Psihoterapeut, despre tăcerea comunității și blamarea mamei în cazul pastorului acuzat că și-a abuzat sexual fiicele

Reacțiile publice în cazul pastorului din județul Suceava acuzat că și-a agresat sexual fiicele, dar și că și-ar fi lovit și înfometat copiii se concentrează pe câteva tipare:

• blamarea mamei pentru că nu a intervenit la timp, dar și pentru că și-a retras plângerea împotriva soțului;
• tratarea cazului ca pe ceva excepțional, direct legat de religia din care făcea parte familia (la noi nu se întâmplă așa ceva, e numai la “ei”);
• demonizarea pastorului (la propriu, unii au comentat că e posedat de Satana);
• distanțarea de caz (nu ar trebui să ne băgăm în ograda altcuiva).

Am stat de vorbă cu Catrinel Ștefan, psihoterapeut din București specializat în metoda analiză tranzacțională, pentru a găsi explicații, din punct de vedere psihologic, la câteva dintre întrebările dificile legate de cazul din Suceava. 

– Am observat că mulți oameni, în special femei, au lăsat pe Facebook comentarii negative despre soția pastorului, blamând-o pentru pasivitate: “De ce nu a intervenit mama?”, “Nu se poate să nu fi observat nimic”. Ce mecanisme apar într-o situație de genul acesta, astfel încât mama să nu “observe” ce se întâmplă sau să nu intervină? De ce devine mama pasivă?
– Este foarte posibil ca mama să nu facă față la nivel conștient acestui adevăr dur despre soț, iar pasivitatea sa vizavi de realitate să fie o metodă defensivă de a face față unui posibil colaps psihic.

Recomandări

România va primi litoralul ucrainean al Mării Negre și 100.000 de soldați NATO vor fi trimiși în Ucraina, susține Serviciul rus de Informații Externe: „O încercare de răzbunare”

În cele mai multe cazuri în care familia este puternic dezorganizată, dacă actele de violență sunt recurente în viața de familie, s-ar putea ca însăși mama să fie puternic speriată.

Mama funcționează într-un mod de supraviețuire, ducând mai departe treburile casnice, așa-zisele roluri pe care le are în familie, negând abuzurile, o formă de desconsiderare puternică a realității, din care reiese că stabilitatea emoțională a mamei în acest caz este, de asemenea, puternic afectată.

Catrinel Ștefan, psihoterapeut:

– Femeia a fost totodată blamată pentru faptul că după ce au fost descoperite abuzurile a depus plângere împotriva soțului, iar la câteva zile a retras-o (după ce a sunat-o soțul și a rugat-o să își retragă plângerea). Cum poate fi explicată decizia ei de a-și retrage plângerea? Ce stări i s-au putut activa astfel încât să își adune curajul să facă o plângere, apoi să dea înapoi?
– Vorbim, în primul rând, despre un abuzator care avea un statut social în comunitate, un bărbat adult cu un rol de lider spiritual, care trădează fix buna conduită în societate. E limpede că vorbim despre un individ cu tendințe antisociale, care își construiește relațiile prin manipulare și care are acces la un anumit nivel de putere.

Dacă privim relația conjugală din acest unghi putem să deducem cel puțin un raport de putere dezechilibrat între cei doi: soție casnică, bărbat cu anumite ambiții și un anumit statut în comunitate. 

Recomandări

Ascensiunea lui Călin Georgescu, analizată de mai mulți experți: „Social media te convinge rapid, în câteva zile, dar fără profunzime”

Este foarte probabil ca soția să fie dominată și manipulată de acest individ. De regulă, în relațiile în care unul dintre membri este abuziv, iar celălalt este dominat și deseori pasiv la experiențele abuzive, este vorba de o lipsă a individuării celui abuzat, raportându-se constant dintr-o poziție de copil în relație, la nivel de dezvoltare emoțională, deci dependent de soț sau ca un copil. 

În relațiile abuzive, persoanele abuzate emoțional, și care de multe ori au un istoric personal de abuzuri, începând în copilărie, au probleme esențiale în identificarea propriilor granițe emoționale și în a putea să se protejeze.

Catrinel Ștefan, psihoterapeut:

Când vii dintr-o familie în care adulții care te cresc sunt totodată cei care te abuzează, înveți ca așa e iubirea sau, mai târziu, că asta înseamnă să fii cu cineva într-o relație de cuplu.

– Ce rol poate avea comunitatea în perpetuarea unor abuzuri de genul acesta? E interesant cum vecinii zic de pastor că “era agresiv”, “își bătea copiii”, dar nimeni nu a intervenit vreodată. Asta în timp ce primarul spune că “nu au fost niciodată probleme în familia respectivă”. Practic comunitatea a văzut și a stat deoparte, sau s-a făcut că nu vede nimic.
– Cred că la noi este definitoriu faptul că nu suportăm durerea, o îndurăm, dar fugim de alinarea ei.

Recomandări

Drumul de la Ceaușescu la Georgescu. Bonus: pericolul unui front „suveranist” care înseamnă, de facto, moartea statului român european

Hazul de necaz e un exemplu de a face față la durere, sau să vorbim despre ce ni se întâmplă de parcă povestim un film, fără să trăim experiența, e iarăși o formă de a întrerupe simțirea, ca să supraviețuim psihic.

Catrinel Ștefan, psihoterapeut:

Tăcerea comunității sau această poziție de tip bystander, “văd, aud, dar nu mă bag”, arată fragmentarea la nivel de comunitate, lipsa profundă de încredere în celălalt și o desensibilizare, putem vorbi chiar de o disociere la nivel de grup. În același timp e și o lipsă de speranță, acea speranță că dacă zic ceva pot să ajut, că pot participa la schimbare. Că sunt o persoană importantă în comunitate și am o voce și mă pot exprima atunci când sunt vulnerabil sau alții sunt așa, altfel spus sensibilizat de ce văd/aud că se întâmplă în jurul meu.

– Pastorul a fost dat afară din biserica baptistă și a aderat la filiala unei biserici din SUA. Practic, și-a creat un fel de biserică proprie în zona în care locuia. Ce spune asta despre el?
– Scurta istorie a ascensiunii carieristice a pastorului arată cel puțin două lucruri importante – 1. nu rezistă în grupuri (a fost dat afară din biserica baptistă), probabil din cauza tendințelor de a încălca regulile grupului de dragul puterii. Și 2. e clar că dacă nu ai un șef în proximitate, nu te vede nimeni. Fiind singurul lider religios din cadrul acelui cult în zona respectivă, îți poate da spațiu de creare a unor reguli proprii, după bunul plac.

– Plângerea inițială, care a dus la descoperirea faptelor, a fost făcută de una dintre fete, care a trăit abuzuri mulți ani, conform procurorilor. Cum reușești să ieși dintr-o teroare instalată de ani? Și, apoi, ce poate fi un mecanism declanșator al mărturiei?
– Abuzurile în familie induc multă rușine în acești copii, și rușinea acumulată devine traumă, care apoi se poate transforma în lipsă de sens și depresie. De cele mai multe ori mecanismul psihologic de a face față la abuz este disocierea, care te menține la distanță de realitate, într-o stare aproape hipnotică de fantazare, supraviețuitorii găsind un loc sigur de refugiu adesea în propria minte.

Paradoxul este că trebuie să revii la realitate și să îți aduni forțele ca să ceri ajutorul cuiva, sau să faci o schimbare pentru a ieși din situația respectivă.

Catrinel Ștefan, psihoterapeut:

Factorii care ajută la schimbare, la scăparea din situația de victimă pot fi diverși, de la un film în care te regăsești și vezi că se poate ca altcineva să iasă din astfel de condiții, sau mai puternic, o alianță în familie, în comunitate. O altă posibilitate constă în propria vitalitate, spiritul de luptător care se poate activa în noi în situații de fight/flight/freeze, care ține de individualitatea fiecăruia.

– Când ești victimă a unei traume de atâția ani, în cadrul familiei, inclusiv traume sexuale, de ce mecanisme de intervenție e nevoie? Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului Suceava a zis că le va oferi consiliere mamei și minorilor. E suficient un program de consiliere?
– Cred că în România nu suntem încă pregătiți să ajutăm suficient victimele abuzurilor și familiile acestora. Este nevoie de multe schimbări la nivel legislativ, schimbări de mentalitate și, mai ales, investiții într-un sistem eficient de intervenție psihologică în întâmpinarea persoanelor care efectiv nu își permit financiar accesul la psihoterapia de lungă durată.

– E posibil ca expunerea publică a cazului să adauge traumelor trăite de victime și o dimensiune de rușine? (A fost făcut public doar numele pastorului, dar e ușor de identificat astfel familia). Ce datorie are comunitatea în astfel de cazuri? Ce ar putea face să nu mai perpetueze traumele respective?
– Cred că rușinea rămâne rușine, deci o stare psihică corozivă la nivel de stimă de sine care poate suna în felul “e ceva greșit la mine”, atât timp cât rămâne ascunsă, ținută în secret, ca o povara copleșitoare în sufletul individului.

Rușinea are repercusiuni grave la nivel de credințe despre sine, despre calitatea vieții, care bineînțeles că îți afectează capacitatea de concentrare, de dezvoltare și autonomie personală.

Catrinel Ștefan, psihoterapeut:

Însă deopotrivă poate fi o experiență copleșitoare să devii un obiect al curiozității insensibile a comunității prin exorcizarea experienței tale în media, de exemplu. Pe scurt, fără măsuri de protecție și empatie în comunitate și la nivel de discurs general nu se poate să ajutăm aceste persoane.

Capturi: Monitorul de Suceava, Știrile PRO TV

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro