Reciclarea în România lui Ceaușescu. Cei trei „R” ai propagandei socialiste: recuperare, recondiționare, refolosire – obsesia economiei centralizate. Normele impuse unităților de miliție

Cei trei „R”, pe înțelesul tuturor

Întregul proces era cunoscut sub numele de „cei trei R” – recuperare, recondiționare, refolosire. Recuperarea presupunea colectarea sistematică a deșeurilor și materialelor secundare: metale feroase și neferoase, hârtie, sticlă, textile uzate, cauciuc, oase, pene și chiar uleiuri uzate. Exista o rețea națională de centre de colectare, denumită Remat (reciclare materiale), unde cetățenii erau obligați să predea bunurile care puteau fi reciclate, primind în schimb sume modice. 

Recondiționarea sau reciclarea însemna repararea și readucerea la parametri funcționali a pieselor, utilajelor și bunurilor care altfel ar fi fost casate – o practică impusă de lipsa cronică de materii prime și imposibilitatea importurilor, ca urmare a lipsei de valută. 

Refolosirea închidea ciclul, astfel încât materialele recuperate și recondiționate reintrau în producție sau în consum, evitând astfel cheltuirea resurselor pentru producerea unora noi.

Propagandă fără mari beneficii pentru economie

Această acţiune de economisire şi reciclare nu avea nici pe departe ca scop promovarea unei politici de mediu, ci, în principal, de propagandă comunistă. „Recuperarea materialelor reutilizabile ar fi trebuit, în teorie, să aducă economii însemnate la bugetul naţional, iar fondurile economisite astfel urmau să fie investite în programul megaloman al lui Ceauşescu de constituire a unei industrii grele, mult dincolo de nevoile şi posibilitățile României. În realitate însă, întreaga afacere nu a fost decât o amplă acţiune propagandistică, ce nu a adus mari beneficii economice. De multe ori, grămezile de materiale reciclate zăceau cu lunile în curţile instituţiilor, din lipsă de mijloace de transport. Iar câteodată chiar ajungeau la gropile de gunoi”, se precizează într-o analiză pe această temă a Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS). 

Tenta propagandistică a întregii acțiuni rezulta chiar din publicitatea care se făcea prin intermediul ziarelor și televiziunii. „Cetățeni! Acționați cu hotărâre, cu maximă stăruință și spirit gospodăresc pentru recuperarea tuturor materialelor refolosibile și pentru introducerea lor în circuitul productiv. Strângeți și valorificați prin punctele de colectare existente în toate localitățile din țară hârtii și cartoane uzate, baterii uscate, materiale refolosibile din fier, cupru, alamă, bronz, aluminiu, acumulatoare auto, anvelope de autoturisme și camere auto, precum și materiale din mase plastice din toate sortimentele”, se susținea într-o astfel de reclamă. 

Berea cu gust de ulei rânced

Cele mai simplu de reutilizat erau borcanele și sticlele de băuturi. Inițial, la achiziționarea unui produs, trebuia plătit și ambalajul, dacă nu se aducea altul la schimb. Produsele din sticlă adunate puteau fi valorificate în centrele de colectare speciale. Sticlele trebuiau să fie neciobite, fără etichetă și curate pentru a fi primite în centre. Reutilizarea acestora nu era întotdeauna efectuată cu precizie, iar multe dintre ele erau spălate insuficient. Un motiv era și calitatea slabă a detergenților de pe piață. Astfel, au apărut unele probleme când același tip de sticlă a fost folosit pentru produse diferite, cum este cazul uleiului și al berii, ambele îmbuteliate în sticle de 0,5 litri. Nu de puține ori berea ajungea să aibă un gust rânced de ulei. Problema s-a mai rezolvat abia la finalul anilor ’80, odată cu introducerea sticlei de ulei de 1 litru.

Existau cote de colectare impuse la nivelul fiecărui județ. De exemplu, în 1985, județul Iași trebuia să „recupereze și să reintroducă în circuitul economic cantitatea de 222 de mii de tone de metale feroase, echivalentă cu un volum de muncă în subteran de 3,5 milioane om/ore”. În Argeș, în anul 1998, planul pentru recuperarea şi valorificarea materialelor refolosibile era „depășit” cu 5%. Astfel, potrivit unui articol din ziarul Scânteia, din 22 februarie 1989, în județ au fost prelucrate 15.000 de tone fier vechi, 5.000 de tone de şpan (așchii din metal provenite de la prelucrări la strung) şi 1.000 de tone de mase plastice. Pionierii din judeţ au predat şapte tone de cioburi de sticlă şi două tone de polietilenă. Campania de propagandă se desfășura sub sloganul „Fiecare cetățean – un participant activ la colectarea materialelor refolosibile”, rezultatele fiind urmărite săptămânal în ședințe ale consiliului popular județean, se mai preciza în articol.

Campaniile obligatorii din școli

Colectarea materialelor refolosibile era una dintre preocupările principale în unitățile de învățământ, mai ales la începutul anului școlar. Nu era o activitate opțională, ci una obligatorie, integrată în calendarul fiecărei clase și supravegheată strict de directori. Elevii veneau la școală cu sticle și borcane, teancuri de ziare, caiete vechi, carton și bucăți de metal strânse de acasă sau de la vecini. Materialele se cântăreau, se consemnau în tabele și se duceau la centrele Remat. De multe ori, clasa cu cele mai multe kilograme era lăudată în fața școlii, iar cea sau cele care nu își îndeplineau norma erau criticate. 

Totul era organizat la nivel ideologic și prin implicarea organizației de pionieri. Astfel, procesul de reciclare era prezentat ca un gest patriotic, o dovadă că tânăra generație înțelege valoarea muncii și a gospodăririi resurselor țării. Ironia istoriei este că tocmai această obligativitate a compromis ideea în sine de recuperare a obiectelor reciclabile. Generațiile care au trecut prin astfel de campanii forțate au asociat, ulterior, reciclarea cu constrângerea, și nu cu responsabilitatea. Fenomenul a costat România decenii întregi de întârziere în ceea ce privește crearea unei culturi civice în domeniul protecției mediului.

Reciclarea în „nomenclatură”

Securitatea şi miliţia nu au făcut nici ele excepţie de la programul de economisire şi recuperare a materialelor refolosibile. Pe lângă atribuţiile profesionale normale, comandanţii de unităţi din Ministerul de Interne erau nevoiţi să urmărească modul în care subordonaţii recuperau, strângeau, sortau, manevrau, depozitau diferitele materiale reciclate, în loc să-şi vadă de sarcinile de serviciu. Erau planificate şi cantităţile de materii şi materiale ce trebuiau colectate. 

Astfel, pentru anul 1980, la nivelul Ministerului de Interne, se preconiza strângerea a 2.400 de tone metale comune, 20 kg argint, 50 de tone de anvelope şi camere auto uzate, 100 de tone de ulei de maşină, 1.100 tone de hârtie şi cartoane (se interzicea cu desăvârşire arderea sau aruncarea oricărei hârtii, fie că era vorba de reviste vechi ori de documente de arhivă depăşite), 550 de tone de deşeuri textile, 2.800 de tone de resturi lemnoase. Toate unităţile care aveau bucătării, popote, bufete, în urma activităţii cărora rezultau deşeuri menajere, trebuiau să organizeze sectoare zootehnice. Se mergea până acolo, încât erau recuperate cioburi de sticlă, resturi de faianţă şi porţelan, oase şi chiar păr uman.

„Lunar, comandanţii de unităţii aveau obligaţia de a raporta conducerii ministerului asupra modului de îndeplinire a planului de colectare. Care conducere avea, la rândul ei, datoria de a verifica permanent aplicarea măsurilor de economisire, aplicând inclusiv sancţiuni contravenţionale, unde era cazul”, susțin cei de la CNSAS. 

Ca şi în cazul altor acţiuni propagandistice promovate de regimul comunist, educarea juca un rol important în trezirea „conştiinţei revoluţionare”. Prin urmare, pentru a fi determinaţi să evite risipa, ofiţerii, subofiţerii şi trupa trebuiau să treacă prin acţiuni de instruire şi de „intensă muncă politico-educativă”, pe care tot şefii de unităţi trebuiau să le organizeze.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro