Băieţii vor cânta şi acum, şi dimineaţă la răsărit, cu marea în spate şi cu o plajă aproape goală în faţă. Concertele, filmate cu cinci camere şi o dronă, sunt transmise online. Mii de oameni au plătit bilet să-i asculte de la distanţă, din sufrageriile sau dormitoarele lor.
Aventura a început aici, acum 23 de ani
În loc de public, Vama a adus cu ea o mulţime de obiecte selecţionate de scenografa Irina Moscu, cu ajutorul cărora au mobilat plaja: de la fotolii, bănci sau scaune vechi, art deco, la covoare turceşti şi două măşti albastre, care par nu doar repere ale unui decor, cât şi o reamintire subtilă a contextului larg în care are loc această cântare.
În dreapta scenei, o poartă din lemn dă înspre o “sufragerie”, chiar la intrarea în mare, iar în stânga, o Dacia veche, cu număr de Constanţa, va rămâne cu farurile aprinse spre scenă tot concertul, un reminder simbolic al primului concert ţinut aici de Vama Veche, în urmă cu 23 de ani.
Sufrageria de pe plajă şi poarta spre mare
Dintre obiectele împrumutate de la Teatrul de Stat din Constanţa mai fac parte un pat din fier pe care stă un obiect în formă de oaie, un căruţ de la un supermarket, un calculator atât de vechi că ar putea fi obiect de muzeu, două valize ce par luate din recuzita unui film de război, un laptop Toshiba de la începutul istoriei laptopurilor şi un aparat de radio Orizont. Recensământul lucrurilor are un rost. S-au scos la aerisit nu doar obiectele, ci și așteptările noastre claustrate.
Cu toate aceste obiecte rupte din copilăriile noastre, dar şi din Muzeul Kitschului, prăfuite şi casate, dar încă pline de viaţă în razele delicate ale soarelui de aprilie, ia naştere o întreagă lume. Una care leagă timpul şi plaja Mării Negre de toate sufrageriile şi dormitoarele în care ne-a izolat de prea multe ori pandemia.
Ideea mobilării plajei a venit din dorinţa de-a compensa pentru faptul că oamenii nu pot fi prezenţi fizic la concert. Artiştii vor să le ofere celor de-acasă o experienţă cinematică. Și promisiunea că ne vom regăsi.
Nopțile pierdute și câștigate pe plajă
“Auzi, n-am probleme de împământare dacă cânt în picioarele goale, da?” îl întreabă Tudor Chirilă pe un coleg din echipa tehnică. Bărbatul îi dă asigurări că nu se va curenta.
Totul merge brici la probele de sunet, dar Chirilă este agitat. Se plimbă de la un membru al staff-ului la altul, să verifice încă o dată mici detalii.
Doi bărbaţi aprind focul de tabăra care va arde în faţa scenei de la primul concert, până spre răsăritul soarelui, când are loc al doilea show. Focul e un tribut adus lui Traian Bălănescu, unul din membrii fondatori ai formaţiei Vama Veche, dar şi tuturor nopţilor albe pe care oamenii le-au câştigat, atunci când le-au pierdut pe această plajă.
Chirilă merge să facă poze cu telefonul focului şi-l prinde în cadru pe fotograful care face poza din unghiul opus. Strâmbă din nas, iar acesta îi strigă în glumă: “V-a strigat fotograful cadrul, nu?”.
Tudor nu mai are timp să refacă fotografia, mai e doar un sfert de ceas până va începe concertul, pentru care el şi încă 44 de oameni au lucrat timp de o lună.
Nevoia de a simţi că lucrurile sunt “cât de cât normale”
“În spatele acestui demers e nevoia noastră de a cânta, nevoia de a simţi că lucrurile sunt cât de cât normale”, ne spune mai târziu liderul formației.
El începe concertul cu tălpile goale, aşa cum şi-a dorit, pe malul mării, cu spatele spre camerele de filmat, încadrat de poarta din lemn. Colegii lui sunt pe fotolii şi scaune. Doar clăparul e la locul lui, pe scenă.
