REPORTAJ. Refugiații ucraineni de vârsta a treia. „Nu mai văd niciun viitor pentru noi”

24 februarie 2022. Rusia a pornit un atac pe mai multe fronturi asupra Ucrainei.

Atunci, Natalia și Valeri, un cuplu de pensionari în vârstă de 60, respectiv 61 de ani, s-au trezit în zorii zilei, în vuietul asurzitor al sirenelor și în sunetul înspăimântător al exploziilor care puteau fi auzite de la distanță, din micul oraș de lângă Odesa, unde își construiseră o viață.

Din 17 martie, casa lor este o cameră din fostul centru Odesa din București, unde asociația Carusel a primit deja zeci de refugiați. Libertatea a fost aici și la începutul lunii martie, când s-a deschis și a găzduit primii refugiați aflați în tranzit prin România. 

Recomandări

Prima reacție a TikTok, după acuzațiile privind conturile false care l-au promovat pe Călin Georgescu înaintea alegerilor prezidențiale

„În Ucraina aveam totul”, spune Natalia. Acel tot pe care și l-au clădit ea și soțul său, timp de o viață, dar pe care nu crede că-l vor mai recupera.

31 de oameni, o pisică, trei câini

Este soare și cald joi, la prânz, iar la centrul Odesa este un du-te-vino continuu. Un băiețel se joacă cu mingea în fața porții, iar înăuntru, o fată ascultă muzică în căști, pe un scaun, pe hol. Marian Ursan, directorul ONG-ul, coboară din mașina abia parcată în curte și îi cere ajutorul paznicului.

„Avem de cărat o mașină de spălat”, îi spune, deschizând portbagajul.

De când Carusel a pregătit centrul de lângă Parcul Tineretului pentru refugiați, 223 de ucraineni fugiți din calea războiului au trecut pe-acolo.

Joi, 24 martie, erau cazați 31 de oameni, o pisică și trei câini.

Mai multe generații

Printre ei, Natalia și Valeri, o altă familie formată din femei din trei generații – nepoatele, de 6 și 13 ani, mama lor, Liliia, în vârstă de 33 de ani, și bunica fetelor, mama tinerei, de 52 de ani, Tatiana, plus pisica. Mai este și o bunică de 90 de ani, care a călătorit împreună cu nepotul, prietena lui și cei trei câini ai lor. 

Sunt pensionari pe care războiul i-a gonit din casele în care au trăit o viață. Pentru unii dintre ei e prima dată când au ieșit din Ucraina. O călătorie în care nu știu ce le aduce ziua de mâine. Nici lor, nici Ucrainei.

Recomandări

Schimbarea la față a PNL și PSD. Calculele pentru aducerea în față a lui Ilie Bolojan și Victor Negrescu ANALIZĂ

„Din ce în ce mai mulți dintre oamenii care vin aici nu au niciun plan”, spune Cristina Oprea, parte din echipa Carusel. 

Nici Natalia și Valeri nu știu cum vor arăta viețile lor în continuare. Ea a lucrat ca ghid turistic la un muzeu, iar acum erau amândoi la pensie. O pensie pe care încă o primesc în continuare. Dar situația poate denatura. În 2014, de pildă, pensionarii din regiunea Donbas, necontrolată de guvern, și-au pierdut pensiile ca urmare a cerințelor de înregistrare, conform UNHCR.

Înainte de război, Natalia și Vasili spun că trăiau o viață „perfectă”. Chiar dacă el a suferit un AVC în urma căruia a rămas cu sechele, reușeau să se gospodărească și să găsească puterea să se bucure de viața lor. Ea îl îngrijea, avea ajutor și de la stat, uneori ieșeau în grădina botanică a orașului. Așa arăta normalitatea lor. Erau acasă. Ne arată pe telefon o poză cu ei și câteva flori din grădină, înainte de război. Acum, indiferent ce s-ar întâmpla și cât de bine ar putea părea, „nu suntem acasă”.

Recomandări

Atuurile Elenei Lasconi în fața lui Călin Georgescu. „Bătălia este pe viață și pe moarte”

Orașul în care trăiau este foarte aproape de mare, de Odesa. Un oraș din care le-a fost dificil să plece. Din cauza vârstei. Și din cauză că acolo și-au trăit toată viața. Pentru ei, este mai mult de un oraș, este o hartă a vieții lor.

El era prea bolnav ca să meargă la adăpost

Locuiau într-un apartament la etajul 10, iar când începeau alarmele, ea mergea la adăpost. El, prea bolnav ca să se deplaseze, rămânea acasă. După câteva zile în care corpul Nataliei era la adăpost, dar sufletul nu se putea liniști fără Valeri, a decis să nu mai plece din apartament nici ea. Iar alarmele sunau din ce în ce mai des. Au început să se adăpostească împreună în baie. Au plecat când au simțit că „au pierdut puterea de a mai fi puternici.”

În blocul în care este apartamentul lor mai erau alte 95 de apartamente. Când au plecat ei, la mijlocul lunii martie, doar 15 dintre ele mai erau locuite. 

Au venit în România cu un autobuz, într-un transport organizat de Guvernul ucrainean. De aici, „nu știm ce să facem, nu știm cum să trăim (în condițiile astea – n.r.)”. Cât despre viitor, Natalia începe să plângă de cum aude acest cuvânt. „Nu mai văd niciun viitor pentru noi. Nu ne mai văd pe noi în viitor”.

Întâi negare, apoi conștientizare

Nici Liliia, 33 de ani, nu știe exact ce va face. E de patru zile la fostul centru Odesa, împreună cu cele două fiice ale sale, de 6, respectiv 13 ani și mama ei în vârstă de 52 de ani.

Stăm la o masă din centru, lângă camera lor. Liliia vorbește bine engleză, deși îi mai scapă uneori cuvinte în rusă. Când nu știe, o completează fiica cea mare. Cea mică, cu părul lung prins în coadă, se joacă cu mingea pe hol.

Înainte să ajungă la centrul din București, femeile au stat 11 zile într-un hotel din Polonia. „Foarte scump”, spune Liliia, care și-a cheltuit aproape toate economiile pe cazare. 

În noaptea invaziei, familia a ascultat discursul lui Putin. Inițial, au fost în negare. Nu credeau că este posibil să se întâmple ceea ce spune președintele Rusiei la televizor. 

Trei generații în mijlocul unei camere

Apoi au auzit o primă explozie, în depărtare. Și încă una. Și încă una. S-au dus toate patru în mijlocul unei camere, la distanță de ferestre și de mobilă, ca să nu se rănească în cazul în care un proiectil s-ar prăbuși mai aproape de clădirea în care locuiau. Să stea lângă pereți era cel mai riscant.

Vedeau din apartament, dintr-un oraș aproape de Kiev, cum cădeau bombe. Femeia face un gest cu mâinile în aer, în care arată cum bombele veneau din cer. Auzeau continuu sirenele de alarmare care le-au făcut să se adăpostească într-un buncăr.

Chiar și așa, așteptau ca războiul să se termine. Nu poate ține mult, și-au spus. Era gândul care le ținea în siguranță în adăpost. Încă o zi și gata. Apoi, fetițele au început să aibă atacuri de panică. „Please, lets go!”, i-au spus micuțele Liliiei.

„Este a doua oară când Rusia încearcă să-i omoare familia”

După câteva nopți trăite așa, au plecat. Bunica, Tatiana, nu a stat nici ea pe gânduri. Liliia spune despre mama ei că este „specială”. „A fost mereu lângă mine”, afirmă ea.

Tatiana și-a crescut fiica și nepoatele și a lucrat zeci de ani ca dădacă.

Tatiana a crescut în Rusia. E o femeie înaltă, solidă, cu părul blond, lung, prins într-o coadă. În centrul din București merge cu picioarele goale, băgate într-o pereche de șlapi.

Una dintre prietenele ei din Rusia refuză să-i mai vorbească. Rămasă acolo, nu crede nimic din ororile descrise de Tatiana despre războiul care a făcut-o să plece fără destinație din țara ei, la vârsta pensionării.

„Ei cred că Ucraina a injectat coronavirus în păsări și le-a trimis să-i infecteze pe ruși. Și prietena mamei i-a spus că nu rușii au invadat Ucraina, ci că noi ne-am bombardat singuri”, spune Liliia, ridicând brațele a neputință. „Cum să crezi așa ceva?”. De la începutul războiului, efectele dezinformării nu doar că au rupt prietenii ale oamenilor aflați în țări diferite, dar au făcut și ca rudele împărțite în Rusia, Crimeea, Belarus și Ucraina să nu-și mai vorbească între ele.

Din experiența lor, lanțul dezinformărilor nu se rezumă doar la păsările infectate cu coronavirus. Liliia și Tatiana au fost șocate când au auzit că Putin și-a argumentat invazia pe opresiunea rușilor din Ucraina, care nu pot vorbi limba lor. „E o minciună, nu e adevărat așa ceva”. 

Ele însele sunt o familie de ucraineni vorbitori de rusă și, spune tânăra, nu au avut niciodată probleme din cauza asta. Inclusiv când au avut de rezolvat diverse probleme birocratice la instituțiile guvernamentale. 

Un „mâine” nesigur

Din România, Tatiana e îngrijorată pentru mama ei, în vârstă de 77 de ani, prea bătrână și bolnavă ca să plece și ea. De acasă, femeia îi spune că plânge și se roagă. Sunt printre puținele lucruri pe care mai are putere să le facă. Nu poate ieși din casă, din cauza picioarelor, bombelor și a gloanțelor. O soră a Tatianei a rămas cu ea acolo.

Familia nu știe ce urmează, nu știe unde să meargă, nu știe cât timp va mai sta în România. Când Liliia și Tatiana discută, mama o încurajează pe fiică să decidă ce crede ea de cuviință – „ești deșteaptă, o să găsești o soluție”.

Pe de-o parte, se gândesc să meargă în Canada, dar pe de altă parte, se și tem să meargă atât de departe de Ucraina. La fel cum trăiau în adăpost cu gândul că în orice zi de mâine războiul se va sfârși, la fel trăiesc și acum, cu gândul că într-un viitor apropiat se vor putea întoarce acasă.

Liliia nu crede însă că războiul început de Putin se va opri curând. Iar ucrainenii, la rândul lor, nu vor renunța așa ușor. „Oamenii sunt furioși”, spune Liliia. Și ea este furioasă.

Ne-au distrus clădirile, școlile, spitalele, au omorât oameni, copii. În orice război există niște reguli. Să nu omori civilii. Ăsta e terorism.

Liliia:

În cele patru zile de când stă la Centrul Odesa, Liliia a încercat să-și găsească un job, măcar temporar. Nu a reușit să găsească ceva ce poate începe imediat. În Ucraina, făcea paturi și hamace pentru pisici și câini, dar și dacă ar avea materiale pentru ele, nu crede că își poate relua afacerea aici. Se teme că n-ar avea unde să-și vândă produsele. Și mama ei este dispusă să muncească.

Încearcă să ne explice de ce materiale și instrumente are nevoie pentru a face paturile pentru animale, dar nu știe cuvintele în engleză. „My english finish here (engleză mea se termină aici – trad.)”, râde ea.

„No electricity, no gas, small eat”

Vecini cu ei în centrul din București este și o familie formată dintr-o bunică de 90 de ani, nepotul ei și iubita lui de 27 de ani. Sunt aici de pe 23 martie, cu o zi înainte de discuția noastră. Preferă să nu le facem poze sau să le publicăm numele. 

„No electricity, no gas, no network, no signal, small eat (fără electricitate, fără gaz, fără rețea, fără semnal la telefon, puțină mâncare – trad.)”, descriu tinerii, într-o engleză completată de Google Translate, realitatea din care au plecat. 

Apoi, ne arată pe telefon un video cu cele două mașini, în garajul familiei, după ce a fost aruncat în aer de o bombă. Trăiau în Harkov. Ei doi, bunica și cei trei câini pe care i-au luat cu ei pe drum.

Bunica „very strong”

Inițial, bunica nu a vrut să plece. Nu a mai ieșit de zeci de ani din Ucraina, doar în tinerețe mai fusese de câteva ori în Rusia. Le-a zis „mergeți voi, eu rămân aici”. A convins-o însă explozia de lângă casă, care le-a distrus garajul și mașinile. Și-au împachetat rapid strictul necesar și au plecat cu niște prieteni, ale căror mașini n-au fost bombardate. Un drum care a durat două zile. „Călătoria a fost o mare problemă, a fost dificil, dar dacă vrei să rămâi în viață, conduci toată ziua și toată noaptea”, explică nepotul. 

Bunica, dependentă de mai multe pastile, se acomodează cu greu în noua realitate. E prima dată când călătorește în Europa. A trăit în Ucraina toată viața și a mers de câteva ori în Rusia. 

În drum spre centru, îi cerea șoferului român informații despre clădirile pe lângă care treceau. E curioasă. Când au ajuns, tinerii au vrut să se odihnească/relaxeze, iar ea a vrut să descopere locul în care au ajuns. „Very strong grandmother”, o descriu tinerii. 

N-au vorbit încă despre întoarcerea acasă. Nu știu ce i-ar aștepta acolo. Orașul din care au fugit de bombe își pierde tot mai mult din formă, cu școli și case distruse. 

La un moment dat, bunica iese din cameră, după somnul de prânz, și-l caută pe nepot ca să îi dea pastilele. E o femeie firavă, cu ochii de un albastru clar și părul alb, des, tuns scurt. O doare capul, nu se simte bine. Babuș, spune tânărul și pleacă cu ea în cameră.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 15

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro