România, țara care nu știe să-și protejeze cetățenele. Mărturii din iadul femeilor maltratate: „Fetele mele au văzut multe scene în care a încercat să-mi taie gâtul”

Frică instinctivă de bărbați necunoscuți 

Agresorii probează tot mai des c-au pierdut orice teamă de consecințele legii. Sancțiunile pe care le primesc, chiar și caz de recidivă multiplă, sunt blânde, întârziate sau inexistente. Mulți dintre ei rămân în libertate, în timp ce victimele continuă să trăiască în teroare, neprotejate și ignorate.

Foarte des în România sunt mediatizate cazuri de femei agresate sexual, fizic, verbal sau chiar ucise, iar frecvența cazurilor arată că nu sunt excepții. 

Multe femei din România trăiesc cu frica permanentă de a deveni următoarea știre de la ora cinci. Ele evită instinctiv bărbații necunoscuți, iar starea de alertă continuă este rezultatul unei sistem social care nu știe, nu poate sau nu vrea să-și protejeze cetățenele. 

Revolta a început să se manifeste din ce în ce mai vizibil. Protestele din București, pancartele ridicate, marșurile tăcute sau vocile răgușite de strigăte sunt expresii ale unei suferințe colective, dar și ale unei speranțe încă vii, că ceva se poate schimba.

Femei abuzate sexual, lovite cu lanțul, fugite desculțe și îmbrăcate doar în lenjerie intimă, sechestrate și amenințate sunt doar câteva dintre cazurile dramatice ajunse în grija Centrului de Primire în Regim de Urgență pentru Victimele Violenței Domestice, care funcționează în cadrul Direcției de Asistență Socială a Municipiului București, sub coordonarea Primăriei Generale.

În multe cazuri, spun specialiștii, comportamentul agresorilor este alimentat de adicții severe, în special dependența de jocurile de noroc. Însă în spatele dependențelor se află și lipsa educației emoționale, a intervenției timpurii și a programelor eficiente de reabilitare. Iar până când aceste rădăcini adânci ale problemei nu vor fi abordate serios, tragediile vor continua.

Centrele unde începe vindecarea

Libertatea a avut ocazia să stea de vorbă cu două victime ale violenței domestice aflate în grija Centrului de Primire în Regim de Urgență pentru Victimele Violenței Domestice, care funcționează în cadrul Direcției de Asistență Socială a Municipiului București, sub coordonarea Primăriei Generale.

Acest centru și-a început activitatea în vara anului 2020, oferind până în prezent servicii de găzduire pe perioadă determinată, consiliere psihologică, consiliere socială, consiliere juridică, asistență medicală și activități instructiv-educative fetelor, femeilor singure și cu copii, cu care soarta a fost crudă.

Cele mai multe femei ajung aici după ani de abuzuri repetate, de la lovituri brutale până la forme de control și umilire greu de imaginat. Într-un caz cutremurător, o femeie a fost adusă cu urme vizibile de lanț pe față, după ce partenerul a bătut-o cu bestialitate. În alte situații, echipa mobilă a preluat victime aflate în stare de șoc, desculțe și doar în lenjerie intimă. 

Multe dintre ele vin însoțite de copii, fugind din medii în care viața le era pusă în pericol zi de zi. Cele mai tinere beneficiare au 18 ani împliniți, vârsta minimă necesară pentru a putea accesa serviciile centrului. Pentru toate, acest loc devine un spațiu de refugiu, unde încearcă să regăsească sentimentul de siguranță și să își reclădească viața, pas cu pas. 

Centrul este gândit ca un spațiu sigur și cald, unde femeile și copiii se pot simți în siguranță. La intrare, un perete decorat cu o inimă uriașă din flori de hârtie transmite valori esențiale precum „Respect”, „Curaj”, „Stabilitate” sau „Speranță”, repere pe care multe dintre femei abia acum încep să le regăsească.

Camerele destinate celor mici arată ca niște mici grădinițe, cu măsuțe colorate, jucării, rafturi cu cărți și pereți decorați cu desene. Copiii pot să se joace fără teamă.

Pe holuri, mesaje motivaționale precum „Zâmbește!”, „Ai încredere în tine!” sau „Vei reuși!” sunt lipite sub formă de nori și curcubeie. Chiar și pe ușile cabinetelor și birourilor se găsesc îndemnuri de încurajare, într-un efort constant de a oferi și sprijin emoțional.

Povestea Mariei, mamă a două fetițe 

Viața nu a fost blândă cu Maria (pseudonim), o tânără de 27 de ani mamă a două fetițe de 6, respectiv 4 ani. Încă de când s-a născut nu a știut ce este iubirea, protecția și liniștea. A fost abandonată imediat după naștere, crescând în sistemul din România care i-a oferit foarte puține posibilități de a se dezvolta normal. 

De mică a fost luată și crescută până la 14 ani de o asistentă maternală, asistentă care niciodată nu va suplini 100% căldura și dragostea pe care un copil o simte atunci când este strâns la pieptul mamei. Dar, cu toate astea, zâmbește. Zâmbește chiar și atunci când își spune traumele, greutățile și nedreptățile. Zâmbește pentru că s-a obișnuit ca fiecare zi din viața ei să fie o lupta pentru supraviețuire și siguranță.  

Maria a plecat la 14 ani de la asistenta maternală, când a hotărât să facă liceul într-un alt oraș decât cel în care crescuse până atunci. A terminat liceul, însă nu a dat Bac-ul, dar coordonatorii centrului o încurajează să o facă cât mai curând.

Povestea cu cel care credea că-i este dragostea vieții a început când avea doar 17 ani, o iubire adolescentină în care găsise protecția și sprijinul pe care nu le mai simțise până atunci. Însă iubirea vieții s-a dovedit a fi coșmarul oricărei femei. Un bărbat violent fizic și verbal, un bărbat despre care spune că nu-i place să muncească și că are în sânge viciul jocurilor de noroc.

În timpul interviului, nu era tocmai în apele ei și asta pentru că stresul simțit în fiecare zi o mai copleșește uneori și avea senzația că „toate sunt pe mine”. Era agasată și amenințată continuu de fostul partener, care nici după doi ani de la despărțire nu poate să accepte că a fost părăsit. 

„A aflat unde este centrul”

După tot ce s-a întâmplat, el încă crede că ea a plecat pentru un alt bărbat, fără să înțeleagă că, de fapt, traumele și abuzurile au împins-o să ia această decizie. Maria este de câteva luni bune în centrul de primire în regim de urgență pentru victimele violenței domestice și spune că „s-au mai liniștit un pic lucrurile de când sunt aici, dar revin aceleași probleme. A aflat unde este centrul, dar am sesizat imediat coordonatorilor pentru a fi în siguranță”.

Calvarul ei a început imediat după ce prima fetiță a apărut pe lume. Atunci, partenerul a început să consume alcool până își pierdea mințile, după care devenea violent fizic și verbal, lovind-o fără pic de milă. 

„Până să se nască prima fetiță totul decurgea bine, chiar dacă eu munceam mult, iar el lucra, dar nu cine știe ce”. Își amintește cum, pe când era însărcinată cu al doilea copil, cămătarii au dat buzna în casă, amenințând-o că, dacă până la o anumită dată nu le dă o sumă mare de bani, vor fi consecințe grave. 

Le-a spus cu calm că nu are nicio vină, că în casa ei nu a ajuns niciun ban din acea datorie și că, oricum, nu ar fi avut cum să o plătească. Din salariul ei, avea de plătit o chirie, iar după ce a apărut și a doua fetiță, de întreținut doi copii. „Lucram doar eu, aveam o indemnizație de 12 milioane (n.r. – 1.200 de lei), bani din care trebuia să plătesc și chiria, să întrețin și copiii, haine, rechizite. Am fost pentru el și sprijin și tot. La un moment dat, nu mai înțelegeam care e rolul meu și care e rolul lui. Mi se părea normal ca aceste sarcini să le îndeplinim amândoi, nu doar eu. Îi explicam asta și îi spuneam că îl întrețin și pe el, de parcă ar fi copilul meu”.

A refuzat să recunoască al doilea copil

Copiii ei poartă nume de familie diferite, deși au același tată. Primul a fost recunoscut legal, însă la cel de-al doilea bărbatul nu s-a mai prezentat la spital pentru a-și asuma paternitatea. 

Paradoxal, acest refuz a ușurat unele lucruri, întrucât nu a mai fost nevoie de drumuri prin instanță, așa cum se întâmplă acum în cazul fiicei celei mari. Pentru orice document sau decizie care o privește, mama depinde de semnătura tatălui. Cea mai mare neliniște nu este însă birocratică, ci personală: ce le va spune fetelor când vor începe să pună întrebări?

