REPORTAJ. Noua viață a refugiaților ucraineni în Timișoara, după șase luni de război. Ce au lăsat în urmă și ce au găsit în România
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
„Am ajuns aici să ne simțim ca acasă”, spune una dintre ucrainencele venite să sărbătorească alături de conaționali, dar și de mulți timișoreni, ziua națională a țării sale. Șase luni au trecut de când Timișoara a devenit casă pentru peste 1.500 de refugiați. Pe 24 august, autoritățile locale, asociațiile neguvernamentale și mulți voluntari au organizat o zi specială pentru oamenii alungați de război.
Cuprins:
La ora 20 fără nicio întârziere, formația JazzyBit începe să umple fonic spațiul din fața Operei timișorene. Cam 30-50 de oameni se răsfiră în fața lor. Până la a treia melodie, numărul participanților trece de o sută. Li se alătură tot mai mulți oameni în galben-albastru sau cu floarea-soarelui în mână, simboluri ale rezistenței ucrainene.
Ziua Națională a Ucrainei a fost marcată prin manifestări sociale și culturale, organizată în cadrul proiectului public-privat „Timișoara pentru Ucraina” împreună cu comunitatea refugiaților stabiliți aici. În prima parte a zilei a fost inaugurată o pictură murală în Complexul Studențesc, urmată de un picnic.
Speranțe fără certitudini
În publicul din fața scenei o întâlnesc pe Marina, 39 de ani. A venit în România pe 9 martie, împreună cu soțul Sasha (38) și cei trei copii. Baza militară din apropierea casei din Kiev i-a făcut să treacă granița în țara noastră.
„Am fost norocoși să găsim un apartament deținut de o cunoștință. Persoana locuiește în Luxemburg, dar ne-a oferit acest cămin gratuit, din moment ce-l avea liber.”
Marina este traducătoare, dar când a plecat din țară se afla încă în concediu de maternitate. Pe de altă parte, Sasha a fost nevoit să renunțe la afacerea în domeniul transporturilor și să o ia de la zero aici. Nu vorbește limba engleză. A primit însă ajutor.
„Dar am ajuns să ne simțim ca acasă aici, totul este ospitalier și convenabil.” La început a trebuit să învețe cui să solicite ajutorul. Acum are doar cuvinte de laudă pentru Asociația LOGS, Direcția de Asistență Socială, voluntarii, traducătorii și toți cei implicați în susținerea lor.
„Desigur, marele minus e că nu vorbim română, dar asta ține de noi, nu de Timișoara.”
Marina speră ca războiul să ia sfârșit până în decembrie, după care estimează că pe parcursul a vreo patru luni lucrurile să se așeze, bombele neexplodate să fie dezamorsate, iar țara natală să redevină una sigură pentru reconstruire. „Dar asta e speranța mea, nu o siguranță.”
Până atunci, are de gând să-și înscrie copiii la școala ce se va deschide în toamnă, după eforturile unei alte refugiate.
De pe scenă se aude „Vă mulțumec, românilor”
Pe treptele Operei Naționale din Piața Victoriei, după câteva piese cântate de JazzBit, Vanessa Serbul intră cu versuri în limba natală. Dintr-un jazz cu ornamente latine specifice formației, linia muzicală se îndreaptă spre un jazzy pop. Publicul, care se ridică acum la aproximativ 500 de participanți, se energizează.
Din zbenguială, copiii își leagă mâinile într-o horă săltată pe refrenul piesei.
Majoritatea cuvintelor rostite de solistă sunt adresate în limba natală celorlalți refugiați. Apoi în engleză, „Vă mulțumesc, românilor, că avem ocazia să locuim aici. Să avem aceleași simțiri, să ne mai înveselim împreună. Am ajuns să cunosc o mulțime de oameni amabili, cu ajutorul cărora ne-am putut continua viețile.”
Vanessa from Odessa cântă la Timișoara
După concert, Vanessa (25 de ani) povestește, pentru ziar, despre viața ei dinainte de război. În Odesa natală lucra ca instructoare de fitness. În lunile octombrie-noiembrie cânta coveruri ale altor formații cu instrumentiști de-acolo, la nunți sau în restaurante, Totul s-a schimbat odată cu 24 februarie.
În primele zile după ce a venit în Timișoara, a găsit o familie pe care să o ajute cu creșterea copiilor.
„Nu am vrut să ascult vreo melodie de acasă, sentiment împărtășit și de mulți alți refugiați. Dar, într-o zi, când am trecut prin Piața Libertății și am auzit pe cineva cântând la pian, am știut că trebuie să mă reapuc și eu”, povestește Vanessa cum s-a reîndreptat spre muzică.
Nu după mult timp, a reușit să strângă câțiva muzicieni locali și să cânte și la două alte evenimente, cu numele Vanessa from Odessa and Friends.
Cele două piese pop și rock propuse în această seară au fost populare în țara natală în anii 1990-2000. Aveau ca tematică amintiri despre relații frumoase din timpul vieții sau mesaje ca „totul va fi bine pentru fiecare”. Coverurile adaptate jazzistic au curs natural la repetiție, așa că „mi-a făcut mare plăcere să pot cânta alături de ei, într-un spațiu așa mare”.
