Reportaj. Toți oamenii colonelului Tăuteanu din tabăra de refugiați de la Rădăuți: „Paștele se face în familie. Sunteți familia noastră acum”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Tabăra de refugiați de la Rădăuți, ridicată într-o singură noapte de colonelul de la Inspectoratul pentru Situații de Urgență (ISU), Marius Tăuteanu, și de oamenii săi, găzduiește acum 38 de oameni care au fugit din calea războiului declanșat de Rusia în Ucraina. În Duminica Paștelui, pompierii militari și refugiații au petrecut ca în familie: au ciocnit ouă roșii, așezați la aceeași masă.
Cuprins:
„Să vă întoarceți cât mai repede acasă și să fiți sănătoși. Normal, Paștele se face în familie. Sunteți familia noastră acum. Hristos a înviat!”
Cu aceste cuvinte, colonelul ISU Marius Tăuteanu inaugurează masa festivă din Duminica Paștelui, în tabăra de refugiați din Rădăuți, județul Suceava.
„Am plecat doar cu ce am pe mine, dar mă simt ca acasă aici”
Suntem în Duminica Paștelui, într-o zi senină, după o noapte ploioasă și rece. În tabără se află 38 de refugiați care petrec sărbătorile aici, alături de pompieri. Astăzi, cu ocazia Paștelui, refugiații vor primi o masă festivă, aranjată într-un cort portocaliu.
Unii sunt cazați chiar de la începutul războiului, după cum ne povestește o ucraineancă în vârstă. Ea spune că a ajuns să se simtă aici „ca acasă”.
„Mă aflu în tabără de fix două luni, de când a început războiul, am stat o săptămână și la București. Oamenii sunt frumoși, sunt de treabă, îmi explică orice, mi-au arătat pe unde să merg în București, foarte frumoși oamenii. Eu vin din Kiev. Când am plecat eu, vedeam cum zburau avioane, dar nu au bombardat în zona mea. N-am plecat cu nimic de acasă, am plecat doar cu ce am pe mine, dar mă simt ca acasă aici.”, ne-a povestit femeia, înainte să se așeze la masă.
„Am ridicat tabăra pe zăpadă, la -15 grade”
Masa festivă are specific tradițional românesc. A fost gătită la un restaurant din apropiere, sponsorizat de ONG-ul american World Central Kitchen. Patroana restaurantului, o femeie brunetă, iute, ne povestește că, la început, când aici au fost găzduiți sute de studenți indieni, s-au simțit depășiți, dar acum au intrat într-o rutină. În bucătărie lucrează câte cinci-șase persoane, iar femeia nu se codește să li se alăture, în zilele în care nu fac față.
În timp ce vorbim, colonelul Tăuteanu se plimbă pe la mese și ciocnește ouă roșii cu unii dintre refugiați. E mândru de tabăra lui - au toate condițiile, ne spune, și câteva sute de locuri. Acum, cei 38 de refugiați locuiesc în containere cu câte patru paturi în cameră, dotate cu băi. Sunt, majoritar, femei și copii.
Pentru copii există și un loc de joacă, iar pompierii militari le-au organizat, cu ocazia Paștelui, inclusiv un concurs cu specific: o vânătoare de ouă.
„Pe 24 februarie s-a ridicat tabăra de la Siret și pe 27 februarie era nevoie de o a doua tabără. Într-o noapte am ridicat sala de sport, am primit paturi de la Rezerva de Stat, peste 200 de paturi. Într-o singură noapte, de la 12 la 8, am ridicat tabăra, pe zăpadă, la -15 grade. Imediat cum am ridicat tabăra, a fost plină, au venit 500 de oameni.”, ne povestește Tăuteanu.
Un băiețel pe nume Roman
Colonelul are și o poveste cu două femei însărcinate pe care le-a ajutat, după ce au venit în România, să găsească cazare și să nască. Ne arată fotografii pe telefonul mobil cu nou-născuții, după ce unul dintre subordonații săi îl roagă să ne relateze întâmplarea.
- Au născut, dom’ colonel, femeile alea două gravide? întreabă pompierul.
- Sunt la Suceava, ehei…
- Dar au născut, dom’ colonel?
- Da, băiat și fată, au deja certificate. Îs români. Băiatul se numește Roman. De la România.
„N-am fugit de război, am fugit că mi-e greu”
În timp ce vorbim, o femeie în vârstă se ridică de la masă stingheră. Ar vrea să meargă în cameră și pare că se simte rău. Ne povestește că e bolnavă, singură și că ar vrea să plece în Germania, la fiica ei. Se numește Paraschiva și vine din Cernăuți.
„Eu n-am fugit de război, am fugit că mie mi-e greu. La mine deocamdată nu e război, slavă Tatălui. Aici am zece zile și aș avea nevoie de oleacă ajutor, dar n-am nimic, leafă n-am. Pe jos am venit, m-a luat și ocazia, lumea este bună. Și rea, și bună. M-o adus până la vamă, am trecut și mi-am făcut cruce.”, spune femeia, care vorbește o română aproximativă.
Românește vorbește și Constantin Grigorov, în vârstă de 67 de ani. El și soția lui, Natalia Grigorovna, vin din Nikolaev și sunt în tabără de o lună.
„Aici sunt multe femei cu copii, eu sunt excepția. Avem rude rămase în Ucraina, băiatul nostru în vârstă de 43 de ani a rămas în Nikolaev. În fiecare zi se bombardează acolo”, ne spune.
Totuși, a încercat să petreacă sărbătorile așa cum a putut - în Noaptea de Înviere, a fost la biserica din apropiere împreună cu soția și spune că slujba le-a plăcut mult. Nu au de gând să mai rămână prea multă vreme în tabără, fiindcă domnul Grigorov are un văr în Câmpulung Moldovenesc și au de gând să meargă la el.
„Dar nu are spațiu în apartament și din cauza asta suntem aici”, completează el.
„Dacă plec la București și nu iese nimic, mă mai primiți?”
Printre refugiați se numără și domnul Emilianov, care vorbește ucraineană. Se află de două luni în tabără și spune că își dorește să rămână în România, dar se teme că nu va găsi un loc de muncă. Ne oferă numărul de telefon și ne roagă să îl dăm mai departe, în cazul în care cineva va dori să-l angajeze.
E originar din Donbas și spune că nu se poate întoarce acolo. Nu vorbește prea mult despre război - e decis să își facă o viață în România. Ca să ne convingă de calificările sale, ne arată fotografii din telefon cu apartamentele pe care le-a renovat. Se pricepe la toate, adaugă, prin intermediul translatorului: pune gresie, faianță, parchet, termopane. Și ar veni la București, dar nu are unde locui. În plus, se teme că își va pierde locul din tabără.
„Dacă plec la București și nu iese nimic, mă mai primiți?”, îl întreabă el pe pompierul care ne traduce.
„Bineînțeles”, răspunde angajatul ISU, cu un zâmbet. Apoi, îl ia pe după umeri și îl îmbărbătează: va găsi de lucru.
Curând, masa festivă se încheie. Refugiații se îndreaptă spre containerele în care sunt cazați, în liniște, iar pompierii militari îi însoțesc. Colonelul Tăuteanu ne îndeamnă să ciocnim, la rândul nostru, câte un ou roșu.
Patroana restaurantului care servește mesele pentru refugiați se declară mulțumită: a fost o masă cu specific românesc, cu sarmale și salată boeuf, dar refugiații ucraineni au părut să se simtă bine.
„Măcar atât putem face și noi, că cine știe ce o fi în sufletul lor”, murmură ea, în timp ce ajută la debarasare.
În tabără se lasă, din nou, liniștea, de parcă aici nu ar locui nimeni. O liniște care, cel puțin deocamdată, e ceea ce caută toți cei 38 de refugiați și o liniște care la ei acasă, în Ucraina, s-a pierdut.