„Îmi e teamă de momentul când o să trebuiască să le dau explicații fetelor, de ce una este pe numele tatălui și cealaltă nu. Sper ca fetele să mă înțeleagă, pentru că acum sunt alte vremuri și alte anturaje. Cu fata cea mare stau să câștig domiciliul, să fie pe adresa mea, pentru că e pe adresa lui. 

Fără el nu pot să fac nimic în legătură cu fetița. Și când am vrut să o înscriu la școală nu mi-a răspuns nici la telefon, nici la mesaje. I-am explicat că am nevoie de semnătura lui, dar degeaba. M-am interesat la centru și unde am mai putut, și mi-au spus să merg la notar, să explic că stau într-un centru și că îmi cresc fetițele singură și într-un final am reușit”, a afirmat Maria.

Poliția a fost mai mult o piedică, decât un ajutor

Maria este pentru a doua oară în acest centru. Prima dată a ajuns tot din cauza soțului, pentru că a făcut acte false cu numele și datele ei personale, fapt care a afectat-o la locul de muncă. 

Poliția, deși avea dovezi, nu a ajutat-o cu nimic. A stat în centru doar 6 luni, după care a luat decizia să se întoarcă la tatăl fetelor. 

M-am gândit la fetițe și am hotărât să îi mai dau o șansă, cu speranța că poate se schimbă. El mi-a promis că nu mai face, dar a fost rău”. 

Își amintește cum, după ce a plecat de acasă, bărbatul își punea prieteni și cunoștințe să o urmărească, pentru a afla unde e. „Îmi trimitea mesaje și amenința că află unde sunt, unde lucrez, tot ceea ce fac. M-a urmărit și m-a bătut”. 

A făcut plângeri la poliție și a adunat dovezi, dar nu a obținut protecția de care avea nevoie. Obținerea unui ordin de restricție s-a dovedit a fi extrem de dificilă, pentru că autoritățile cer dovezi clare și amenințările trebuie să fie grave. A reușit cu greu să obțină o brățară de monitorizare pentru agresor, însă ordinul a fost anulat în instanță. 

Judecătorii i-au recomandat „să se înțeleagă”, pentru că sunt părinții a doi copii, deși ea le-a explicat că nu are cum. Spune că, de multe ori, când mergi la poliție, prima întrebare este dacă ai fost bătută, iar fără vânătăi sau dovezi fizice, cazul e greu de luat în seamă.

A încercat, cât a putut, să evite instanța și să rezolve lucrurile pe cale amiabilă, chiar dacă între timp copiii au fost martori la violențele din familie. 

Au văzut și copiii bătăile și inițial am încercat să rezolv fără instanță, pentru că e un lucru care nu mi-a plăcut niciodată. Nu mi-a plăcut să fiu la poliție, în judecată, pentru că acolo trebuie să știi cum să vorbești, iar cum eu sunt mai emotivă nu înțeleg multe lucruri, pentru că sunt cuvinte și expresii pe care nu le-am auzit niciodată. Te blochezi, te pierzi”, spune Maria, victimă a violenței domestice.

Cu ce contribuie centrul la o viață mai bună

Viața pentru Maria, de când locuiește în centru, s-a schimbat treptat. Deși recunoaște că nu este „acasă” în sensul deplin al cuvântului, iar fetele o întreabă des când se mută înapoi în chirie, spune că ea și fetițele ei sunt, în sfârșit, mai liniștite. 

Maria lucrează ca ajutor de bucătar, fata cea mare a terminat clasa 0, iar cea mică merge la grădiniță. Împreună, își petrec timpul făcând activități, jucându-se, iar Maria merge la terapie, un sprijin esențial în procesul ei de vindecare. Psihologii o încurajează constant și încearcă să o ajute să-și recâștige încrederea în sine, pentru că după toate prin care a trecut se descurajează foarte des. Însă ei sunt acolo să-i amintească „Hai că poți, ești în stare, ești capabilă să faci orice”. 

Lipsa sprijinului emoțional a făcut ca ieșirea din relația abuzivă să fie cu atât mai grea. Maria nu a avut o familie pe care să se bazeze, iar mult timp a rămas în relație din speranța că partenerul se va schimba. „În cazul meu, care nu am familie, am încercat să trag cu el, că ținem la el și am sperat că se schimbă. Din păcate, mi-am pierdut încrederea în el”.

