REPORTAJ: Irina Coșescu, prima nevăzătoare care a urcat pe un gheţar din Oceanul Arctic: „Viaţa mi-a arătat că sunt în stare de orice. Cerul este limita!“
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Irina Coşescu este o tânără de 29 de ani din Braşov, nevăzătoare, care vrea să demonstreze tuturor, dar mai ales persoanelor la fel ca ea, că viaţa poate fi trăită frumos dacă reuşeşti să-ţi dobori propriile bariere. Are master în inginerie tehnologică, este pasionată de dans şi este prima nevăzătoare care a urcat pe un gheţar din Oceanul Arctic, în insula Svalbard (Norvegia).
Cuprins:
Irina nu s-a născut nevăzătoare. A apucat să se bucure de tot ce era în jurul ei pe deplin până la vârsta de 13 ani, când a descoperit că suferă de maladia Stargardt, o boală degenerativă a retinei, o tulburare genetică a ochiului, ce duce la pierderea progresivă a vederii. A purtat ochelari de la vârsta de 5 ani, la fel ca mulţi alţi copii, a stat mereu în prima bancă la şcoală pentru că nu prea vedea la tablă, dar nimeni nu se gândea că va ajunge vreodată să îşi piardă vederea.
„Sunt nevăzătoare și tot ceea ce pot percepe cu ochii fizici este diferența între lumină și întuneric și câteodată forme cu contrast foarte puternic. Nu pot distinge detalii. La vârsta de 13 ani am aflat că sufăr de maladia Stargardt, o boală degenerativă a retinei. Nu m-am dus la şcoli speciale, ci doar la şcoli normale. Am terminat Colegiul Naţional «Dr. Ioan Meşotă» din Braşov, apoi am făcut Facultatea de Inginerie, la Universitatea Transilvania. Am avut mereu sprijinul colegilor“, a spus Irina.
Acum, fata este vicepreşedintele Asociaţiei Bastonul Alb, din Braşov, o asociaţie dedicată nevăzătorilor, cunoscută pentru nenumăratele „Cine pe întuneric“, care au sensibilizat deja sute de oameni.
Irina se descurcă în general cu bastonul alb, dar are uneori nevoie şi de însoţitor.
„În Braşov, în jurul blocului unde locuiesc, cunosc totul pe de rost şi mă descurc. Dar dacă apare o persoană în faţa mea nu am cum să o evit, pentru că nu e pe GPS-ul meu“, spune ea râzând.
Cină românească pe întuneric, cu cârnaţi şi cartofi ţărăneşti, în Norvegia
În luna ianuarie, Irina a ajuns în Norvegia, într-un stagiu de voluntariat printr-un proiect Erasmus, unde ea este singura persoană cu handicap. Acum stă în localitatea Volda, din Norvegia, unde va rămâne timp de un an.
„Am spus că dacă tot mă duc acolo, vreau să le povestesc tuturor despre noi, persoanele nevăzătoare. Am organizat pentru colegii mei o Cină pe întuneric. Am vrut să le şi prezint câte ceva din ţara noastră, prin urmare le-am gătit ceva 100% româneşte. Am venit cu cârnaţi de acasă şi am făcut şi cartofi ţărăneşti cu brânză de burduf. Apoi, i-am condus într-o sală întunecată unde i-am servit. Au fost 20 de persoane. Au fost foarte impresionaţi de mine...“, a adăugat Irina.
Spune că şi-a dorit să meargă în Norvegia tocmai pentru că a vrut să se autoprovoace şi să demonstreze tuturor, mai ales ei însăşi, că se poate. Aşa a fost şi călătoria ei în Svalbard - o insulă în Oceanul Arctic, aproape de Polul Nord.
„Mi-am dorit să mă duc într-un loc unde să nu cunosc pe nimeni, un loc total diferit. La sfârşitul lunii februarie, am avut parte de o experienţă care greu poate fi descrisă în cuvinte. O săptămână în Svalbard. Am avut curiozitatea experienţei şi m-a atras aventura în astfel de locuri. Am vrut să simt locul și localnicii. Am fost curioasă cum aş povesti despre o aventură pe care cei mai mulţi oameni o văd altfel“, a spus Irina.
Despre norvegieni are doar cuvinte frumoase de spus şi îi descrie ca fiind „extraordinar de calzi, primitori, săritori“. De altfel, povestea ei şi a Cinei pe întuneric a apărut şi în presa locală din Norvegia.
Test de rezistenţă fizică şi psihică, pe gheţar
Irina spune că pentru ea toate experienţele au fost diferite şi, odată ajunsă pe insula-gheţar Svalbard, a ales câteva excursii care s-au dovedit a fi adevărate teste de rezistenţă fizică şi psihică.
„Modul în care m-am raportat la lumea de acolo a fost diferit și asta m-a făcut să le arăt și altora că în viaţă ne punem singuri bariere. Dacă cu snowmobilul și cu sania trasă de câini husky am fost doar un pasager, în excursia către o peșteră de gheaţă am fost sută la sută pe picioarele mele, am fost nevoită să mă orientez doar după ceea ce simțeam sub picioare și câteva sunete pe care le puteam distinge în bătaia nebună a vântului arctic. De obicei, ca nevăzătoare, mă ghidez după sunete, dar aici era aproape imposibil. De asemenea, relieful nu îmi permitea să merg la braţ cu cineva, aşa că singura varianta era să urc fără să mă gândesc la nimic. Vremea și relieful nu păreau complet neconoscute. Am copilărit şi trăit în Brașov, unde iarna pot fi atinse temperaturi sub -20 de grade, iar acum locuiesc în Volda, Norvegia, unde m-am familiarizat cu vântul puternic“, povesteşte Irina.
A rămas surprinsă de atitudinea ghidului, Mirko, faţă de ea, în momentul în care i-a mărturisit că nu vede.
„Eram 7 oameni plus Mirko - ghidul nostru. Când ne-am cunoscut, i-am mărturisit faptul că nu văd, iar răspunsul lui călduros a fost «Nu e nicio problemă! O să reușești!». Nu știam dacă am primit răspunsul oficial, de încurajare, fără să realizeze cu adevărat cât de puțin pot vedea sau eram în faţa unui om plin de empatie care înțelege capacitățile oamenilor indiferent de aparenţe. Spre surprinderea mea, a fost a doua variantă", își amintește Irina.
Excursia lor a început la poalele unui munte și urmau să traverseze un gheţar. Nu era conştientă de parcursul drumeţiei, dar, fără idei preconcepute despre pericole, păşea înainte.
"Vocile de lângă mine spuneau frecvent «mai la stânga», «mai la dreapta», urmam instrucţiunile şi continuam să urc. Începutul a fost mai complicat decât mă aşteptam, dar ce se întâmpla în jurul meu mă încuraja să continui“, își continuă povestirea temerara nevăzătoare.
Îşi aduce aminte și de vântul puternic care viscolea zăpada, de sunetul zăpezii îngheţate sub picioare şi de faptul că tot ce putea percepe vizual era albul.
„Totul era alb și o parte din colegii de drumeție încercau să depășească cu bine primele obstacole. Când spuneau ușor temători «nu pot să văd nimic!», le spuneam cu zâmbetul pe buze «Bine ai venit în lumea mea!»“, mai povesteşte Irina.
A ajuns şi într-o peşteră unde ghidul a ajutat-o să eploreze cu mâinile toate formele și structurile de gheaţă pe care ceilalți le-au admirat cu ochiul liber.
„În viziunea multora, acest gen de excursie era nepotrivită pentru mine şi nu mi-ar fi dat şanse să reuşesc. Mie nici nu mi-a trecut prin cap! Recunosc însă că am avut noroc de un ghid cu deosebite competenţe sociale, prieteni şi colegi pe care m-am putut baza, oameni alături de care am înfruntat clima şi relieful şi ne-am bucurat de bogăţia naturii. Viaţa mi-a arătat că sunt în stare de orice şi noi înşine suntem cei care decidem cât de departe putem merge. Cerul este limita!“, a adăugat braşoveanca.
„Vreau să le deschid ochii tuturor, să vadă că suntem la fel ca ei“
Ca orice tânăr, Irina are şi vise. Iubeşte să danseze şi chiar participă cu o trupă de dansuri de societate la diverse evenimente. Pasiunea pentru dans o continuă şi în Norvegia unde participă la cursuri de dans.
De asemenea, îşi doreşte mult să ajute persoanele nevăzătoare să conştientizeze că „nu e chiar atât de trist“.
„La mine a fost relativ mai uşor, pentru că trecerea a fost cât de cât mai lentă. Am avut timp să conştientizez şi să mă obişnuiesc cu ideea, faţă de alţii care au orbit brusc sau într-o lună-două. Vreau să ajut persoanele cu dizabilităţi, în special nevăzători, să reuşească în ceea ce priveşte locurile de muncă. M-am lovit deseori de reticenţa angajatorilor faţă de nevăzători pentru care sunt disponibile doar posturi de maseuri. Putem face şi altceva! Vreau să le arăt şi altora că se poate. Asta îmi propun să fac: vreau să le deschid ochii tuturor, să vadă că suntem la fel ca ei“, mai spune Irina.
Citește și: Operațiunea de salvare a copiilor din Thailanda s-ar fi putut încheia tragic. Ce s-a întâmplat chiar după ce a fost scos ultimul copil din peșteră
