Ce neadevăruri istorice flagrante continuă să apară în cărțile de istorie: „Totul în Ardeal e vizualizat ca un grup de grofi cu cizme înalte, care stau cu biciul peste românii zdrențăroși”

Într-o discuție cu Oltean, am aflat mai multe despre miturile despre Transilvania, naționalismul din manuale și fenomenul „dacomaniei” prezent în societatea noastră.

„Istoria poate fi povestită atrăgător și convingător celor mici”

În urmă cu 25 de ani, prima carte pentru copii publicată la Humanitas și cea cu care a debutat, în 2001, Humanitas Junior a fost „Cum s-a născut poporul român”, scrisă de Neagu Djuvara și ilustrată de Radu Oltean. 

Iustina Croitoru, redactor-șef de dezvoltare editorială în cadrul editurii, povestește pentru Libertatea cum a început istoria volumului în 1990, odată cu întoarcerea lui Neagu Djuvara din exil. 

„A fost momentul când istoricul a avut sub ochi tabloul în mărime naturală al schimbărilor catastrofale prin care trecuse România și a înțeles cât de pervertită fusese istoria care se predase în școli și cât de aservită fusese scopurilor politice. 

Cumva, dorința de a le restitui cititorilor, mai ales celor tineri, trecutul curățat de balastul ideologic s-a aprins firesc și s-a închegat în volumul „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”, pe care Neagu Djuvara l-a publicat în 1999. 

În siajul său, în 24 mai 2001, a apărut „Cum s-a născut poporul român”, „o ediție superbă, însoțită de ilustrațiile lui Radu Oltean”, spune ea, nu fără a preciza că a fost gândită special pentru copii și scrisă într-un stil viu și prietenos. „Ne dovedește, de 25 de ani încoace, că istoria le poate fi povestită atrăgător și convingător celor mici”.

Croitoru îl descrie pe Djuvara drept unul dintre cei mai înzestrați povestitori ai istoriei și spune că succesul acestei cărți până în ziua de azi se datorează faptului că „a strălucit acolo unde multe alte publicații, mai ales manualele școlare, au eșuat, și nu e greu să înțelegem de ce. 

Pe de o parte, nu le-a vorbit cititorilor săi mari sau mici într-o limbă savantă, pe de alta, n-a edulcorat istoria. Pe de-o parte, a căutat să scoată la lumină adevărul, pe de alta, n-a ținut să fie obiectiv cu orice preț, ci și-a subsumat demersul cinstei intelectuale. 

Farmecul inconfundabil al scrisului lui Neagu Djuvara ne restituie astfel o istorie vie, în mișcare, iar noi, cititorii, nu suntem simpli martori neimplicați, privind de pe margine niște evenimente fără legătură cu noi, dimpotrivă, suntem parte din poveste și o trăim cu intensitate”.

Cititul în copilărie este crucial

În ceea ce privește evoluția industriei de carte pentru copii, după Neagu Djuvara a urmat, în 2002, Mircea Cărtărescu cu „Enciclopedia zmeilor”, iar ulterior Ana Blandiana, cu „Întoarcerea lui Arpagic”. De-a lungul celor 25 de ani, Croitoru spune că interesul autorilor români pentru literatura dedicată celor mici a crescut considerabil, deoarece au înțeles cât de important este să crești cititori. 

Ioana Pârvulescu, Matei Vișniec, Radu Paraschivescu, Alexandru N. Stermin, Cristian Presură, Tatiana Niculescu, Cătălin Pavel, T.O. Bobe, Augustin Cupșa, Andreea Răsuceanu, Iv cel Naiv sunt doar câțiva dintre ei. 

Redactorul-șef subliniază că cititul rămâne în continuare cel mai puțin costisitoare formă de divertisment de calitate și consideră că cititul în copilărie este crucial, iar părinții nu ar trebui să treacă cu ușurință peste această etapă formatoare. 