Aceste experiențe au lăsat urme adânci. Spune că, asemenea multor femei aflate în situații similare, a ajuns să nu mai aibă încredere nici în cei care vor s-o ajute. „Din motivele astea, noi, femeile care trecem prin asemenea lucruri, nu prea mai avem încredere nici în oamenii care ne sar în ajutor, pentru că promisiunile pentru noi acum sunt zero barat. Nu mai avem încredere nici măcar în noi, lucru la care ne dorim să lucrăm”.

Copii care au văzut „bătăi grave, poliție, mascați”

Fata cea mare a fost martoră la episoadele de violență domestică și, deși era foarte mică la vremea respectivă, amintirile au lăsat urme adânci, fapt pentru care a făcut și ea terapie în cadrul centrului. Nu își mai dorește să-și vadă tatăl și refuză orice contact cu el. 

Pe fata cea mare au afectat-o bătăile văzute, am făcut terapie cu ea. Ea nu vrea să meargă la tatăl ei și nici să vină el să o vadă. A văzut bătăi grave, poliție, mascați, lucruri care au traumatizat-o. La doar 6 ani mi-a spus: de ce să vină să te lovească iar?”

Maria spune că orele de terapie au ajutat-o să-și schimbe perspectiva asupra propriei vieți. Ne povestește că a înțeles că abuzul nu este normalitate, că o relație sănătoasă nu se bazează pe frică, ci pe respect și echilibru. 

Consideră că a realizat că are drepturi egale cu ale unui bărbat și că suferința nu este un preț pe care trebuie să-l plătească pentru a fi într-o relație. Cu toate acestea, spune că fostul partener n-a înțeles transformarea prin care trece: „El nu înțelege că eu m-am deschis și am înțeles niște lucruri. Mulți cred că ne orbesc, dar nu e chiar așa”.

Tristețea i se citește în ochi, dar timpul petrecut într-un loc unde a învățat că are drepturi, că merită respect și siguranță, a ajutat-o să-și regăsească forța. Spune că e mai puternică acum și că nu mai lasă pe nimeni s-o rănească. La finalul conversației, Maria transmite un mesaj direct și sincer pentru toate femeile care se află în situații similare: „Îmi doresc ca fetele care citesc articolul și trec prin relații abuzive să plece și să nu mai stea, indiferent de cât de greu le va fi, dacă au copii sau nu. Îmi doresc să înțeleagă și ele că viața poate merge înainte și fără ei. Putem face ceva și pentru noi, și pentru viitorul copiilor”.

Irina, o mamă care a stat 18 ani într-un mediu abuziv

Irina (pseudonim), o femeie de 37 de ani și mamă a patru adolescente (gemene de 14 ani, una de 16 și alta de 18), a trăit timp de 18 ani sub teroarea unui soț abuziv. 18 ani nu a avut voie să aibă un loc de muncă, o prietenă sau o legătură prea strânsă cu familia. 

18 ani nu a avut voie să iasă din casă fără soțul ei, acesta suferind de o gelozie orbitoare. A fost bătută, batjocorită și traumatizată încă de când era însărcinată cu primul copil. Ea nu a știut ce înseamnă să ai o viață socială sau să fi independentă. Și asta pentru că, bărbatul a avut grijă ca în tot acest timp să o manipuleze spunându-i că ea nu e în stare să facă nimic fără el și că toți oamenii sunt „nenorociți”. 

Irina se află de câteva săptămâni în Centrul de Primire în Regim de Urgență pentru Victimele Violenței Domestice, după ce a părăsit pentru a doua oară locuința conjugală. 

Cu doi ani în urmă, își găsise curajul să plece din acel mediu abuziv, se angajase, găsise o chirie și reușea să se descurce singură, alături de fiicele ei. Totuși, în ciuda progreselor, a ales să-i mai acorde o șansă și l-a primit din nou în viața lor.

Eu am plecat în 2023 de la el. M-am angajat, am încercat să mă pun pe picioare, mi-am luat chirie. După 7-8 luni, el insista să ne împăcăm și l-am acceptat din nou în casă, de teamă că nu mă descurc financiar, deși mă descurcam, făcusem multe progrese. L-am acceptat în casă și a fost mai rău, așa că am plecat din nou”, Irina, victimă a violenței domestice.

Decizia de a pleca pentru a doua oară nu a fost doar a Irinei, ci mai ales a fiicelor ei, care învățaseră din prima experiență petrecută în centru că o femeie, o mamă, nu trebuie niciodată tratată cu violență. 

Ele nu au mai putut suporta scenele de agresiune, strigătele, amenințările, geamurile și ușile sparte cu brutalitate, așa că au luat atitudine. „Fetele, când am fost în centrul celălalt, au învățat că nu e ok ce se întâmplă, că nu e normal să mă trateze așa și ele nu au mai acceptat. Au sunat la poliție, au fost mai puternice ca mine. Au învățat că nu e normal să trăiești așa. Una dintre gemene a înregistrat în fiecare seară când tatăl lor bea și făcea scandal. A avut curaj să sune de 2-3 ori la poliție, a vorbit, a explicat situația pentru a găsi o soluție să plecăm, deși mie îmi era frică, mă învinovățeam că m-am împăcat cu el și mă temeam de amenințările lui”.

Întreruperi de sarcină, control și vinovăție

Pe parcursul interviului, emoțiile au copleșit-o. Uneori i se umpleau ochii de lacrimi și cerea scuze, ca și cum povestea ar fi fost o povară rușinoasă. Dar lucrează la asta, începe să înțeleagă că ce a trăit nu este o rușine, ci o traumă din care trebuie să se rupă și pe care să o vindece. Amintirile celor 18 ani petrecuți alături de un bărbat abuziv îi lasă un gust amar și un sentiment profund de vinovăție, acela că fetele ei au fost nevoite să crească într-un mediu plin de frică și suferință.

Povestea Irinei a început când avea 17 ani jumătate. Atunci l-a cunoscut pe acest bărbat, mai mare decât ea cu 11 ani, care la scurt timp a lăsat-o însărcinată și i-a devenit soț. 

Deși mama ei era împotriva relației, i-a spus bărbatului măcar să o ia de soție și să se cunune, să nu lase un copil fără tată. Irina nu înțelegea pe deplin ce i se întâmplă atunci când, cu doar o săptămână înainte de cununie, partenerul ei a venit și i-a spus simplu: „Hai cu mine să te îmbraci, că ne cununăm”. 

Era confuză, nepregătită și fără sprijin real din partea celor din jur. Nu știa ce înseamnă o căsnicie, ce implică să fii soție sau mamă. Totul s-a petrecut rapid, iar cununia a avut loc chiar în ziua în care a împlinit 18 ani.

Nașterea primului copil a luat-o prin surprindere. Era, la rândul ei, doar un copil, iar nimeni nu îi explicase ce înseamnă să fii mamă sau ce responsabilități presupune acest rol. 

„Eu m-am trezit cu copilul când s-a născut, plângea lângă mine la două-trei ore după naștere și nu știam de ce plânge. Veneau asistentele să-mi spună că plânge de foame și că trebuie hrănit la 2-3 ore, dar eu nu știam, eram un copil”.

A fugit de acasă pentru un control medical

Ani mai târziu, însărcinată cu gemene, se afla în aceeași situație de neglijență. Avea deja 3-4 luni de sarcină, burta devenise foarte mare, dar soțul nu îi dădea voie să meargă la medic. A găsit curajul să fugă la fratele ei, care a dus-o la control, iar acolo a aflat pentru prima dată că este vorba de o sarcină gemelară și deși a rămas șocată, a fost o bucurie. Zâmbește când vorbește despre aceste lucruri, deoarece spune despre fete că sunt toată iubirea și salvarea ei.

Mărturisește că a mai rămas însărcinată de câteva ori, pentru că el nu voia să folosească metode contraceptive. A fost nevoită să ia decizii dureroase, care i-au rămas tipărite în minte. „Am făcut 13 avorturi, până când a înțeles că nu e ok. Sper că Dumnezeu mă iartă, dar eu cred că am salvat viața copiilor, pentru că nu aveam cu ce să îi mai cresc”. 

A mai trecut printr-o sarcină gemelară, iar în urma unei întreruperi de sarcină, spune că medicul nu a scos unul dintre embrioni. Consideră că a fost un miracol faptul că a reușit să supraviețuiască încă șase luni cu el în burtă.

Irina își amintește cu greu momentele în care a fost nevoită să apeleze la aceste proceduri. Spune că nu mergea „ca oamenii normali”, ci făcea totul în tăcere, pe ascuns. Fura bani din casă și se ducea singură la medici, rugându-i să o ajute, pentru că acasă o mai așteptau patru copii. Nu a simțit niciodată că face ceva ușor sau că scapă de o povară. 

„Nu a fost niciodată o ușurare, mi-a fost foarte greu și mi-a părut foarte rău că am luat aceste decizii, dar nu știam cu ce o să îi cresc, ce viitor le pot face, pentru că vreau ca copiii mei să aibă posibilități, să facă școală”, explică Irina. 

Chiar dacă soțul ei știa de avorturi, nu înțelegea gravitatea situației. Reacțiile lui violente nu veneau din îngrijorare sau părere de rău, ci din dorința de control. „El știe de avorturi, făcea scandal, dar nu pentru că am făcut avort, ci pentru că am plecat undeva fără el”.

„Ce trăiești acasă nu trebuie să-ți fie destin”

În timpul divorțului, Irina a câștigat custodia celor 4 fete, și-a dovedit încă o dată că e capabilă să învingă și să își construiască o viață departe de acel bărbat. I-a fost greu să se despartă pentru că „mi-a spus 18 ani că nu o să reușesc, că nu o să fac nimic singură. Nu puteam nici să dorm, pentru că mă gândeam continuu ce o să fac și că nu o să reușesc singură”. Irina consideră despre ea că acum este de neoprit. 

Mărturisește continuu că tot ce face, face pentru fete. Vrea să le vadă pe ele bine și știe că vindecarea lor o să vină odată cu a ei. „Toată lumea îmi spune că pentru ele e important să mă vadă pe mine bine, apoi se vor vindeca și ele. Sper să fie ele bine pe viitor, îmi pare rău că au trăit atâția ani așa și că a fost o situație atât de grea”, a afirmat Irina.

Clipele crunte trăite de când s-au născut și până în prezentul apropiat și-au pus amprenta asupra celor patru adolescente. Ele sunt reticente cu toți oamenii pe care îi întâlnesc, nu se apropie de băieți și nici nu au trăit fiorii primei iubiri. Refuză din start ideea de a-și întemeia o familie pe viitor, întrucât consideră că toți băieții sunt asemenea tatălui lor. 

Singura care și-a dat voie să simtă ceva a fost fata mijlocie, cea de 16 ani, care a intrat într-o relație cu un băiat de vârsta ei. Irina spune că fiica ei a găsit un sprijin real în acel băiat, mai ales în momentele critice, cum a fost cel în care ordinul de restricție a expirat, iar fata, convinsă că mama ei își va găsi sfârșitul în mâinile tatălui, a plecat la Dâmbovița cu intenția de a se sinucide. „S-a dus la Dâmbovița și a vrut să se sinucidă, iar băiatul ăsta a ajutat-o. Pastilele nu au ajutat-o, dar băiatul ăla, da”.

Irina spune că fata l-a iubit și că relația cu el i-a demonstrat că există și oameni diferiți, cu un altfel de comportament. Asta până când… „Au fost împreună 6-7 luni, iar acum două luni s-au despărțit pentru că i-a dat o palmă, nu știu de ce”. 

Trauma copiilor care cresc într-un mediu abuziv

Din acel moment, fata i-a strâns toate lucrurile băiatului și i le-a dus la el acasă. Nu a mai vrut să audă de el și nici nu își dorește să se împace, chiar dacă îi este greu. Irina este foarte mândră de fiica ei, pentru că ia decizii singură și nu așteaptă ca altcineva să-i spună ce are de făcut. 

Deși îi este dor de el uneori, rămâne hotărâtă. Află că băiatul le spune altor fete că le iubește, lucru care o întristează, dar în același timp îi provoacă repulsie. Nu mai are niciun gând să se întoarcă la el.

De multe ori, copiii care au crescut într-un mediu abuziv ajung, mai târziu, să repete sau să atragă același tip de relații toxice. De aceea, toți specialiștii cu care Irina a stat de vorbă, psihologi, psihiatri, consilieri, i-au transmis același mesaj, și anume că este esențial ca fiicele ei să nu repete tiparul de violență pe care l-au văzut acasă. 

„La toți psihologii și psihiatrii la care am fost mi s-a spus că trebuie să facem ceva, în așa fel încât fetele să nu ajungă în aceeași situație în care am fost eu, pentru că foarte multe fete care văd în familie violență au tendința să o repete și să se ducă în același mediu”. 

Irina nu își explică exact cum a ajuns într-o relație abuzivă, mai ales că nu provine dintr-o familie violentă. A rămas fără părinți la o vârstă fragedă, mama a murit când avea 19 ani, iar tatăl ei, când avea doar 7. „Mama nu s-a recăsătorit. Poate că nu am avut tată și de aceea am fost așa. Ideea mea a fost mereu ca copiii mei să aibă tată”. 

Deși are patru frați, spune că s-a bazat mai mult pe sprijinul unor străini decât pe familia apropiată. „Mai am frați, trei băieți și o fată, ei mă ajută când pot, dar nu intervin foarte mult. Nu știu de ce suntem așa, poate m-am bazat uneori mai mult pe străini decât pe ei”.

Copiii văd. Copiii simt. Copiii nu uită

Momentele în care Irina a fost agresată nu mai pot fi numărate pe degete. Au fost multe, constante și extrem de dureroase. De-a lungul anilor, a încercat să le îngroape adânc, sperând că uitarea va aduce, într-o zi, și vindecarea. În cazul ei, această strategie a funcționat parțial, însă pentru fiicele ei, urmele au rămas vii, profunde și greu de ascuns.

Fetele nu doar că au fost martore ale violenței îndreptate asupra mamei, dar au fost, la rândul lor, victime ale abuzului patern. Tatăl lor le-a lovit și le-a expus, în mod repetat, unor scene pe care niciun copil nu ar trebui să le vadă vreodată. 

Fetele mele au văzut multe scene în care a încercat să îmi taie gâtul. Scene care și-au lăsat un impact foarte greu asupra lor”, a spus cu tristețe Irina. 

Chiar și acum, când sunt departe de el, fetele își aduc aminte fragmente din traumele trăite „Sunt momente și acum în care stăm singure și ele îmi povestesc lucruri pe care eu poate le-am uitat. Îmi spun: Mai ții minte, mama, când ți-a luat mâna și a încercat să ți-o taie, că a crezut că nu știu ce? Atunci îmi dau seama cât de afectate au putut să fie, iar eu nu mi-am dat seama și am crezut că sunt ca mine, că au uitat, că trece timpul… Dar ele nu uită”.

Clipele de coșmar, filmate

Își amintește cum, însărcinată în luna a noua cu a doua fetiță, a trecut printr-un moment de coșmar. Fostul ei soț a început să o acuze că ar avea o relație cu vecinul și a devenit violent, iar ea a vrut să plece de acasă, luând-o și pe fata cea mare, care atunci avea doar doi ani. 

Într-un acces de furie, bărbatul a luat un cablu de la televizor, s-a urcat pe ea și i l-a înfășurat în jurul gâtului. Irina încerca să-i explice că e imposibil ca o femeie însărcinată în luna a noua să aibă contact sexual, dar totul era în zadar. „Am crezut că mor în ziua aia, puteam doar să îl împing de pe burtă și ziceam: copilul meu, copilul meu”.

Simte adesea nevoia să dovedească prin imagini ceea ce a trăit. „Am momente în care am impresia că oamenii nu mă cred”, mărturisește ea, în timp ce deschide telefonul și pornește un videoclip filmat într-una dintre serile de groază. În imagini, fetele plâng și urlă speriate, în timp ce bărbatul lovește uși, sparge tot ce prinde și o înjură pe Irina. În fundal, se aud strigătele fetelor care îi spun continuu să plece, că nu îl mai vor în preajmă. 

În seara respectivă, Irina nu era acasă, se întorcea de la muncă, după apelurile disperate ale fetelor. Nu a sunat la poliție, deoarece frica de amenințările bărbatului era încă puternică. El o șantajase de multe ori că, dacă apelează la autorități, va pierde copiii: „Am luat o piatră mare de pe drum și am zis că, dacă face ceva, mă apăr. Eu, în seara aia, am zis că nu mai trăiesc”.

Când a ajuns acasă, s-a retras repede în dormitor cu fetele, s-au încuiat „și așa a trecut noaptea”. A doua zi, Irina i-a arătat videoclipul bărbatului, sperând într-o urmă de remușcare. Dar el a reacționat cu indiferență, minimizând totul: „Ei, da, Doamne… hai că ați făcut voi ceva, nu mai exagerați”. 

Pentru el, panica, plânsul și frica fetelor nu însemnau nimic. Totul era o dramatizare, o reacție pe care el o găsea chiar amuzantă. El nu știa că în momente ca acestea una dintre fete făcea atacuri de panică. Irina povestește că fata se îngălbenea la față și leșina, neputând să-și controleze frica.

Irina știe că fetele ei au fost profund marcate, chiar dacă a încercat să le protejeze cât a putut. Spune că a evitat să le implice direct în conflictul cu tatăl lor, considerând că, indiferent de ce se întâmplă, rămâne totuși părintele lor și ar trebui, la un moment dat, iertat. Realitatea însă a fost alta, întrucât fetele îl resping complet, l-au blocat peste tot și refuză să audă ceva despre el. Nu vor să știe nimic și nu își doresc nicio formă de contact.

Psihologii și psihiatrii la care Irina a mers împreună cu fiicele ei au încurajat-o să nu forțeze o împăcare, ci să le ofere timp. I s-a spus că, atunci când vor simți ele, iertarea va veni natural, dar este esențial să rămână departe de el cât mai mult timp posibil.

Viața în camere încuiate

Irina spune clar că nu au existat niciodată momente frumoase în acea casă. „Nu am fost niciodată fericite alături de el. Noi aveam 3 camere: el dormea singur, eu dormeam cu două din fete, că nu puteam să dorm cu el. De obicei aveam o saltea gonflabilă și stăteam pe ea. Ne încuiam ușile și stăteam toată ziua în cameră”.

Teama, controlul și izolarea erau rutina zilnică, iar în ultimul timp, agresorul începuse să le trateze și pe fete cu aceeași suspiciune și agresivitate. „Ce îmi făcea mie, le făcea și lor… unde merge, cine i-a dat mesaj, de ce stau atât afară”, a dezvăluit Irina.

După ani în care au trăit fără prieteni și fără libertate, mama lor a reușit într-un final să le ofere puțin din normalitatea care le-a lipsit: „Când am plecat cu ele, le-am dat libertatea să aibă și ele o viață normală”.

Regretul ei cel mai mare rămâne copilăria furată a fetelor. „E ciudat cum unii părinți își doresc ca copiii lor să crească, dar la mine e fix invers. Îmi pare rău, pentru că nu au avut copilărie și vreau să copilărească cât mai mult”.

Acum, fiind în centru, este mai liniștită. A divorțat, fetele sunt în custodia ei și spune că aici primește mai mult sprijin decât a primit vreodată din partea autorităților. Deși a încercat să urmeze pașii legali, experiențele cu poliția au fost adesea descurajante. 

„A, păi aveți 4 copii împreună, lasă că e soțul tău, lasă prostiile”. În contrast, în centru simte că este ascultată și sprijinită real. „Centrele te ajută mult mai mult. La poliție te întreabă ce ai pățit, faci o plângere și cam atât”. 

Deși a depus numeroase plângeri, iar fostul soț a încălcat ordinul de protecție, autoritățile au decis să oprească urmărirea penală. „Nu știu de ce au oprit-o, nu mi s-a explicat”.

Rata de reușită – foarte redusă

Statisticile arată că o persoană se întoarce la agresor între 7 și 9 ori, iar Mihaela Petrovici, coordonatorul Centrului de Primire în Regim de Urgență pentru Victimele Violenței Domestice FORTE, spune: „Dacă la 100 de cazuri avem 3 reușite, ne considerăm victorioase. Trei reușite la modul că sunt reintegrate cu totul, și-au luat viața în propriile mâini, și-au găsit un job”. 

Femeile trebuie să știe că pot găsi sprijin, că nu sunt singure și că există locuri unde pot fi ascultate fără a fi judecate. Centrele de sprijin nu oferă doar adăpost, ci și consiliere psihologică, ajutor în îngrijirea și creșterea copiilor și, poate cel mai important, un spațiu sigur unde pot începe să-și refacă viața. Chiar dacă drumul nu e ușor, este esențial să ceară ajutor. Trebuie să știe că vocea lor contează, iar vindecarea este posibilă.

Direcția Generală de Asistență Socială a Municipiului București (DGASMB) sprijină victimele violenței domestice, printr-o disponibilitate oferită 24 de ore din 24, prezentându-se cât de repede în locația indicată de victimă, iar numărul de telefon la care pot apela este 0219524.

*Pentru protejarea identității și siguranței lor, numele femeilor din acest material sunt fictive.

Foto ilustrativ: Shutterstock

---

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro