Rănile lăsate de valurile COVID printre cei din prima linie. Asistenta care în nouă luni și-a pierdut soțul, mama și sora
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Epuizare, stres și suferință sunt cuvinte cu care își descriu mai multe asistente lupta în prima linie cu COVID-19, de mai bine de un an și jumătate. Reporterii Libertatea au vorbit cu mai multe asistente din spitalele din România, iar una dintre ele, din Deva, a povestit cum și-a îngropat trei oameni dragi în mai puțin de un an.
Cuprins:
- Și-a tratat mama bolnavă de COVID în spitalul în care lucrează
- „Consumul psihic e cel mai mare la ATI”
- Zeci de mii de înțepături de cuțit în plămâni
- Nu și-a îmbrățișat fiica timp de 10 luni, de frică să nu o infecteze
- Depresie, atacuri de panică și crize de plâns pe holurile spitalului
- Asistentele medicale sunt în burnout. Tot mai multe vor să renunțe la profesie
„Virusul ne-a prins nepregătiți”, a fost una din afirmațiile cel mai des întâlnite în discuțiile cu asistentele medicale. Noutatea virusului a provocat o frică permanentă, iar protocoalele schimbate aproape zilnic au întreținut teama.
„La început, noi între noi aveam frică, ne uitam una la cealaltă să vedem dacă colegele s-au dezechipat corect. Am avut o infirmieră care tremura toată că s-a atins cu echipamentul de COVID pe piele. Eu mă dezinfectam după fiecare consultație, nu mai intra crema deloc în tegument”, descrie Cristina debutul pandemiei.
Faptul că se lupta cu un dușman necunoscut a fost un continuu factor de stres, care o urmărea până acasă și îi tulbura și somnul. „Îmi doream să îmi țin soțul în brațe și să adorm liniștită. În somn te gândeai: «cât oxigen am pus la pacient?»”, își amintește ea.
Dar cel mai terifiant a fost gândul că îi poate infecta pe cei dragi. I-a protejat cu disperare, mai ales că atunci încă nu apăruse vaccinul anti-COVID, cea mai bună armă pe care o avem acum în lupta cu virusul.
În luna iulie 2020, sora ei, un pacient oncologic, trebuia să meargă la Timișoara, să facă tratamentul, însă secția s-a închis după ce doi medici s-au infectat. I-a fost frică să meargă la Orăștie, din cauza virusului, dar a făcut o ocluzie intestinală și a ajuns de urgență la spital.
M-am dus la sora mea echipată, nu mi-am sărutat unica soră de teamă să nu fiu purtătoare a virusului, de teamă ca, pe lângă suferința ei, să îi mai provoc și eu ceva. Știi când am sărutat-o? Când a murit. Cristina, asistentă la Deva
În noiembrie, mama ei s-a stins, iar în februarie 2021 și-a pierdut soțul. „În nouă luni, pe toți trei”, spune ea.
Asistenta a povestit că soțul ei a făcut COVID în luna decembrie a anului trecut, însă ulterior a fost diagnosticat cu o boală incurabilă, iar în februarie, după ce starea lui de sănătate s-a agravat, a murit.
Și-a tratat mama bolnavă de COVID în spitalul în care lucrează
O asistentă de la Spitalul Marius Nasta din București a povestit, pentru Libertatea, că și-a pierdut mama din cauza virusului, în al doilea val al pandemiei, tot înainte de apariția vaccinului.
„Avea 70 de ani și a fost internată și la mine la spital, însă după două luni nu am mai putut face nimic pentru ea, a avut și comorbidități. Cât a fost internată stăteam zilnic câteva ore cu ea, atunci mi-am luat o săptămână de concediu”, a spus Camelia.
După ce a ieșit din spital, mama ei nu a mai fost pe picioarele ei, virusul făcuse ravagii în organism.
Noi vedeam și înainte suferința bolnavilor de plămâni, dar nu se compară cu suferința pacienților cu COVID, e incomparabil. Camelia, asistentă la Spitalul Marius Nasta din Capitală
Asistenta lucrează pe secția COVID din aprilie 2020, chiar de când au venit primii pacienți infectați cu coronavirus de la „Marius Nasta”.