“Se poate să fie zi, se poate să fie noapte. Se poate să fie vară, la fel cum iarnă poate fi”, se aud primele versuri din piesa “Vama Veche”, scrisă pe vremea când “Vama Veche” nu se despărţise încă în două trupe.
Tudor ia în palmă nişte nisip şi-l lasă să zboare în vânt, în faţa unei camere de filmat.
Aerul e tot mai sărat, vântul începe să bată tot mai tare şi-ţi spui că ţi se face pielea de găină de la frig, nu de la această piesă pe care o ştii din copilărie şi pe care ai auzit-o de sute de ori de-atunci, în diferite momente ale vieţii. O bucăţică invizibilă, subestimată din coloana sonoră a copilăriei, adolescenţei, tinereţii noastre.
Lucrurile să se întâmple
Piesa e urmată şi de alte cântece care încapsulează spiritul Vama Veche: “Copilul care aleargă către mare”; “Nu am chef azi”, “Omul plajei”, “Vara asta”, “Fericire” sau “Perfect”.
Pe “Perfect”, o fată din “public” (din echipă) cântă fals şi tare toate versurile şi mă simt ca la un concert “cât de cât normal”, cum ar spune Tudor Chirilă.
Solistul rămâne desculţ mai multe piese, ţopăie şi împrăştie cu tălpile nisipul glacial, dansează în jurul maşinii cu farurile aprinse, aleargă în jurul focului, “ca să-şi spele sufletul de noroi”. Găseşte pe loc noi şi noi căi să interacţioneze cu decorul.
“El se simte cel mai bine când poate improviza, atunci e în elementul lui”, îmi spune cineva din staff. Tocmai de-aceea nu au scris un scenariu propriu-zis, au gândit setup-ul şi câteva momente fixe, dar în rest au lăsat să lucrurile să se întâmple. E un lux după 14 luni de control.
45 de oameni ”ai muncii”
Sunetul instrumentelor e la volum redus, chiar şi aici, la câţiva metri de trupă, aşa că auzim aproape la fel de tare marea, întreruptă din când în când de zumzetul dronei care filmează din zbor.
Într-o dubă, un regizor de emisie şi un editor combină cadrele luate de cele cinci camere la sol şi de la dronă. Din când în când, regizorul le transmite operatorilor în cască indicaţii fine, la riglă despre ce cadre să mai ia.
Toată plaja este astăzi backstage. Pe o distanţă de vreo sută de metri, nisipul e înconjurat de garduri şi păzită. În acest perimetru închis au voie doar cei cinci membri ai trupei şi echipa de producţie. Care nu e deloc mică.
Un regizor de emisie, un editor, 6 cameramani, un asistent de cameră, un designer de lumini, un inginer de sunet, doi tehnicieni instrumente, doi electricieni, patru tehnicieni de scenă, un manager de scenă, un scenograf, un art director, un fotograf, un project manager, un asistent medical, echipa de comunicare, avocatul, recuzitorul, reprezentanţii platformelor de ticketing şi livestream. Cam asta înseamnă mobilizarea minimă pentru un concert.
În total, 45 de oameni au pus umărul pentru ca maratonul concertelor de pe plajă să iasă cum trebuie şi tot ei sunt şi singurul public care poate lua parte nemijlocit la spectacol. De fapt, nu total nemijlocit.
Cu toţii am intrat aici după ce o asistentă medicală ne-a făcut pe loc testele rapide de COVID.
O persoană a avut test pozitiv şi a fost trimisă acasă. Trupa şi echipa din jurul ei insistă să respecte, la virgulă, toate regulile ce ţin de controlul pandemiei, aşa că, în promovarea celor două concerte chiar au insistat ca oamenii să nu vină în Vamă, ci să urmărească de-acasă live-urile.
“Să ne iei publicul e ca şi cum scoţi un delfin din apă”
La gardul dinspre strada principală se strâng câteva zeci de oameni. O parte nu ştiu ce se întâmplă şi se apropie ca să se lămurească. Însă mai mulţi chiar au bilete cumpărate la concertul online, difuzat pe platforma Streamerse, şi au vrut, totuşi, să vină şi să vadă, din carne şi oase, ce se întâmplă pe plaja care devine şi scenă, şi platou de film.
Sunetul, preluat în mixere şi transmis online, nu bate mai deloc până la gard. Se aude ca şi cum ai încerca să prinzi de pe o stradă din apropierea unui festival un live la care nu ai bilet.
Agăţaţi de garduri, oamenii ar putea fi la unul din concertele-gigant la care organizatorii vând bilete mai scumpe la Golden Circle (în perimetrul restrâns din faţa scenei, unde nisipul pare roşu în lumina focului şi a reflectoarelor) şi mai ieftine la Acces general. Doar că nimeni nu a putut lua bilet la Golden Circle, iar la General se aude înfundat spre deloc.
Toate aceste obiceiuri și repere par nostalgii ale unei lumi de acum 100 de ani. Mai exact, 14 luni.
Chiar şi aşa, oamenii sunt fericiţi că pot să vadă trupa de-acolo şi pot fi fizic prezenţi la o cântare în aer liber. Îşi fac selfie-uri cu scena în spate sau fredonează versurile.
Şi pentru trupă, e radical diferită experienţa unui concert live. “Să ne iei publicul e ca şi cum scoţi un delfin din apă şi-l laşi pe mal”, spune Tudor. “Cu public, după atâţia ani, totul vine perfect. Acolo ar trebui să fie oamenii: în faţa scenei. D-aia e sufrageria ta de-acasă, bibeloul de pe masa cu mileu, copilăria. Asta e publicul: parte din viaţa ta, din sufrageria ta”.
“Am pus microfonul ca marea să ajungă la voi”
Schimbul de energie dintre artişti şi public e scurtcircuitat la un concert live, dar transmis online. “Trebuie să lucrezi cu tine, să faci nişte eforturi de imaginaţie a unor oameni care stau în spatele unor ecrane. E foarte complicat”, povesteşte normal. Se vede că încearcă asta.
După “Suflet normal”, Chirilă începe să vorbească publicului care urmăreşte pe telefoane sau laptopuri concertul. Le mulţumeşte şi le spune că simte că “nu suntem singuri, suntem cu publicul” pe scenă.
Apoi, îl roagă pe sunetist, pe Horia Panaitescu să le pună oamenilor marea. “Am pus microfonul ca marea să ajungă la voi nemijlocit sau mijlocită de acest microfonel.”Pe altă piesă, chiar îi invită pe oamenii de-acasă să cânte cu el, e unul din puţinele momente care se simte nenatural.
Urmează “Nu am chef azi”, o piesă scrisă în 1998, pe care, total incorect politic, a scris cândva versurile: “Mi-am luat şi eu nevastă, urâtă şi cam proastă”. Astăzi le-a înlocuit cu “Mi-am luat şi eu nevastă, frumoasă şi deşteaptă”.
Tribut adus lui Traian Bălănescu
“Ana”, o piesă plină de melancolie despre o dragoste pierdută, este una din puţinele melodii din perioada Vama Veche, pentru care nu Chirilă a conceput versurile. Le-a scris Traian Bălănescu, unul din fondatorii Vama Veche, şi în memoria lui, piesa este cântată în această seară, în jurul focului. Bălănescu (pian, clape) a murit în august 2020, la doar 51 de ani.
“Iniţial am vrut să punem nişte fotografii, dar apoi mi s-a părut kitsch. Toate momentele astea cu morţii care sunt reprezentaţi într-un colaj fotografic. Mi s-a părut nedemn de personalitatea lui Traian, care era un băiat care ardea, şi-a trăit viaţa cu o libertate absolută. Locul ăsta era locul lui. Am zis mai bine să cântăm şi să vorbim de el decât să punem nişte poze”, mi-a povestit Tudor Chirilă a doua zi.
Epilog pe ploaie
Pe primele acorduri din piesa “Epilog”, ultima din setlistul “Vama la Apus”, începe şi ploaia. Nici ea nu era planificată. Şi de această, Vama merge pe improvizaţie.
“Acoperă-l pe Gelu (n.r.: clăparul) şi cânt doar eu cu el”, spune Tudor. Tehnicienii aduc nişte prelate să acopere tobele şi clăparul, în vreme ce Tudor intră să cânte din cabina de montaj, de lângă editor. “Nu a fost planificat, dar mi s-a părut cea mai bună încheiere”, spune Tudor.
Şapte ore mai târziu, înaintea răsăritului, plaja este din nou mobilată cu piesele din recuzita teatrului, dar au renunţat la scena înaltă, cu lumini. Scena e de această dată plaja.
Un delfin deschide concertul
Fiecare răsărit în Vamă le conţine în măduva lui pe toate celelalte, chiar şi unul atipic precum cel de azi, cu Vama cvasi-pustie, într-o perioadă plină de restricţii.
Marea e la locul ei, briza ţine loc de cafea – sau se combină, hai să nu exagerăm, că muzica nu ține cont de orice – cafeeeaua!
Atras de probele de sunet, în larg îşi face apariţia un delfin, care sare în joacă de câteva ori la începutul cântării. “Când l-am văzut, am ştiut că va fi o cântare extraordinară”, spune Chirilă.
Vama la Răsărit este, spre deosebire, de primul concert, un concert acustic, iar Chirilă cântă şi la clarinet, fapt faţă de care se scuză de mai multe ori. Mărturiseşte că nu-l stăpâneşte prea bine. “Consideraţi că tot ce se întâmplă de-acum înainte e o încălzire”.
Şi setlistul e complet diferit şi poate mai luminos decât la întâiul live, începe cu “Calul din Marlboro” şi se termină cu “VST”, pe care artiştii ne invită să visăm sub apă.
L-am întrebat pe Tudor care este concertul lui preferat din cele ţinute în Vamă. “Primul, cel din ‘98”, a spus el, “când oamenii îşi ridicau maşinile pe cric, ca să ne lumineze. Pe-atunci, în Vamă era o terasă, La Paraşute, şi-atât. Nu vedeai nimic din ce e aici”.
Dor după Vama de altă dată
Îi lipseşte Vama cum era cândva, mai sălbatică şi mai puţin monetizată. “Îi admir pe oamenii care mai vin în Vamă şi spun că pot găsi insule de boemie stilistică şi arhitectonică. Nu ştiu unde. Mă uit şi nu-mi vine să cred câtă lipsă de cultură vizuală şi de educaţie estetică. Şi nimeni nu poate controla prostul gust să se răspândească într-o viteză galopantă”, spune el.
Totuşi, vine încă aici, cu familia. Ultima oară, în urmă cu două săptămâni, a strâns timp de o oră peturi şi alte gunoaie şi a campat la 200 de metri de grăniceri.
“Acolo am găsit un loc de campat, cât să nu fie nimic să mă deranjeze. Deci, mai sunt 200 de metri rămaşi. Dar totuşi marea e la locul ei şi lumea găseşte resurse să fie voie bună”.
E puţin neobişnuit să asculţi un bărbat de 46 de ani cântând “Am doar 18 ani, sunt nebun, iubesc şi nu am bani”, dar Chirilă nu avea 18 ani nici când a scris piesa. Avea 27.
Şi prezenţa acestei piese în setlist, precum şi a altor câteva, e doar o dovadă în plus că muzica ne poate ajuta pe toţi să evadăm câteva minute din tirania cronologiei, într-un colţişor atemporal în care nu vom fi niciodată altfel decât tineri, săraci şi fericiţi. Cum eram acum 100 de ani. Mai exact, 14 luni.
VEZI GALERIA FOTOPOZA 1 / 26Vezi rezultatele alegerilor prezidențiale – turul 1 și află când este turul al doilea al votului pentru președinție!
Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro