Sorin Costreie, consilier prezidențial pentru educație: „E aberant ca timpul petrecut de elevi la școală pentru a învăța și a face temele să fie mai mare decât timpul de lucru al părinților” 

Sorin Costreie consideră că rostul educației este să ne ofere posibilități de navigație autonomă în familie, în societate, la jobul pe care o să-l avem, și „nu să memorăm toate datele din istorie sau capitalele lumii”. 

Consilierul prezidențial a vorbit deschis despre probleme și vulnerabilități din sistemul de educație din România, de la analfabetism și piața meditațiilor până la marea afacere a auxiliarelor și manualele grele și greoaie pe care elevii trebuie să le care de la cele mai mici clase.

Cine este Sorin Costreie

Profesor la Facultatea de Filozofie a Universității din București, specializat în filozofia matematicii, filozofia limbajului, filozofia logicii și filozofia științei, Sorin Costreie este consilier prezidențial pentru educație şi cercetare din 17 noiembrie 2025. A susţinut doctoratul în anul 2007, la Universitatea din București și a urmat studii doctorale şi la University of Western Ontario din Canada.

Din 2023, Sorin Costreie este președintele UNICA – Network of Universities from the Capitals of Europe -, una dintre cele mai importante reţele universitare de cooperare academică europeană, și coordonator al alianței universitare CIVIS la nivelul Universității din București. A avut două mandate de prorector şi a fost prodecan pentru o scurtă perioadă.

A fost consilier de stat pentru educație și cercetare pentru trei premieri ai României, deținând în perioada 2016-2017 și funcția de secretar de stat în Ministerul Educației și Cercetării. În plan internațional, Sorin Costreie reprezintă România în organisme europene strategice, precum Înaltul Consiliu al EUI – High Council of The European University Institute din Florența, înalt reprezentant al proiectului ELI-NP şi reprezentant al proiectului DANUBIUS-RI. Totodată, este membru în consiliul de conducere al Institutului Cultural Român şi a fost primul coordonator naţional pentru proprietate intelectuală. Contribuţiile sale academice (articole ştiinţifice, cărţi de autor, capitole de cărţi şi volume editate şi coeditate) au fost publicate la edituri de prestigiu la nivel internaţional şi naţional, precum: Routledge, Springer, Oxford University Press sau Humanitas. 

„Problema abandonului școlar e una foarte mare”

Libertatea: Conform recensământului, peste 100.000 de români ar fi analfabeți și pentru foarte mulți dintre ei, deși învățământul e obligatoriu, școala nu a fost o opțiune. De ce s-a ajuns aici și ce trebuie făcut pentru a reduce aproape de zero analfabetismul? 
Sorin Costreie: Categoria aceasta este de analfabeți puri, de cei care se semnează cu degetul. Este clar o rușine. Adică așa ceva n-ar mai trebui să existe. Nu uitați că învățământul este obligatoriu și prin Constituție este garantat de statul român pentru toți cetățenii noștri. N-ar trebui să se întâmple așa ceva. 

Asta ar fi situația ideală, situația de fapt e cea pe care o spuneți. Ce trebuie să facem? Aici vă dați seama că e nevoie, nu mai vorbim de o școală de calitate, să avem absolvenți de calitate, ci să avem măcar o expunere minimală la o educație care să-l facă pe copil, pe cetățean să citească, să înțeleagă un text scris, să știe să se exprime cât de cât și să înțeleagă ceva despre universul înconjurător. Aici problemele cred că sunt mai degrabă sociale.

Adică vorbim de cazurile unor copii care nu ajung la școală. Vă dați seama, ca să fie totuși analfabet, expunerea trebuie să fie absolut minimală. Deci vorbim de acel abandon școlar aproape total, în care copilul nu a fost mai deloc la școală. Iar când ajunge la problema abandonului, care e o problemă foarte mare și unde trebuie lucrat puternic, vorbim de un cumul de factori, educație, factori sociali, vorbim, de exemplu, de transport. Aici, după cum știți, e masa caldă ce joacă un rol important pentru atragerea copiilor la școală. 

Ce trebuie făcut este un lucru care nu e foarte ușor în România, să stea la masă într-un mod coerent, sistematic și strategic mai multe entități, mai multe ministere și să vină cu o soluție și o abordare sistemice. Nu poți să rezolvi așa ceva doar dintr-o singură perspectivă. 

– Și e vreo șansă să avem o asemenea abordare sistemică, pe termen scurt sau mediu? S-au făcut cumva demersuri la președintele Nicușor Dan pe tema asta? 
– Nu am vorbit strict despre analfabetism, dar am discutat despre abandonul școlar, pe tema analfabetismului funcțional etc. După cum știți, a și fost prinsă această problemă în strategia națională de apărare. Educația privită acum strategic și toate aceste componente sunt acolo. Există un grup la Guvern pe care l-am inițiat chiar eu când eram acolo, apropo de această problemă a abandonului școlar, pentru că ele sunt legate. Din câte știu, el funcționează în continuare. A avut mai mulți coordonatori, dar funcționează. Există o strategie națională. Mă rog, ca să zic așa pe hârtie stăm bine, ce e important este să implementăm și să ajungem la soluțiile acestea conjugate, în sensul în care mai multe entități și autorități se preocupă substanțial de această problemă și să împingem statistic lucrurile cam pe unde ar trebui să fie. Adică bine ar fi să nu mai avem vreun analfabet. Asta e foarte greu.

„Piața meditațiilor e un eșec al școlii românești”

– Profesorii din România câștigă peste media națională, dar educația rămâne foarte vulnerabilă. Cum poate fi soluționat acest contrast între profesori plătiți ceva mai bine decât în urmă cu mulți ani și elevi tot mai slab pregătiți? 
– Faptul că profesorii câștigă peste medie nu înseamnă neapărat că sunt bine plătiți. Adică nu văd de ce un profesor ar câștiga mai puțin decât un doctor.

Știți că permanent se spunea că o să se coreleze cele două. Nu s-au corelat. Ambele vizează sisteme fundamentale ale noastre, iar educația clar ne va da viitorul.

Deci ce investim acum în educație vom regăsi pe mai departe, în viitor, în societate. 

– De ce nu se întâmplă lucrul ăsta? 
– Pentru că nu există o corelare directă între venitul pe care îl primește un profesor și calitatea actului educațional. Trebuie să se mai întâmple multe alte lucruri. Gândiți-vă, tot sistemul actual este nu foarte bine corelat cu ceea ce se face la școală, pentru că e toată piața aceasta a meditațiilor. Diverși miniștri au încercat să o reglementeze, să o scadă. O știm cu toții, se întâmplă în jurul nostru și această piață a meditațiilor este un eșec al școlii românești. Adică, atunci când ai nevoie de atâția alți profesori care în privat să îți predea, înseamnă că ce se întâmplă în cadrul oficial, formal nu este îndeajuns. Asta e o problemă sistemică și asta joacă un rol în dezechilibrarea sistemului.

Pentru că vă dați seama că plata pe care o primește un profesor din salariu este una, iar în privat, când dă meditație, este alta. Și atunci, în clipa în care există această atractivitate, ne putem gândi la profesori care se gândesc mai mult la ce va fi la meditații decât la ora de curs. Deci, noi ar trebui să asigurăm condițiile pentru profesorii noștri să nu se mai gândească la altceva, să nu se mai gândească la meditații în privat. În definitiv, salariul ăsta ar trebui să-i asigure un trai decent, adică că e mic, că e mare, nici nu mai contează. Contează să fie îndeajuns de bun, încât să nu-l facă pe profesor să mai fie preocupat în mod fundamental să mai facă altceva. Și atunci, da, vom avea o primă condiție.

Pentru că o altă condiție, de exemplu, este cumva să ne gândim să recâștigăm statutul pe care un profesor ar trebui să-l aibă în societatea noastră. Să avem o altă relație cu autoritățile, o altă relație cu părinții. 

Acum noi trăim într-o țară în care toată lumea se pricepe la educație. Și profesorii sunt realmente asaltați de mass-media, de părinți și din toate părțile, cu tot felul de sfaturi, uneori chiar ingerințe și presiuni, ca să facă cum cred acești „ceilalți” care nu sunt specialiști, adică aproape toată lumea își dă cu părerea. Și toate astea trebuie cumva reglementate spre beneficiul profesorilor, și asta înseamnă spre beneficiul copiilor. Pentru că eu cred că componenta cea mai importantă formal din sistemul de învățământ sunt profesorii. Fără profesori de calitate nu vom avea educație de calitate…

Și atunci, aceștia trebuie să fie de calitate, angajați în ceea ce fac și pe cât se poate și entuziaști. Or, uitați-vă în jur, lucrul ăsta nu se întâmplă acum din multe motive. 

– Tot legat de meditații și de actul educațional, unde e mai mare lipsa de interes la ora actuală în sistemul educațional din România? La profesori sau la elevi? 
– E o falsă dilemă. Vă spuneam mai devreme de entuziasm. Acesta e contagios. Și un profesor entuziast sigur va reuși să dea virusul bun al educației mai departe și elevilor. Dar și un profesor care plictisește la școală face mult rău, căci elevul ajunge să gândească că e plicticoasă cunoașterea. Din păcate, modelul educațional românesc e centrat mai mult pe repetiție și pe redarea unor conținuturi, și nu pe prinderea în joc a copiilor, astfel încât să fie preocupați de ce se întâmplă acolo, să vină cu întrebări, să scotocească ei pe lângă. Adică să stimulăm acea mirare naturală pe care o avem din naștere. 

Și, din păcate, totul cam pleacă de la catedră. Un profesor care are un pic de experiență, care e dedicat, eu cred că până la urmă reușește să-și țină clasa în căutare dacă e bun, dacă în clasă nu sunt probleme mari de dezinteres social și așa mai departe. Pentru că se întâmplă și astfel de cazuri. Adică unde clar nu mai e doar problema profesorului, că aproape orice profesor ar fi acolo, dezinteresul copiilor e atât de mare, că nu prea ai ce să le faci. 

– Vorbeați mai devreme de entuziasmul profesorilor. De ce foarte puțini profesori mai au entuziasm? S-a ajuns cumva la un conformism în sistemul educațional? 
– Sunt mai multe cauze. Unu, ca să fii entuziast, trebuie să îți placă ceea ce faci. Eu nu cred că toți profesorii din România sunt acolo pentru că asta au vrut să fie de la bun început. Unii sunt pentru că a fost mai greu să găsească altceva. Și iarăși, ca să fii entuziast, trebuie să îți placă, să fii mulțumit de ceea ce ți se întâmplă din punct de vedere social, salarial. Deci vorbim de prestigiul, de venitul pe care îl ai ca profesor și de interacțiunea pe care o ai cu copiii. E fundamental.

Adică gândiți-vă la un profesor antisocial. Nu prea merge. Pentru că asta presupune munca de profesor. Să interacționezi cu ceilalți și să-ți placă să interacționezi. 

Eu am văzut sisteme în Canada în care erai evaluat ca profesor și unul dintre itemi, cum să numesc, una dintre proprietățile tale ca profesor ce era testată, un indicator, era chiar entuziasmul. Adică studenții trebuiau să evalueze entuziasmul profesorului.

Mie mi se pare un lucru fundamental. În contextul actual, cu un buget minimal de subzistență să vorbești și de entuziasm este un pic ciudat. Pentru că, într-adevăr, avem profesori care se confruntă cu probleme foarte mari, să poată să supraviețuiască. Gândiți-vă la profesorii care trebuie să meargă la trei școli sau trei licee ori chiar mai multe pentru ca să își completeze norma, să le acopere într-o săptămână. Și lucruri de tipul acesta.

„Scopul educației nu e să memorăm toate datele din istorie sau toate capitalele lumii”

– Cât de putred și de vetust este, la ora actuală, sistemul educațional din România? 
– Nu cred că putem generaliza. Am văzut locuri și cu dotări corespunzătoare, și cu profesori entuziaști și dedicati, dar am văzut și locuri uitate de lume, prăfuite, încă fără toaletă, cu toaleta în curte. Deci e foarte mare diversitate și cred că marea problemă în această diversitate e polarizarea. Adică hăul care s-a creat în special, dar nu neapărat, între partea de învățământ rural și partea de învățământ de la oraș, care este din ce în ce mai mare. 

