REPORTAJ: Obiceiul "Tocacilor” în satele din Apuseni. Flăcăii apără comunităţile „împuşcând” spiritele rele
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În satele din Munţii Apuseni există în preajma Sărbătorilor de Paşti un obicei vechi de sute de ani denumit "Tocacii”, care este practicat de către tinerii din comunitate care se strâng în cete şi păzesc simbolic o toacă în cimitir folosind tunuri improvizate din ţevi şi carbid cu care fac zgomote similare împuşcăturilor.
Cuprins:
Obiceiul Tocacilor sau Prăgşorul este, potrivit etnografilor din Alba, unul dintre cele mai răspândite şi vechi tradiţii în comunităţile din Munţii Apuseni şi este considerat a fi momentul ce face trecerea de la iarnă spre învierea naturii, spre renaşterea ei.
Tradiţia populară este practicată în numeroase forme în funcţia de comunitatea în care se desfăşoară diferind nu atât modul de desfăşurare cât perioada pe care obiceiul se întinde.
El se practică la Paşti având drept model ceremonialul obiceiului colindatului de la Crăciun şi, la fel ca şi colindatul din timpul Sărbătorilor de Iarnă, şi „Tocacii” se compune din mai multe secvenţe ceremoniale şi rituale.
Obiceiul este extrem de vechi şi în Alba se practică încă în multe localităţi din zona Apusenilor, însă tradiţia în timp a suferit modificări odată cu evoluţia comunităţii satului.
Tradiţia începe cu formarea cetei de feciori condusă de crai numit în mai multe feluri, în funcţie de localitate, respectiv birău, şpan, vătaf.
În trecut, ceata de feciori era însoţită de un cal pe care se puneau desagii cu merindele primite la colindat şi de o cloşcă ce se spune că aduna ouăle primite pentru petrecerea de după Paşti. O altă secvenţă ceremonială era păzitul toacei care semnifica bărbăţia tocacilor. Toaca era păzită pentru a nu fi furată de către bărbaţii căsătoriţi, iar dacă aceştia reuşeau să fure toaca, feciorii care o aveau în pază erau consideraţi slabi şi păţeau o mare ruşine. Drept pedeapsă, nu mai erau plătiţi de comunitate şi nu aveau voie să mai iasă la joc decât după Rusalii.
A treia secvenţă ceremonială este colindatul din casă în casă unde tocacii fac urări gazdelor iar acestea îi răsplătesc cu bani, colaci, ouă roţii etc.
Tocacii „împuşcă” spiritele rele
Obiceiul „Tocacilor” începe odată cu formarea cetei de tineri în timpul Postului Mare, iar aceştia îşi încep activitatea în Joia Mare, când merg la pădure pentru a alege paltinul necesar confecţionării toacei şi pentru a coborî bradul în care va fi atârnată toaca în curtea bisericii.
În Vinerea Mare, tocacii duc lemnele la cimitir pentru a aprinde rugul purificator şi înalţă bradul pentru a atârna în el toaca. Tot acum pregătesc „tunurile” şi „muniţia” pentru împuşcarea spiritelor rele.
Potrivit etnografilor care au cercetat acest obicei, bătutul toacei începe în Vinerea Mare şi se încheie odată cu slujba de Înviere. În tot acest timp toaca este bătută neîncetat. Împuşcarea începe în Sâmbăta Paştilor, după masa cam de pe la ora 16 şi se încheie a doua sau uneori chiar a treia zi după Paşti. În tot acest interval de timp, rolul tocacilor este să bată toaca şi să o păzească de hoţi, să puşte spiritele rele, să colinde gospodăriile oamenilor şi să conducă serile de joc. Echipa de tocaci este formată din 7, 9 sau 11 băieţi necăsătoriţi care sunt conduşi de un șef căruia i se spune şpan, birău sau crai. Acesta este un om căsătorit şi care este un om de vază în comunitate.
În unele localităţi, toaca se bate în fiecare gospodărie de la începutul şi până la sfârşitul postului, iar în alte zone toaca este pusă lângă biserică sau în cimitir şi se bate din Sâmbăta Mare şi până în Lunea Paștelui, după slujba din biserică.