„Dincolo de faptul că cititul este o sursă de sănătate mintală, este totodată cel mai bun antrenament pentru gândirea critică, pentru dezvoltarea și ascuțirea simțului de observație, pentru descifrarea și înțelegerea lumii, pentru ușurința și suplețea salturilor de la o noțiune la alta, pentru viteza cu care faci asociații de idei, cerni informații din noianul strivitor care se abate asupra ta zi de zi, și cea mai bună formă de apărare împotriva neadevărurilor, știrilor false, stupidității, în cele din urmă”, concluzionează ea.

„Neagu Djuvara a fost bun ca un bunic”

În contextul celebrării celor 25 de ani de la apariția cărții „Cum s-a născut poporul român”, am profitat de ocazie pentru a vorbi cu Radu Oltean despre debutul său alături de Neagu Djuvara, cât și despre istorie sau fascinația românilor pentru daci. 

Oltean a absolvit Academia de Arte din București, Secția grafică, în 1997, și a debutat cu seria de colaborări cu Neagu Djuvara: „Cum s-a născut poporul român” (2001), „Mircea cel Mare și luptele sale cu turcii” (2001), „De la Vlad Țepeș la Dracula Vampirul” (2003; trad. engl. From Vlad the Impaler to Dracula the Vampire, 2011), apărute la Humanitas. 

Pasiunea lui pentru ilustrația documentară este dublată de aplecarea spre studiul științific al istoriei; lucrările sale se bazează pe analiza riguroasă deopotrivă a izvoarelor directe și a cercetărilor celor mai recente. Astăzi, este unul dintre cei mai apreciați autori de ilustrație documentară cu subiect istoric. Mai mult, el a publicat cărți precum „Dacia: Războaiele cu romanii. I. Sarmizegetusa” (2014), „Cetăți, castele și alte fortificații din România” sau „Geții lui Burebista și lumea lor”.

Așa cum mărturisește, i-a plăcut să deseneze încă din copilărie, mai ales că a avut acces, datorită mamei sale care era arhitectă, la creioane colorate și diferite carioci. Inițial a fost atras de lumea naturală, deși nici castelele, nici războinicii nu-l lăsau rece, dar pe cele din urmă le-a aprofundat în perioada facultății, când a mers mult în Transilvania și a fost atras de bisericile fortificate săsești. Faptul că a descoperit acest patrimoniu l-a entuziasmat foarte tare, mai ales că nu era deloc promovat în comunism. 

Debutul alături de Djuvara l-a direcționat ireversibil spre ilustrația istorică. Din acele vremuri, își aduce aminte cum inițial era timid și chiar intimidat să-l cunoască pe autor, gânduri care s-au spulberat imediat ce l-a întâlnit față în față. 

„A fost atât de drăguț, de blajin și de cumsecade, încât orice teamă s-a dus. Nu exista în el nicio urmă de vagă aroganță, de boiereală sau de nas pe sus. A fost bun ca un bunic”, spune Radu, nu fără a sublinia cum istoricul i-a spus din start că nu va interveni pe ilustrațiile sale, ba chiar l-a invitat să scrie legenda acestora. 

De fiecare dată când mergea acasă la el era servit cu ceai negru, iar Djuvara nu ezita să-l laude atât în privat, cât și în public pentru modul atent în care-și făcea documentarea.

„Nu ai cum să înțelegi istoria fără să ai ancore vizuale”

Meseria lui Radu Oltean este una rară, iar el precizează cum asta se datorează faptului că nu o poți face doar în baza talentului, ci ai nevoie și de acuratețe istorică și corectitudine. 

„Zona de ilustrație reconstitutivă istorică e foarte pedantă. Pasiunea e importantă, dar și cunoașterea istoriei la modul serios. Cercetarea și documentarea trebuie să fie la cel mai mare nivel științific”, adaugă el. 