„Din prima zi am intrat pe COVID, iar seara am mers la hotel, două luni și jumătate am stat la acolo, până în iunie. În perioada respectivă ne-am mai văzut rar familia, pentru că la două săptămâni ne făceau test, mergeam câteva zile acasă”, povestește asistenta.
„Consumul psihic e cel mai mare la ATI”
Marina Știrbu lucrează de peste 20 de ani ca asistentă medicală, o bună parte din acești ani petrecuți pe Terapie Intensivă. Acum este asistentă-șefă pe secția 6 de Terapie Intensivă de la Spitalul de Boli Infecțioase.
Prima ei amintire din pandemie e ziua în care virusul a ajuns la Iași: 16 martie 2020. „E adânc înfiptă data în calendarul creierului nostru”, spune femeia.
S-au pregătit cu câteva săptămâni înainte, cum să îmbrace sau să dezbrace combinezoane, moment în care și-au dat seama că trebuie să cumpere oglinzi în spital. Doar așa puteau vedea cum să se păzească să nu-și contamineze îmbrăcămintea cu care plecau acasă.
„Consumul psihic e cel mai mare la ATI, fiindcă persoana din pat e 100% dependentă de personalul medical. Nu are cum să nu te afecteze suferința celui din pat sau să nu empatizezi cu pacientul. Nu ai cum - ești om, te afectează pur și simplu când îl vezi pe cel din fața cum cere ajutorul să respire și nu ai cum să-l ajuți”, povestește Marina Știrbu.
Zeci de mii de înțepături de cuțit în plămâni
Cel mai mult a impresionat-o cazul unui tânăr de 37 de ani care a ajuns în Terapie Intensivă cu o formă severă a bolii. Era cu o afectare pulmonară apropiată de momentul în care se recomanda intubarea, iar pentru a-l ține cât mai mult pe ventilație non-invazivă personalul medical îl răsucea și-l așeza și pe burtă, să respire și așa.
„Era conștient, cooperant și n-am să uit niciodată cum îmi spunea că simte zeci de mii de înțepături de cuțit care îi străpung plămânii în timp ce stătea așa. M-a întrebat dacă e OK saturația, mai scăzuse, dar îi spuneam că e în regulă. A depășit cu bine momentul după 3 săptămâni la Terapie Intensivă, suntem și acum prieteni pe Facebook”, a spus asistenta.
Pandemia i-a prins speriați și i-a împins mereu la un pas de epuizare pe ea și pe toți colegii ei. Dar cel mai greu i-a fost ei acasă.
Nu și-a îmbrățișat fiica timp de 10 luni, de frică să nu o infecteze
„Împlinise 14 ani, când sunt mai dificili copiii, mai greu de colaborat cu ei, și se resimte acum faptul că nu am fost destul timp acasă. Lipseam zilnic de dimineață până seara, iar la vârsta ei a putut înțelege pericolul bolii și 10 luni din martie nu ne-am îmbrățișat. Și acum decontaminez totul, a ruginit și butucul de la ușă”, a povestit femeia.
După mai bine de un an și jumătate de pandemie, Marina Știrbu spune că luminița de la capătul tunelului se vede din ce în ce mai aproape, cu cât se vaccinează mai mulți oameni.
„Cred că această perioadă ne-a unit foarte tare, s-a creat între noi o legătură care cu greu poate fi distrusă. Le-aș mulțumi colegilor pentru puterea de care au dat dovadă, că au fost multe perioade grele, în care poate ne-am și certat, am plâns împreună, am răbufnit, dar întotdeauna am mers înainte... pentru binele pacientului”.
Depresie, atacuri de panică și crize de plâns pe holurile spitalului
Viorica Pavel, 47 de ani, spune că virusul a lovit secția de ATI de la Spitalul de Boli Infecțioase din Iași, unde lucrează ca asistentă, înainte ca primul pacient să fie internat acolo. În perioada ambiguă de la început, personalul medical era speriat, erau atacuri de panică întruna, iar nu de puține ori Viorica Pavel și-a găsit colegele plângând pe holuri.
„Am colege care au început să ia antidepresive încă de pe atunci, fiindcă așa cum era prezentat la televizor părea un virus mortal, era suficient să intri în contact cu pacientul și te îmbolnăveai. Ne-a luat mult timp să învățăm ce înseamnă de fapt COVID și nebunia cu care ne confruntăm”, își amintește Viorica Pavel.
Realitatea însă i-a lovit mai puternic decât scenariile imaginate. La o lună de la începutul pandemiei, secția de ATI de la Spitalul de Boli Infecțioase era deja plină, iar personalul funcționa la jumătate, fiindcă mulți erau în izolare, fiind contacți direcți, sau chiar se recuperau după infectare.
Acela a fost impactul fizic care ne-a lovit, nu mai făceam față, acopeream turele celor carantinați sau îmbolnăviți. În 20 de ani de activitate nu am întâlnit o perioadă atât de agresivă, atât de multe decese pe zi, pe săptămână, pe lună. Nu poți fi stană. Viorica Pavel, asistentă Spitalul de Boli Infecțioase Iași
Asistenta spune că nu s-a simțit niciodată un erou și nu i-a plăcut această etichetă care i-a fost pusă.
„Muncesc cu pacienții de 20 și ceva de ani, a fost o provocare suplimentară în pandemie, dar nu cred că am făcut nimic ieșit din comun. Și înainte de pandemie au fost atât de multe situații în ATI în care am salvat o groază de vieți: nu ne spunea nimeni atunci că suntem eroi și nici nu ne simțeam așa. Ne făceam datoria”, mărturisește asistenta medicală.
Asistentele medicale sunt în burnout. Tot mai multe vor să renunțe la profesie
În ultimul comunicat emis pe 13 ianuarie 2021, Consiliul Internațional al Asistenților Medicali (ICN) susține că noi dovezi colectate sugerează că noul coronavirus provoacă traume în masă în rândul asistenților medicali din întreaga lume.
ICN afirmă că dacă guvernele nu vor lua măsuri pentru abordarea efectului COVID-19, există riscul ca pandemia să distrugă profesia de asistent medical pentru generațiile ce vor urma și ar putea declanșa un exod din profesie, potrivit unui comunicat de presă transmis la începutul anului de Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România.
Datele ICN arată că, de la primul val al pandemiei, procentul de asistenți medicali care au raportat afecțiuni mintale a crescut de la 60% la 80%, în multe țări.
De asemenea, ICN a adunat studii din fiecare regiune a lumii, care confirmă creșterea traumelor, a anxietății și a suprasolicitării în profesia de asistent medical.
Vicki McKenna, președintele Asociației Asistentelor din Ontario, și-a exprimat îngrijorarea cu privire la personalul medical, spunând: „Mă tem că va fi devastator pentru forța de muncă. Sunt foarte îngrijorat de viitorul forței de muncă din asistență medicală”.
În timpul celui de-al treilea val al pandemiei, cercetătorii au vorbit cu mai multe asistente medicale pentru a vedea cum s-au schimbat percepțiile lor în anul precedent; dacă la începutul pandemiei acestea erau optimiste cu privire la sprijinirea reciprocă în timpul pandemiei, în al treilea val sentimentul a fost înlocuit de furie, dar și de epuizare, potrivit publicației online Theconversation.
Sindromul de burnout este caracterizat de o scădere a energiei emoționale, fizice și psihologice, ca rezultat al stresului asociat locului de muncă. Însă pentru angajații din domeniul medical, epuizarea este asociată cu absenteismul, productivitatea scăzută și gândurile de a părăsi locul de muncă. Asta într-o perioadă în care asistentele și medicii sunt greu de înlocuit.
Un sondaj al membrilor Asociației Asistentelor Medicale din Ontario realizat la finalul lunii august arăta că 43% dintre asistenți s-au gândit să plece, mulți dintre ei simțindu-se epuizați. De asemenea, un alt studiu realizat în Canada arăta că mai mult de 50% din asistentele intervievate aveau de gând să plece.
Printre soluțiile propuse de experți pentru prevenirea epuizării se numără: programe care să fie special concepute pentru a educa asistenții medicali în privința reducerii stresului și strategiile de wellness.
Foto: Eli Driu / Libertatea