„Reacția copiilor a fost normală – se bucurau foarte mult să audă cântece în limba lor – dar bineînțeles că adulții percepeau mesajul de fond. Poate de aceea și unele reacții mai triste. Personal, îmi e foarte dor de soțul meu iubit rămas acasă. Sper să-l pot vizita în septembrie.”
Lanț uman făcut de copii în fața scenei
Mihai, basistul formației JazzyBit, spune că propunerea de a colabora cu ucraineanca a venit de la unul dintre membrii Prin Banat, o asociație culturală care a organizat videomapping-ul și concertul. Finanțarea a fost obținută de la Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte.
„Am rugat-o pe Vanessa să aleagă ea piesele, fiind mai familiară cu muzica din Ucraina. Am repetat o singură dată, iar repetițiile au decurs foarte natural, ba chiar am fost impresionați de cât de bine cânta și improviza”.
În timpul concertului, l-a impresionat când copiii refugiaților au făcut un lanț uman în fața scenei, în timp ce adulții fredonau piesele alături de solistă.
Lacrimi la spectacolul „Sensitive Content”
Seara se lasă peste centrul orașului, iar proiectoarele se aprind pe cea mai cunoscută clădirea a sa, în pregătirea spectacolului Sensitive Content.
Sensitive Content e un spectacol-tribut Mariei Prymachenko, dar și un memento asupra primelor șase luni ale războiului. Fotografie de autor.
Imaginile care se derulează pe clădirea operei ilustrează bombardamente și suferință, marcând astfel cele șase luni de război, motive etnice care amintesc de istoria națiunii, în timp ce clipurile audio care acompaniază proiecțiile dau un sens de optimism: „I love my country” (Îmi iubesc țara, n.r.).
Mai mulți refugiați izbucnesc în lacrimi, de la familii cu copii în brațe, la un grup de adolescenți care se așază cu spatele la proiecție pentru câteva minute. Pentru ei, rănile deschise sunt încă prea adânci.
Graficele cu motive etnice sunt adaptări după tablourile Mariei Prymachenko, o artistă vizuală care adesea explora teme și motive populare în lucrările sale. O parte dintre acestea erau expuse la un muzeu de istorie din Ivankiv, în apropierea capitalei. Ele au fost distruse de un incendiu provocat de forțele ocupante în a treia zi de război.
Pentru atacuri ca acesta asupra patrimoniului național, ministrul culturii ucrainean a solicitat retragerea Rusiei din UNESCO.
Emoții pentru prima școală pentru copii ucraineni din Timișoara
Iryna stă mai în spate și privește imaginile care se derulează. A împlinit 31 de ani în România, după ce a venit în martie cu o valiză, un ghiozdan, dar și cu spiritul de antreprenor. „Am rămas în oraș pentru că am văzut că sunt multe oportunități aici.”
Înainte de război, a învățat la o agenție despre administrarea unor școli și grădinițe private. „În Kiev, este un serviciu destul de popular. Acolo am creat unele platforme online, așa că odată ajunsă în România, am trecut la pasul următor.”
Și-a folosit cunoștințele pentru a înființa în această vară un cerc de copii refugiați aici, găzduit și susținut de Fundația Județeană pentru Tineret. Din toamnă, a creat un plan pentru deschiderea unei școli.
O parte din finanțare i-a fost promisă prin Oxfam, o organizație internațională care luptă împotriva sărăciei și oferă fonduri pentru crize umanitare, precum cele în ajutorarea refugiaților sau pentru reconstrucție după dezastre. Pentru a găsi diferența necesară de fonduri, merge la întâlniri cu afaceriști locali.
„Fizic, vor veni două grupe de copii care vor urma cursurile școlii primare. Pentru cei din ciclul gimnazial, momentan vom oferi posibilitatea de a învăța prin internet. Am găsit 132 de mici beneficiari din comunitatea noastră pentru înscriere. Dar primesc și mesaje pe Telegram de la părinți din țări ca Germania sau Cipru: «după ce dai drumul la școală, o să venim și noi cu copiii»”.
Viața Irynei a devenit tot mai plină de activități în această jumătate de an. Iar emoțiile ca părinte al proiectului i se citesc pe chip, în timp ce-l descrie. „Da, să știi că sunt și bucuroasă, și un pic temătoare acum. Dar întreabă-mă din nou cum mă simt peste încă șase luni”, zâmbește ea.
Peste 80.000 de ucraineni au rămas în România
Vanessa, Marina sau Iryna sunt printre cei 1.542 de refugiați pe care Direcția de Asistență Socială a orașului îi are în monitorizare în prezent. De la începutul războiului, instituția a înregistrat aproape 3.000 de fugari din calea războiului din țara vecină. La nivel național au fost înregistrate 87.000 de astfel de persoane, conform ONU.
Aceeași sursă arată că invazia a produs aproape șapte milioane de refugiați în țările de pe continent, în timp ce alte milioane sunt refugiați în propria țară.
Acest număr reprezintă cea mai mare criză europeană a refugiaților după Al Doilea Război Mondial și e comparabil cu cel generat de războiul din Siria, care ține de peste 11 ani.
***
Acest articol a fost realizat cu ajutorul burselor de jurnalism oferite prin programul de sprijin al refugiaților din Ucraina, Oxfam - „Integration Program for Refugees”, gestionat local de Fundaţia Comunitară Timişoara, finanțat cu ajutorul UK aid din partea Guvernului britanic, coordonat la nivel naţional de Federaţia Fundaţiile Comunitare din România - FFCR.