Discrepanțele sunt din ce în ce mai mari și aici avem statistici.

Și asta este îngrijoritor, pentru că noi trebuie să concepem un sistem de învățământ echitabil, care să dea, cel puțin în teorie, aceeași șansă și copiilor din rural, și copiilor din urban. Or, nu prea se întâmplă să nu fie, cum să vă spun, un ghinion major că te-ai născut la țară. Și asta înseamnă acum, generalizând, pentru că sunt și școli bune la țară, și școli mai puțin bune chiar și la oraș. Dar, per total, statisticile ne arată că avem acest clivaj. 

– Cum poate fi redus clivajul dintre învățământul rural și cel urban? 
– Aici, clar avem nevoie de politici coerente. Asta nu e o problemă care ține strict de Ministerul Educației. Și eu o văd lucrând pe trei componente, care cumva sunt și prioritățile a ceea ce vreau eu să fac în acești ani.

Prima componentă este partea de educație timpurie. Adică dacă vrei să oferi șanse egale, atunci trebuie să te duci în comunitățile în care se nasc copii mai mulți, și asta e o chestie de statistică socială, indiferent că sunt la țară sau că sunt la oraș, și să oferi creșe și grădinițe de calitate. Deci partea aceasta de învățământ încă ne scapă major. Vorbesc de la 2 ani la 6 ani, adică până când intră în clasa pregătitoare, până când intră în ciclul primar. Și de ce? Este fundamental să acționăm acolo, pentru că dezvoltarea cognitivă, emoțională și morală a copilului nu ne așteaptă pe noi. Ea se întâmplă într-un mod fundamental în această perioadă. De exemplu, moral știți, importanța celor șapte ani de acasă. Comportamentele morale atunci se sedimentează. Creativitatea noastră atunci se formează.

Cele mai multe conexiuni neuronale le avem în jur de 3-4 ani. Aici chiar trebuie o schimbare de mentalitate, pentru că știți, în general, ce gândim despre creșă și grădiniță? Că trebuie să fie cineva acolo care doar să stea cu copilul, să fie mâncat, spălat, să se joace. Acolo trebuie intervenție educațională. De fapt, noi acolo ar trebui să avem cei mai pregătiți specialiști din punct de vedere psihopedagogic. Mai pregătiți în orice caz decât la facultate sau liceu. Pentru că pe măsură ce lucrezi cu copii mai mici, este mai greu. Și atunci, cunoștințele tale, experiența ta trebuie să fie din cele mai bogate și să fii cât se poate de pregătit. Or, noi pierdem aici.

A doua componentă este o educație centrată pe valori. Deci educația noastră e centrată, cum vorbeam, pe repetiție și memorare și pe reproducerea unor conținuturi, care ne vin de la profesori, din manuale, din mai te miri de unde. Dar simpla memorare și simpla informație nu înseamnă cunoaștere. Cunoaștere înseamnă informație structurată, verificată și internalizată. Adică în cunoaștere e foarte important drumul cum ai ajuns la acea cunoștință, uneori drumul fiind presărat cu tot felul de evoluții cognitive și emoționale. Știți că emoționalul joacă un rol foarte mare în sedimentarea a ceea ce noi trăim și rămâne în memorie. 

E nevoie de o intervenție timpurie, o schimbare de paradigmă în care toată școala să fie centrată pe valori. Pentru că în epoci din acestea cum trăim noi acum, e foarte importantă ancorarea. Să ai un ceva de care să te legi și să te țină în picioare în timpul furtunii. Și acestea sunt valorile și principiile. 

Noi le cultivăm pe ici-pe colo, dar întregul învățământ nu este direcționat către așa ceva. Or, aici îți trebuie o direcție strategică. Trebuie să spui OK, profilul absolventului este pe hârtie, da, l-avem cu anumite competențe și sociale, și cognitive, și emoționale, dar eu nu simt că întregul petrolier, cum este văzută educația, s-a poziționat pe direcția cea bună. 

Și a treia componentă, școala trebuie să te facă reflexiv, să dea această gândire critică de care tot se vorbește, mai ales că toată lumea se pricepe și la ceva. Deja e un pic perimat termenul printr-o folosire prea intensă. Școala trebuie să ne ajute, să ne echipeze mintea în așa fel încât noi să înțelegem universul și să fim niște agenți autonomi care să știe să se orienteze în viață. În definitiv, ăsta e rostul educației. Să ne ofere posibilități de navigație autonomă în familie, în societate, la jobul pe care o să-l avem, lucruri de tipul ăsta. Acesta este scopul. 

Nu să memorăm toate datele din istorie sau toate capitalele lumii. Ele sunt parte ale procesului educațional. Dar nu asta e ținta. Dacă asta e ținta, ca doar să le știm lucrurile alea și uneori nici măcar să nu știm să le aplicăm, e trist. Pentru că, să repet, simpla informație nu este cunoaștere. Iar acum, în epoca inteligenței artificiale, provocarea e și mai mare. Pentru că nu mai e o problemă să ajungi la informație. Problema este să o verifici. Problema este ce faci cu informația, cum o internalizezi, cum o folosești în viața ta, și așa mai departe. 

„Clasa politică ar trebui să valorizeze școala, fapt ce nu se prea întâmplă”

– Vorbeați mai devreme de cultivarea valorilor. Cum pot fi cultivate valorile atractiv și eficient în școli, ca să devină chiar interesante și să devină elevii interesați de valori? 
– Profesorul trebuie să fie un model. El poate să predice, să spunem așa, despre valori, dar dacă el, prin ceea ce face, este exact opusul acelor valori, atunci copiii vor fi într-o disonanță cognitivă și mai degrabă se vor lua după cum este profesorul decât despre ce spune. Deci, prima condiție: profesorii ar trebui să devină ei niște modele care să întruchipeze aceste valori. 

Doi, totul trebuie să fie orientat strategic pentru așa ceva. Iarăși nu se întâmplă asta. Și pentru că, de exemplu, noi ne cultivăm valorile de a colabora, e foarte greu să vezi profesorii în cancelarie că ei colaborează. Cum ar fi ca profesorul de geografie să vorbească cu cei de istorie și română și să le propună să facă o lecție împreună, să le predea elevilor ceva din toate cele trei perspective.

Însă neexistând colaborare, pentru că profesorii, la rândul lor, nu au fost formați în acest sens, e foarte greu să încurajeze și să transmită mai departe colaborarea. Asta e o valoare fundamentală. Pentru că ea face parte și întărește liantul social. Gândiți-vă cum ar arăta societatea noastră, dacă copiii noștri și noi am fi învățați de mici să colaborăm mai bine. 

Și trei, să fie recunoscute lucrurile astea, și aici e nevoie de timp – pentru că o recunoaștere socială ar veni oricum, văzând că școala s-a reorientat – să fie recunoscute și de societate. În clipa în care simți că societatea valorizează școala, atunci și școala poate să-și facă lucrurile ei cu alt impuls. Iar aici, prima problemă este, în primul rând, legată de conducători.

Clasa politică ar trebui să valorizeze școala, fapt ce nu cred că se prea întâmplă. Uitați-vă astăzi care e interesul, ce resurse alocăm, unde și cum vorbim despre educație, vorbesc în mediile politice.

– Legat de mediul rural, de ce mai avem școli cu toalete în fundul curții în secolul al XXI-lea într-o Românie care e membră UE? 
– Bună întrebare! Dar asta, sincer, nu ține neapărat de centru. Pentru că aici știu toate eforturile făcute de Ministerul Educației. Cred că aproape au dispărut toaletele în fundul curții la școli. Dacă te duci pe ici pe colo mai găsești. Asta ține de autoritățile locale. Nu uitați că școlile, majoritatea, sunt în sarcina autorităților locale. Aici atingem iar interesul politic. Dacă primarul, Consiliul Local nu investește corespunzător, atunci nu avem aceste lucruri. Pe de altă parte avem școli țiplă, dar care nu mai au copii. Adică am avut primari care, cum au făcut bazine de înot și alte grozăvii ce nu erau necesare și care acum zac nefolosite și nefolositoare. Dar asta este adecvarea politicianului local la nevoile acelei societăți. 

– De la cele mai mici clase, manualele sunt grele doar la propriu, nu și la figurat. Iar elevii cară de mici în ghiozdane minimum 5-6 kilograme de manuale și caiete. Ce ar trebuit făcut să nu mai avem astfel de manuale grele și greoaie? 
– N-am un răspuns clar, dar cred că știu ce trebuie făcut. E bine să fie manuale, sunt studii care ne arată că copiii nu învață la fel, având același conținut educativ de pe tabletă și de pe carte. Dar pe de altă parte e și problema aceasta a căratului manualelor. Elevii ar putea să aibă la școală manuale pe care să le țină doar acolo sau să fie în format digital. Sau să găsim tot felul de soluții în care să nu mai avem copii deformați. Am văzut niște elevi din clase mici ce cărau în ghiozdane pe puțin 5-6 kilograme. Și e mult peste capacitatea lor. Și tot aici o problemă este și timpul de lucru. Adică dacă pui cap la cap cât trebuie să stea un copil la școală, să învețe și să facă temele, uneori ajungi la un timp de lucru mai mare decât cel al părinților lui. Fapt ce mi se pare aberant. 

Când eram la Ministerul Educației s-a dat o lege în acest sens. Problema a fost la implementare, ca în mod conjugat să existe în funcție de etapa unde se regăsește copilul, un timp maxim pe care acesta să îl aloce temelor. Pentru că fiecare profesor, dacă nu colaborează cu ceilalți, vine și spune: „Eu, la matematică, vreau să-ți dau temele astea”. La română e la fel, la fel la geografie, istorie și așa mai departe. Dar când se duce acasă, copilul a stat deja 4-5 ore la școală și mai trebuie să stea încă pe atât să-și facă temele. E mult prea mult. Îi obosim. Și totul vine din această obstinație pentru informație. Noi credem că școala înseamnă informație. Cu cât copiii noștri știu mai multe, înseamnă, în opinia noastră, că ei sunt mai pregătiți.

Dar a ști nu înseamnă neapărat a avea informație multă. Contează să știi ce să faci cu informația. 

„Sunt manuale de clasa a VII-a care arată ca niște teze de doctorat. Nu ăsta-i rostul școlii”

– Auxiliarele au devenit o mare afacere în sistemul de învățământ de la noi, iar elevii trebuie să le cumpere în mod constant. De ce, așa-zisul învățământ gratuit a devenit scump? Care ar fi antidotul?

– E o problemă corelată și cu problema meditațiilor și cu întreaga industrie care se dezvoltă în jurul sistemului de învățământ. Tocmai pentru că o școală ideală, recunosc, e absolut ideală, ar trebui să-i asigure copilului expunerea bună la cunoaștere în clasă. Bun, în clasă înțeleg generic, pentru că eu nu sunt pentru a ține copiii doar în clasă. 

Acest „în clasă” trebuie să se răspândească peste tot. M-aș bucura foarte tare să văd copiii noștri în muzee, în parcuri, în excursii. Tot universul trebuie să fie în clasă și clasa trebuie să fie peste tot. Dar în sensul că atunci când e cu profesorul, elevul trebuie să găsească cel mai mult din cât îi trebuie lui. Și după aceea să caute el independent. Dar acum sunt programe prea încărcate, manuale greoaie și prost făcute, în sensul că nu sunt bine configurate și multe altele. Sunt manuale de clasa a VII-a care arată ca niște teze de doctorat. Nu ăsta-i rostul școlii. 

Știți cum este? Fiecare profesor vine și spune, uite, ai de la mine două lingurițe, un cuțit și o furculiță. Și când te uiți, copilul are un sertar plin de lingurițe, furculițe, cuțite și așa mai departe, pe care el nu știe să le folosească. Bine ar fi să aibă un cuțit, o furculiță, o lingură. Degeaba are multe și diverse, dacă copilul nu știe să le folosească cu adevărat.

Ce trebuie să se întâmple pentru a nu mai avea senzația că țara ne vrea proști

– „Țara te vrea prost” este titlul unei melodii a trupei Sarmale Reci. Și parafrazând titlul melodiei, aș vrea să vă întreb de ce sistemul educațional a devenit o sursă constantă de absolvenți inculți și ușor de manipulat? România îi vrea proști? 
– Nu știu, nu prea cred în această teorie, să zicem, a conspirației. Teoria ar fi că politicienii au nevoie de mase ușor manipulabile, și atunci nu investesc în educație. Și uite, așa avem această stare. De fapt, nu cred că țara ne vrea proști. Cred că ne prostim singuri neuitându-ne la lucrurile relevante. Iar educație e unul dintre lucrurile relevante. Pentru că deja e un truism, asta și se știe. Pentru că efectele în educație se văd peste mult timp. Iar frecvența cu care se schimbă miniștrii educației este o altă problemă. Noi avem aproape un ministru schimbat la un an, un an și un pic.

Atunci interesul este minimal. Și e o altă lipsă care ține tot de coerență, dar de coerență strategică. Vine un alt ministru sau se schimbă ceva, atunci se schimbă ceva și în sistemul educațional. 

Nu am stat ca la croitorie să măsurăm de șapte ori și să tăiem o dată și să avem un consens național să spunem: domnilor, indiferent de turbulențele politice pe care le avem, noi vom rămâne așa. Și ne ținem de lucrul ăsta, pentru că lucrul ăsta a fost discutat cu specialiștii, pentru că este bine fondat științific, pentru că e bine adecvat contextului nostru social și așa mai departe. Asta trebuie să întâmple ca să nu avem această senzație că țara ne vrea proști. 

Dacă s-ar face un sondaj în diaspora, într-un mod serios, s-ar constata că primul motiv pentru care pleacă concetățenii noștri este cel legat de educație. Ei pleacă în special pentru a oferi o altă șansă copiilor lor. Este trist și revoltător. Adică dacă nici asta nu sensibilizează clasa politică, atunci ce? Și de aceea ne mirăm că ajungem unde ajungem. Deci oamenii resimt major această problemă. Adică ce fac cu copilul meu, ce fac cu viitorul țării, în definitiv? 

– Cum ar trebui folosită inteligența artificială în mediul educațional, în mod inteligent, astfel încât să nu ducă la o scădere și mai mare a calității actului educațional? 
– Asta e una din furculițele de care vă spuneam. Inteligența artificială este un instrument. Problema este ce se întâmplă astăzi, tot dintr-o lipsă de cunoaștere. Noi suntem în acest paradox. În sensul în care vrem să implementăm aceste noi tehnologii, dar ne confruntăm cu două lucruri. Unul este lipsa competențelor digitale, adică, altfel spus, noi nu știm ce să facem cu acest nou mediu de operare.

Și doi, paradoxul este că, dacă ne uităm, cred că aici erau niște statistici Eurostat, românii petrec cel mai mult timp online. Dar îl petrec pentru cumpărături și pentru divertisment. Deci au cele mai puține competențe digitale, dar petrec cel mai mult timp în online. 

Cum se traduce asta? Că folosim online-ul minimal pentru divertisment și cumpărături, dar nu-l folosim în mod substanțial pentru a afla lucruri, pentru a înțelege ce se întâmplă, deoarece nu avem competențele necesare. Și atunci, ca să-l folosim, cum bine spuneați, în mod inteligent, noi trebuie să avem, în primul rând, profesori bine pregătiți și cu competențe digitale clare, pentru că nu poți să transmiți ceva, ceea ce nu ai tu. Am văzut chiar recent diverse platforme care ar ajuta profesorul să aibă un act educativ mai de calitate. Și mai ales să nu ne lăsăm păcăliți de valențele pe care le arată inteligența artificială. Avem statistici din America, 20% dintre tinerii din Statele Unite, 20%, fie au avut sau au auzit pe cineva care a avut o relație romantică. Gândiți-vă, asta este, după mine, un fapt cutremurător. 

Și suntem abia la început. De ce? Pentru că acel tânăr intră cu un handicap major în viața reală. Viața reală care nu e viață virtuală. Și nu e viața în online. Adică știți foarte bine că partenerul în viața reală nu o să fie niciodată 24 de ore la dispoziția ta și care toată ziua să-ți spună ce frumos și ce deștept ești. Dar sper să mai avem ocazia să mai vorbim despre aceste lucruri. 

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro