului Bucegi a fost de acord cu ridicarea de construcţii aici”, spune cu amărăciune George Porancia.
Hagi de la Vârful Omu
Prietenii îl strigă pe George Porancia “Gicanu”. “Gicanu, la fel cum i se mai spune lui Gică Hagi”, râde George. “George, ce zici de titlul ăsta, Hagi de la Omu?”. “Aoleu, nu pune un aşa titlu, că Hagi e o valoare, nu mă pot ridica eu la nivelul lui şi apoi o să creadă lumea că am luat-o razna. Zi ceva cu muntele”.