În ambele variante, bătutul toacei are rolul de a alunga spiritele rele din gospodărie, respectiv din comunitate.
Tocacii apără toaca să nu fie furată de bărbaţii însuraţi
Obiceiul „Tocacilor” se practică în două varinate, în funcţie de localităţi, respectiv toaca, obiect simbolic aflat în centrul întregii tradiţii, fie este luată din clopotniţa bisericii satului, fie este tocacii realizează o toacă nouă, din lemn de paltin.
Ciocănelele cu care se bătea toaca sunt confecţionate din lemn de esenţă tare cum ar fi cornul, salcâmul, carpenul sau stejarul. De regulă, toaca este instalată în cimitirul satului, sâmbăta, în ajunul Paştilor, şi tot în această zi tocacii aduc din pădure un brad înalt şi-l înalţă lângă biserică, în partea cu altarul, iar în el pun toaca.
Bradul este simbolul veşniciei şi al vieţii veşnice a Domnului Iisus, iar toaca vesteşte Învierea Domnului Iisus. Bradul înălţat lângă biserică era dus acasă după Paști de către preotul satului. Odată cu coborârea toacei ceata de tocaci se împarte în două, fiecare parte având propriul ei şef. Cele două cete păzesc pe rând bradul cu toaca pe tot parcursul nopţii de Înviere şi în următoarea noapte (duminică spre luni) pentru ca aceasta să nu fie furată de bărbaţii însuraţi.
La Vadu Moţilor, localitate unde se practică încă acest obicei, bătrânii satului îşi amintesc că atunci când erau tocaci aveau mare grijă să nu le fie furată toaca deoarece bărbaţii căsătoriţi urmăreau momentul când paznicii toacei nu erau atenţi ca să le-o fure. Din mărturisirile acestora reiese că tocacii sunt asimilaţi soldaţilor romani puşi să păzească mormântul Mântuitorului.
„Dacă toaca era furată acest lucru constituia o mare ruşine pentru tinerii satului. Pe lângă ruşinea pe care o păţeau aceştia erau nevoiţi să răscumpere toaca. Toaca se răscumpăra fie cu darurile primite la colindat în ziua de Paşti fie cu banii adunaţi pentru tocmitul lăutarilor fie cu vinul adunat pentru joc” povesteşte unul din bătrânii din Vadul Moţilor care a participat, tânăr fiind, la obiceiul „Tocacilor”.
Tunuri improvizate folosite de tocaci
Obiceiul „Tocacilor” este impresionant prin gălăgia pe care o fac cetele de tocaci atunci când „împuşcă” simbolic spiritele rele în timp ce păzesc toaca.
Începând din Sâmbăta Mare, după-amiaza, băieţii din ceata de tocaci ies în cimitirul satului şi acolo fac multă gălăgie prin zgomote asemănătoare împuşcăturilor.
Potrivit cercetărilor realizate de către specialiştii Centrului de Cultură Augustin Bena, în vechime împuşcăturile se făceau cu ajutorul treascurilor, respectiv nişte butoaie mici, înalte cam de 50 de centimetri, făcute din lemn şi acoperite cu capac.
În capătul opus capacului se face o gaură cu o unealtă tradiţională numită sfredel, iar prin gaura respectivă se pune în treasc praf de puşcă şi i se dă foc.
Metodele mai noi folosesc carbid, pus de asemenea în treasc sau în ghioabă (butoi mai mare), peste care se toarnă apă având acelaşi efect de puşcături şi zgomot ca şi praful de puşcă. Dacă venim în zilele noastre, tocacii de azi folosesc ţevi de metal în care pun oxigen şi îi dau foc. Bubuiturile sunt mult mai puternice.
În unele comunităţi, tocacii aduceau lemne în cimitir, iar în noaptea de Înviere aprindeau un rug mare.
Se spune despre aceste împuşcături şi zgomote puternice că alungă spiritele rele şi purifică în acest fel comunitatea locală care se pregăteşte să intre într-o nouă etapă de existenţă, într-un nou an pascal. Focul la rândul său este simbolul purificării, al curăţeniei și al dispariţiei relelor.
În unele comunităţi în care se mai practică acest obicei, tocacii poartă în timpul pazei costume similare celor ale soldaţilor, fiind organizaţi după criterii militare.
Obiceiul "Tocacilor” se încheie cu un bal al comunităţii
În Duminica Paştilor, tocacii îmbracă frumoase costume populare şi, după ce primesc binecuvântarea preotului satului, pleacă de la biserică înspre casa parohială unde are loc primul popas. Pentru că au bătut necontenit toaca şi au împuşcat spiritele rele, primesc din partea preotului o răsplată.
Pe vremuri, răsplata consta în ouă şi vin. Astăzi, tocacii sunt omeniţi de gazdă şi sunt răsplătiţi pentru efortul lor cu bani. După popasul la casa parohială, tinerii pleacă înspre celelalte case din sat pentru a strânge cele necesare petrecerii organizate în seara de Paști. Şefii sunt cei care organizează jocul şi petrecerea. Preotul oferă vinul, iar muzicanţii sunt plătiţi din banii adunaţi.
În timpul colindatului tocacilor, familiile care locuiesc cătunele îndepărtate din zonă coboară în vatra satului cu merindarele pline de mâncare, dulciuri şi băutură. După slujba de Paști, ei se adună la masă în funcţie de rudenii şi ciocnesc ouă roşii, după care iau masa de Paşti împreună servind bucate tradiţionale ca drobul de miel, denumit în zonă şi guşiţă, cozonac, prăjituri, ciocnesc câte un pahar de ţuică sau crampă. Mesenii trec de la o familie la alta şi servesc din bucatele aduse de fiecare familie.
În jurul orei 18.00, se încheie masa de Paști, dar şi colindatul tocacilor şi începe jocul la care participă în mod special tinerii. După ce încheie colindatul, tocacii sunt cei ce deschid jocul, iar petrecerea durează în anumite localităţi chiar şi trei seri: duminică, luni și marţi.
În trecut, jocul se făcea la o gazdă, de regulă la cel ales de tocaci sau la o altă gazdă bogată care avea o curte largă astfel încât jocul să se ţină în cele mai bune condiţii. Astăzi, jocul se ţine în curtea şcolii sau a căminului cultural, iar dacă vremea e rea se ţine în interiorul căminului cultural. În acelaşi timp, adulţii veniţi din cătune se strâng la gospodăriile rudelor din centrul comunei şi încing şi ei câte o mică petrecere, de regulă fără muzică şi joc, dar cu multe glume şi voie bună.
Obiceiul „Tocacilor” nu se încheie duminică seara, ci continuă a doua zi de Paşti, respectiv lunea după slujbă, când tocacii îi iau pe bărbaţii mai în vârstă pe un scaun simbolic şi îi duc până la poarta bisericii în schimbul unei sume de bani necesară continuării jocului. Tot luni după slujbă, toaca este urcată la loc în clopotniţă, iar bradul este dus la preot acasă. Banii strânşi la poarta bisericii simbolizează mita pe care soldaţii romani puşi să păzească mormântul Mântuitorului au primit-o pentru a spune că Iisus a fost furat de ucenicii săi şi să ascundă în acest fel Învierea Domnului.
Obiceiul se încheie la două săptămâni după Paști, când are loc despărţirea tocacilor care se face printr-o mare petrecere. Lăutarii sunt tocmiţi încă de la Paști şi pentru petrecerea de despărţire a tocacilor, iar din banii adunaţi de tocaci se plăteşte petrecerea de despărţire. La petrecerea de despărţire participă de data aceasta toată comunitatea: tinerii, adulţii şi bătrânii. Petrecerea poate ţine chiar şi două zile, până când se termină proviziile făcute de către tocacii care au colindat pe la gazde în ziua de Paşti şi au primit mâncare şi băutură. Mesele de la petrecerea de despărţire sunt ocupate de vârstnicii comunităţii, tot pe familii, iar tineretul are grijă ca aceştia să fie bine serviţi şi să se simtă bine.
Citește și: Unde să îți petreci timpul dacă rămâi în București de Paște
