Porția de carte. Biblioteci cu suflet / Alpinism amestecat cu pilde de viață

Omul care iubea cărțile (Patrick deWitt, Editura Corint Fiction)

Canadianul Patrick deWitt și-a propus să aducă un mic omagiu întâmplărilor extraordinare care se insinuează uneori în existențele oamenilor obișnuiți. Mulți oameni iubesc cărțile și poveștile unora dintre ei merită imaginate, într-un duios exercițiu de fantezie și empatie.

În volumul tradus în limba română de Mihaela Sofonea, Bob Comet, un bibliotecar ieșit la pensie, trăiește discret în Portland, într-o casă mică și retrasă, condus de rutina lucrurilor plăcute și liniștite ale unei senectuți blânde și înconjurat de iubitele sale cărți.

Viața i se perturbă brusc într-o zi când în cale îi iese o femeie, și ea trecută de mult de prima tinerețe, care pare rătăcită (la propriu și la figurat) și pe care Bob o ajută să ajungă înapoi la azilul de bătrâni în care aceasta locuiește.

Acest eveniment produce declicul în capul lui Bob, care își extinde orizonturile devenind voluntar la centrul pentru seniori, unde ajunge să cunoască multe personaje absolut savuroase, care au rolul minunat de a-l scoate din zona lui de confort, responsabilizându-l și oferindu-i un nou sens.

Bob însuși este un personaj cu mult mai multe straturi decât povestesc aparențele. De-a lungul cărții, aflăm că existența lui e foarte departe de a se fi numit banală. În copilărie, a fugit de acasă, chiar în ultimele zile ale celui de-Al Doilea Război Mondial, prietenul cel mai bun i-a „suflat” iubirea vieții sale, iar cărțile au fost luminile sale călăuzitoare, găsindu-și alături de ele sensul, bucuria și un sens mai profund al înțelegerii tuturor lucrurilor.

Povestea lui Bob Comet are rezonanțe nostalgice fermecătoare, în care se împletesc prezentul tihnit și trecutul tumultuos, fiecare cu împlinirile și eșecurile sale – o viață de om trăită pe deplin, fără multe regrete, un semn că asfințitul poate aduce satisfacții și împăcare, dacă știi să-ți deschizi sufletul fără rezerve.

Să nu disperi niciodată, să fii bun și cinstit, să primești oamenii în inima ta – acesta este mesajul acestei scrieri emoționante și sensibile, căci poți găsi lucruri bune și când se lasă toamna existențială: prieteni buni, momente fericite, amintiri noi ce-ți țin de cald și de urât.

Vânt potrivnic – Despre cum să crești în lupta cu obstacolele (Reinhold Messner, Editura Pilot Books)

Ca alpinist și explorator montan, italianul Reinhold Messner poate spune că, la 80 de ani, le-a trăit pe toate: succese imense, înfrângeri aproape catastrofale, celebritate atinsă prin lupta sa cu înălțimile și greutățile pe care le presupune orice incursiune în sălbăticie.

Experiența sa pe munte este, într-adevăr, o sursă de inspirație pentru cei care vor să depășească obstacolele apărute în cale, iar povestirile sale, pe lângă faptul că sunt spectaculoase și ieșite din comun, au darul de a îmboldi cititorul spre lucruri mărețe și remarcabile.

Biografia lui Messner vorbește despre suferință și glorie, despre prietenii și trădări, despre vârfuri urcate, dar și despre cele care nu s-au lăsat cucerite, dar mai ales despre cum natura trebuie respectată, învățată și ținută minte, cu capriciile sale, dar și cu favorurile pe care ni le face uneori.

Prin întreaga poveste a vieții sale, Messner transmite că vântul potrivnic este câteodată factorul care ne ajută, în loc să ne încurce, dacă avem acea doză necesară de ambiție și de încăpățânare.

Cartea, tradusă de Paul Slayer Grigoriu, este ilustrată cu o sumedenie de fotografii din aventurile lui Reinhold Messner. În 2012, a apărut și un documentar – Messner – despre montaniardul italian, despre adversitățile sălbăticiei și despre măiestria de a le stăpâni, cu efort și devotament, dar și cu o atenție enormă la detaliile împrejurimilor și la primejdiile întâlnite în ascensiuni.

Messner vorbește și despre pasiunea sa de o viață, mirat parcă de progresul vertiginos pe care aceasta l-a înregistrat în ultimii ani: „Între timp, știința escaladei a evoluat în toată lumea, până la nivelul incredibilului. Nu am prevăzut această evoluție – întoarcerea la escalada liberă, escalada în sală ca disciplină olimpică. Însă evoluția fără sfârșit ne stă în instinct, nu și conceptul no limit pentru protagoniștii luați individual. Cu toții suntem supuși limitelor, la modul general acestea se extind mereu în sus”.

Foto: Shutterstock

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE