„Toate corpurile se rup, unele reușesc să se pună la loc, altele, nu”. Mărturia unei românce, profesoară în SUA, care susține oamenii cu cancer la sân
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Plecată de 20 de ani din România, Cătălina Florescu și-a dedicat o importantă parte din muncă prevenirii cancerului de sân și conștientizării acestei boli care ucide peste 3.000 de femei anual doar în România. În august, a avut premiera spectacolul ei de teatru, Ghiocei și mult clor, parte dintr-o Trilogie a cancerului de sân.
Cuprins:
- „Percepția bolii în România a rămas cumva ancorată în alt secol”
- „A merge o dată pe an la control este esențial pentru prevenție”
- „Toate corpurile se rup, unele reușesc să se pună la loc, altele, nu, dar că, în esență, cancerul nu e o luptă și nu trebuie înfrânt”
- „Sistemul medical din SUA are carențe grave, pentru că costurile sunt gigantice”
- „A vorbi despre durere este la fel de esențial ca a vorbi despre plăcere”
Octombrie este luna mondială dedicată luptei împotriva cancerului de sân. Profesoară în New York, Cătălina Florescu și-a dorit să aducă spectacolul ei și în țară, în această lună, dar pandemia a făcut-o să-și schimbe planurile. Spectacolul ei poate fi vizionat online, în limba engleză, pe Youtube.
Cine este Cătălina Florescu și ce înseamnă cancerul de sân pentru ea, la nivel personal și profesional, aflați în interviul de mai jos.
„Percepția bolii în România a rămas cumva ancorată în alt secol”
Cătălina Florina Florescu s-a născut în Dobrogea și a copilărit lângă Dunăre, la Tulcea. În anii studenției, Dâmbovița a înlocuit Dunărea, când a ales să meargă la Facultatea de Litere din cadrul Universității București. Apoi, în 1998 s-a mutat în SUA, unde trăiește și astăzi. În State a obținut un doctorat în medicina umanistă, iar acum predă la Pace University cursuri despre literatură, cinema, teatru.
Atunci când mama mea mi-a zis: „Am cancer”, nu am știut cum să reacționez. Și atunci când a murit, după 2 ani de la confesiune, tot nu știam nimic.
- Cum îți amintești acea perioadă?
- Fiecare membru al familiei mele (bunica maternă, tata, sora mai mare) a intrat în izolare și am înțeles pierderea individual, adâncind trauma. Pe lângă toate acestea, nu existau și nu știu cât există acum centre de consiliat în care atât cei diagnosticați, cât și cei din familie/apropiații să învețe cum să conștientizeze boala așa cum și este: o mutație aleatorie a celulelor canceroase în corp și nicidecum ceva 100% ereditar sau ceva dat ca pedeapsă pentru vreun păcat din moși-strămoși.
Sună ireal ce zic, dar cum percepția bolii în România a rămas cumva ancorată în alt secol, mă simt nevoită să zic lucrurilor pe nume, atât cât am văzut, citit, învățat din 1992 încoace.
- Cum ai început acest proiect, o trilogie despre supraviețuitorii cancerului de sân? Ce te-a ghidat spre alegerea acestei teme?
- Am început proiectul după ce am publicat prima carte, “Transacting Sites of the Liminal Bodily Spaces” (2011), care are la bază doctoratul meu în Medicina umanistă, un doctorat pe care l-am obținut la Purdue University în SUA. Prima piesă, Mia, a avut multe rescrieri bazate pe feedback-ul obținut de la iubitorii de teatru, studenți, public.
Am scris piesa pentru că am vrut să vorbesc despre oncofertilitate, mastectomie, reconstrucție, pe de o parte, plus pudibonderia de a merge la un control anual și costurile mari ale unor scheme de tratament, pe de altă parte.
Când am câștigat un grant AFCN, am scris o nouă piesă, “Snowdrops and Chlorine” (Ghiocei și mult clor), pe care speram să o lansez în țară, dar COVID-19 a decis altfel pentru soarta ei. Piesa se va juca la anul în New York.
În această piesă atac mai deschis cancerul și aduc în prim-plan discuția că boala cancerului la sân nu este exclusiv a femeilor. Ultima piesă, de fapt, un dans, “Cancer Choreographed” (n.r. - Coregrafia cancerului), va avea premiera la anul. Toate cele trei fac parte din “Trilogia Cancerului la Sân”.
- Cum de ai decis să vorbești despre tema asta (și) prin artă?
- Pe vremea adolescenței mele ascultam teatru radiofonic, mă uitam la piesele de teatru difuzate de TVR, iar în anii studenției descopeream teatrul “pe viu”. Am fost mereu atrasă de acest gen literar, dar nu mi-aș fi imaginat ca eu, fata căreia îi plăcea foarte mult și fotbalul, stelistă înfocată, să studiez medicina umanistă și să mai și scriu dramatic.
Am scris prima piesă despre cancer pentru că era vital pentru mine ca acele două surori, ambele marcate de cancerul din familia lor, să-și zică povestea altora.
Prin teatru reușesc, în primul rând, să fiu liberă, să mă exprim cum îmi doresc, așa cum o fac cu amicii mei de suflet, așa cum mă descarc lor, față de cum scriu academic, mult mai rigid, mult mai artificial.
Corpul îmbolnăvit, corpul în recuperare, corpul care arde, corpul care nu renunță, sunt constante multiplicări ale unui corp care trebuie să fie iubit și îngrijit.
„A merge o dată pe an la control este esențial pentru prevenție”
- Pe lângă ce știai din experiența mamei tale, ce ai învățat în urma acestui proiect și a studiilor tale? Ce ar trebui să știe oamenii despre cancerul de sân?
- Că este o boală veche, prima dată diagnosticată de către egiptenii antici. Că boala nu este ereditară în toate cazurile. Că boala nu este exclusiv a femeilor. Că a merge o dată pe an la control este esențial pentru prevenție. Că a-ți face singur/-ă palpare o dată pe lună este ceva ce trebuie să intre-n rutină precum spălatul pe dinți.
„Toate corpurile se rup, unele reușesc să se pună la loc, altele, nu, dar că, în esență, cancerul nu e o luptă și nu trebuie înfrânt”
Știu, sună bizar, dar alegând aceste cuvinte din sfera militară împingem semantica bolii cancerului astfel, asociind boala cu “luptă”, “război”, “victime”, și făcând asta, punem o presiune nenecesară pe noi toți (mai ales că unii, din păcate, mor din cauza bolii).
Că o fundiță roz în octombrie nu înseamnă absolut nimic dacă nu este dublată de fapte; că a ilumina clădiri în România pe bani publici sau din donații trebuie să înceteze pentru că sunt oameni săraci care nu-și permit o mamografie; că statul român dacă a primit bani pentru implementarea de program de screening, trebuie să folosească acești bani europeni corespunzător!
- Din experiența ta, care este diferența de atitudine față de această boală, în România și în State?
- Nu aș vrea să vorbesc în general despre atitudine pentru că vorbim despre o țară cu o populație mică și în scădere/îmbătrânire (România) vs. o țară într-o altă țară, pentru că în SUA sunt peste 300 de milioane de oameni. Mai mult, fiecare stat are politica lui și legile sale, pe când în România acest lucru nu există (se aplică aceleași legi și proceduri peste tot).
„Sistemul medical din SUA are carențe grave, pentru că costurile sunt gigantice”
În anii '80 s-a dat și aprobat o lege federală (asta înseamnă că se aplică în toate statele) în care operația de mastectomie ar trebui, în teorie, să fie acoperită de cele mai multe grupuri de asigurare medicală. Am folosit modul condițional-optativ! Trebuie să pun punctul pe “i”. În SUA se vorbește mai deschis despre boală, sunt puține pudibonderii, sunt grupuri de suport etc.
Tot aici, în anul 1998, the Women’s Health and Cancer Rights Act (WHCRA) a aprobat o altă lege federală care stipulează că angajatorul trebuie să-l scutească la plată pe cel care urmează să facă mastectomia (dar, repet, legea ca orice altă lege trebuie înțeleasă că se va abate de la ce e scris, că vor fi excepții, cum ar fi exemplul celor angajați part-time și fără asigurare medicală).
De asemenea, grupul Going Flat militează pentru a face reconstrucția opțională, mai mult ca “going flat” să fie o soluție legitimă, nu doar un pas intermediar între operație și reconstrucție.
Reconstrucția e o altă presiune pusă asupra corpului celor care au trecut prin cancer ducând discuția în alte sfere, că acest corp acum nu mai e întreg, că-i lipsește ceva, deci că industria chirurgiei estetice/plastice poate “reface” un astfel de corp.
În realitate, focusul trebuie să fie pe un corp funcțional, nu pe un corp care să arate bine, în acest caz, să fie simetric.
„A vorbi despre durere este la fel de esențial ca a vorbi despre plăcere”
- Ce ți-ar fi plăcut să fie altfel în realitatea din anii ‘90 pe care ai trăit-o în România?
- Eram în liceu când am aflat despre mama și când ea a murit. M-ar fi ajutat ca în programa școlară să se fi vorbit despre durere, dor, transformări drastice prin scrieri feminine. Îmi aduc aminte că după ce a murit, mă plimbam prin casă cu manualul de anatomie și o țigară prinsă în colțul gurii neștiind cum să negociez boala, mai mult, pierderea mamei, plus faptul că mama murea în casă, noi descoperind pe viu tot acest declin.
Nu am scris despre cancer ca să devin faimoasă, ci ca să îi învăț și pe alții că a vorbi despre durere este la fel de esențial ca a vorbi despre plăcere.
Că boala îți dezbracă corpul și îl vezi, în sfârșit. Dar că mai bine ar fi să ne uităm în oglinzile din casă. Să ne scoatem așa firesc hainele, să privim și să atingem corpul în toată splendoarea imperfecțiunii sale!
- Ce urmează pentru tine, ce proiecte mai pregătești?
- Am scris destul pe tema cancerului la sân, de la eseuri academice la publicații creative. Prin lansarea pieselor în trilogie, munca mea se va sfârși, pentru că am scris tot ce am vrut să scriu despre cancerul la sân, urmând acum ca alții să își spună cuvântul și/sau poate ia ca exemplu.
Zilele următoare, puteți citi în Libertatea ce spun oamenii care au trecut printr-un diagnostic de cancer la sân.