Imaginația are și ea un rol în acest proces, iar Radu spune că întotdeauna există niște surse pe care te poți baza. Ilustratorul vorbește despre cum nu se apucă niciodată de pe o zi pe alta să documenteze un subiect, ci bănuiește ce l-ar putea interesa în viitor, drept urmare, fiecare carte pe care o răsfoiește într-o librărie sau fiecare muzeu în care ajunge sau fiecare documentar pe care-l vede devine o formă de a stoca informații vizuale. 

Are foldere întregi în computer organizate pe diferite perioade istorice, extrem de detaliate. Oltean a citit extrem de multă istorie și a studiat la fel de mult și spune cum toată această experiență l-a ajutat să aibă o viziune mult mai limpede asupra trecutului. Radu consideră absolut esențială ilustrația pentru înțelegerea istoriei. „Nu ai cum să înțelegi istoria fără să ai ancore vizuale. De asta e bine să apară mereu noi surse vizuale care să dinamizeze imaginația. Nu ai cum să știi cum arătau oamenii din trecut, dacă nu vezi noi surse de inspirație în zilele noastre”.

„Istoria predată în școală nu este construită ca analiză a trecutului”

În mod firesc, discuția cu Radu Oltean a ajuns la istoria țării noastre, iar el crede că a fost scrisă, timp de peste un secol, mai mult pentru a justifica și apăra statul și identitatea națională (mai ales în disputa privind Transilvania) decât pentru a analiza obiectiv trecutul în context regional și european. Și-a adus aminte de o conversație cu fiica lui, în vârstă de 22 de ani acum, despre perioada ei de liceu, la ora de istorie. 

„Fata mea, într-un liceu de elită din București, absolventă în 2021, a reținut despre istoria medievală că toți vecinii ne voiau răul – turcii, ungurii și mai târziu rușii. Orice e asociat cu Transilvania e «ungurii erau foarte răi, fiindcă i-au chinuit nonstop pe români». 

Mi se pare un topos foarte grav. Șovinismul antimaghiar e educat în școală, iar programa de istorie nu e neutră ideologic. Istoria predată în școală nu este construită ca analiză a trecutului, ci ca pedagogie identitară. 

Discursul ăsta nu e doar rezultatul naționalismului, ci al unui naționalism pedagogic difuz (selecție de teme, accent moral, vocabular), care apare în manuale, în formulările programelor, în accentul pus pe «lupta de rezistență» și «asuprire» sau în selecția evenimentelor și personajelor. 

Elevul interiorizează o morală binară, nu o înțelegere a structurilor istorice. Din păcate, consecințele pe termen lung sunt grave. E vorba de incapacitatea de a înțelege istoria vecinilor sau reproducerea reflexelor naționaliste într-o societate care se declară europeană. 

În România, discursul antimaghiar nu este frontal, ci insinuat discret. Nu este prezentat ca ură, ci ca «adevăr istoric firesc». Manualele par «moderate» la suprafață. Elevul reține însă un model moral binar: români buni – ceilalți, «străinii de neam» opresori. Nu există o reflecție serioasă asupra structurilor medievale de putere”, consideră Oltean.

„Niciun român «demn» nu vrea să renunțe la narațiunile simpliste”

Oltean precizează cum în discursul popular românesc cu privire la Transilvania, românii sunt văzuți exclusiv ca niște sclavi ai grofilor unguri. „Citesc și acum pe net: orice monument istoric, gotic, medieval, baroc, biserică, cetate, castel produce comentarii gen «normal că e mare și frumos, că e construit cu sudoarea iobagilor români». 

Totul în Ardeal e vizualizat ca un grup de grofi cu cizme înalte, pantaloni albaștri cu fireturi/ceprazuri și mustăcioară în furculiță care stau cu biciul peste milioane de români zdrențăroși care construiesc tot în Ardeal. Oricât ai zice că iobagii nu e egal sclavi, că iobagi erau și unguri, secui, sași, iar românii ardeleni aveau statut social superior celor din provinciile extracarpatice, se lovește ca de un zid. 

Niciun român «demn» nu vrea să renunțe la narațiunile simpliste care îl satisfac atât de mult. În imaginarul popular, iobagul este perceput ca lipsit de orice drept, ca proprietate personală a nobilului, ceea ce este fals. Iobăgia medievală era o formă de dependență juridică și economică, nu de posesie umană. 

Iobagii aveau gospodării, drept de familie, drept de moștenire, acces la justiție locală, obligații și drepturi reglementate. Să ne înțelegem, a spune că iobăgia nu a fost sclavie nu înseamnă a spune că a fost o viață ușoară. Era o condiție dură, dar nu echivalentă cu sclavia!”.

Mitul „grofului cu biciul” este o construcție ideologică modernă

Radu Oltean continuă prin a sublinia cum se ignoră sistematic faptul că iobagi erau toate etniile din Transilvania (români, maghiari, secui, sași), iar nobilii nu erau exclusiv maghiari, după cum nici „românii” nu formau un bloc social omogen. 

Un alt punct pe care-l aduce în discuție este despre cum e falsificată și imaginea socială a românilor ardeleni, care, așa cum adaugă, în comparație cu românii din Moldova și Țara Românească, românii transilvăneni aveau o integrare juridică mai clară. Aveau acces mai larg la piețe urbane, la drepturi și la forme de autonomie locală. 

„Această realitate este inacceptabilă pentru narațiunea de victimă, pentru că distruge monopolul suferinței. Mitul «grofului cu biciul» este o construcție ideologică modernă, nu o realitate medievală. Se combină clișee romantice de secol al XIX-lea, propaganda naționalistă interbelică și reinterpretarea marxistă comunistă a istoriei. 

Comunismul a avut un rol decisiv aici. Regimul a rescris istoria Transilvaniei ca luptă a maselor exploatate unde «groful» a devenit un substitut convenabil pentru «clasa exploatatoare», iar «românul» un substitut pentru «popor». După 1989, marxismul a dispărut, dar structura emoțională a narațiunii a rămas intactă, și a fost reciclată într-o cheie naționalistă. 

De aici apar reacțiile de genul orice biserică gotică, cetate, castel, oraș medieval a fost ridicat prin «sudoarea iobagilor români», iar orice tentativă de nuanțare este interpretată ca trădare antiromânească, relativizare sau «minimalizare a suferinței». 

Deoarece, în fond, această narațiune este satisfăcătoare psihologic, fiindcă oferă o explicație simplă pentru decalajele istorice și, deci, pentru complexele de inferioritate culturală («românii nu au ridicat catedrale fiindcă nu au fost lăsați, fiind robi la alții»). În plus, oferă o justificare morală a resentimentului, o identitate clară de victimă, un vinovat extern permanent («am toate motivele să îi urăsc/ dacă nu erau ei eram departe» etc.)”.

„E vremea să ne maturizăm identitar”

Radu Oltean vorbește și despre cum, de mai bine de 100 de ani, istoria României este tratată ca un ecosistem închis. El oferă ca exemplu culturile neolitice, analizate atâta vreme cât „stau” pe teritoriul țării, iar când ies din graniță, devin irelevante. 

Migrațiile sunt tratate ca „intrări” sau „ieșiri” din spațiul românesc, nu ca fenomene europene. „Comparativ, istoriografia maghiară discută constant în termeni de bazin carpatic, cea bulgară în termeni balcanici, cea poloneză în termeni est-central europeni. România, în schimb, preferă insularizarea, enclavizarea în discuția istorică, iar asta pentru că istoria a fost chemată să legitimeze statul, nu să explice trecutul! Contextul prea larg a fost perceput ca amenințător, pentru că relativiza unicitatea”.

Ilustratorul arată că istoriografia românească a fost construită mai degrabă ca sistem de stabilizare identitară decât ca instrument de înțelegere a trecutului. În opinia lui, de aici apare obsesia pentru „drepturi istorice”, evitarea contextelor istorice largi (din punct de vedere geografic), minimizarea vecinilor (Ungaria, Bulgaria) și mai ales investirea excesivă în etno-centrism, continuitate și autohtonism. 

„Practic, e o tradiție defensivă, născută într-un stat tânăr, cu frontiere contestate și elite nesigure. În România nu există, în sens strict, «istorii ale teritoriului României», ci aproape exclusiv istorii ale românilor. Orice alte neamuri care au trăit pe acest teritoriu sunt «decor», eventual inamic, «străini», invadatori, «context trecător». Teritoriul e doar o scenă pe care singurii actori care au drept să «joace» acolo sunt românii”, explică el.

Așa cum precizează, epoca comunistă a accentuat și mai mult etnocentrismul, iar rezultatul este o istorie narativă și orientată spre „drepturi”, nu spre procese. 

„Consecința majoră e că românii sunt educați să creadă că tot ce este valoros pe teritoriul actual al României este produsul muncii românilor, celelalte populații sunt fie exploatatori, fie episoade irelevante. În final, istoria este de fapt o poveste de suferință etnică neîntreruptă. Dacă ar exista o istorie a teritoriului, ea nu ar diminua rolul românilor și nici nu ar «relativiza» drepturi politice moderne. Dimpotrivă, ar produce o istorie mai matură, mai europeană și mai credibilă. E vremea să ne maturizăm identitar!”.

Ce stă la baza fascinației românilor față de daci

Pentru că trăim vremuri agitate politic și geostrategic, unde curentele naționaliste promovează idei de suveranitate și întoarcerea la origini, l-am rugat pe Radu Oltean să explice și fascinația pe care mulți o au pentru daci. El povestește cum fenomenul numit astăzi, impropriu, dar sugestiv, „dacomanie” nu este o simplă excentricitate marginală, ci o ramură a naționalismului pseudo-istoric românesc, cu rădăcini adânci și evoluții succesive. 

La baza lui, așa cum continuă, stă o nevoie psihologică puternică de a găsi strămoși ideali, puri, glorioși și ireproșabili moral, cu care românii contemporani să se poată identifica clar. Oltean spune că Evul Mediu românesc nu a oferit un astfel de material simbolic, deoarece, atunci, majoritatea populației era rurală, săracă, și lipsită de o aură eroică ușor de mitologizat. 

În acest context, „barbarul demn”, viteaz și misterios a devenit o figură mult mai atractivă decât mujicul medieval trăitor în bordei. 

Procesul de mitologizare a început la sfârșitul secolului al XIX-lea, cu autori precum Bogdan Petriceicu Hasdeu, și a atins forme extreme la începutul secolului XX prin scrierile lui Nicolae Densușianu, care a transformat lumea dacică într-un univers aproape mitologic, unde istoria se amesteca deliberat cu legenda și magia.

Naționalismul comunist a recuperat și adaptat această mitologie, așa cum susține Oltean, iar în anii ’60-’80, dacii au fost reinterpretați ca „barbari buni” – drepți, demni, viteji, morali – opuși romanilor prezentați drept imperialiști rafinați, bogați, dar decadenți și corupți moral. 

„Această opoziție simbolică era perfect compatibilă cu discursul antioccidental al regimului. Filmul «Dacii» a fixat vizual și emoțional această imagine, iar în anii ’80, sub Nicolae Ceaușescu, Burebista a fost transformat explicit în precursorul liderului modern, «întemeietorul primului stat național suveran, independent», într-o logică de continuitate politică forțată, care proiecta statul modern în Antichitate”.

După 1989, spune Radu Oltean, fenomenul, alimentat de curente târzii new-age, conspiraționiste și pseudoștiințifice, a explodat. A fost încurajat, după cum adaugă, și de contextul unei literaturi arheologice și științifice de proastă calitate, care parcă încuraja astfel de teorii. 

„O mitologie «ancestrală» paralelă, extrem de populară în anumite medii – inclusiv în zone legate de armată și servicii (cunoscute ca pătimaș naționaliste) – a reinterpretat descoperirile arheologice de la Sarmizegetusa Regia ca dovezi ale unor cunoștințe tehnologice avansate, calendare misterioase și științe pierdute. 

Literatura de tip fantasy conspiraționist, în special romanele lui Pavel Coruț, a introdus teme precum tunelurile secrete dacice de sub Bucegi, dacii stăpâni ai unor tehnologii superioare, egiptenii care ar fi «furat» cunoașterea de la daci sau Vaticanul care ar ascunde adevărul despre măreția lor. Autori precum Napoleon Săvescu au mers mai departe, au eliminat complet componenta romană din istoria românilor și au susținut ideea că limba latină ar fi, de fapt, o limbă dacică «furată» de romani. De aici, deriva a devenit totală: de la afirmații că toate popoarele europene ar fi de origine dacică, până la teorii în care Iisus, celții, germanicii, danezii sau chiar extratereștrii sunt integrați în același conglomerat mitologic”, explică el.

Ilustratorul vorbește și despre cum, în formele sale extreme, dacomania capătă trăsături cvasi-religioase. „Apar grupuri cu comportament de sectă, ritualuri montane, personaje costumate pseudo-sacerdotal, «călugări daci» retrași simbolic din lume, congrese dubioase și figuri politice care instrumentalizează acest imaginar. 

În toate aceste variante, fenomenul spune mult mai mult despre nevoile identitare, frustrările și resentimentele prezentului decât despre trecutul real. Dacomania nu este despre istorie sau despre trecut, ci dimpotrivă, e o fugă din istorie, o mitologie compensatorie care oferă sens (e drept, unul magic), mândrie și certitudini absolute unor oameni sufocați de frustrări și complexe de inferioritate, într-o lume percepută ca ostilă și umilitoare”, crede el.

„O istorie corectă, echilibrată și neutră e complet inaccesibilă”

În final, am fost curioasă cum vede Oltean soluții pentru sistemul de învățământ actual, cât și modurile în care tinerii pot fi informați corect cu privire la istoria neamului. 

„Sistemul e în așa fel construit și cimentat, începând de la programă și până la corpul profesoral, încât o istorie corectă, echilibrată și neutră (chiar și pentru anii mari, de liceu) e complet inaccesibilă. Dacă nu ai informații din familie, minte deschisă – venită tot din familie, surse solide pe care să le cauți singur (ce tineri fac asta?), nu ai cum altfel”. 

Ilustratorul adaugă și faptul că problema e la fel de gravă și în învățământul superior. „E mai bine ca în liceu, mai bine ca în anii ’80 și chiar ’90, dar numeroase subiecte sunt încă tabu de discutat liber. Și e vorba exact de nenumăratele teme pe care se sprijină mitologia identitar-națională a românilor; care sunt ca Sfânta Evanghelie: nu le discuți, nu le judeci, nu le schimbi. Oricât ar fi de false”, adaugă el. 

Radu Oltean crede că tinerii care vor o istorie neutră și corectă, una neangajată ideologic, nu prea au de unde să o găsească, cel puțin nu într-un volum unic, ușor accesibil, în bibliotecă sau librărie. 

„Bine, această istorie poate fi găsită, dar identificarea ei este un puzzle uriaș, format din sute și sute de articole și cărți, pe care trebuie să știi cum să le selectezi, cum să le aranjezi, cum să le interpretezi. Poți însă să găsești fragmente de istorie corect și bine scrisă. De exemplu, ca să mă laud, cartea mea despre «Lumea lui Tudor» (Vladimirescu), un personaj extrem de politizat în toate regimurile. A fost de politizat, încât povestea lui reală aproape că a devenit invizibilă. Eu am reușit, într-un volum foarte detaliat și bogat ilustrat, să-i construiesc o întreagă biografie, despre întreaga lui viață, nu doar despre 1821”, încheie el.

---

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro