Trei cadre didactice care predau în școli mai puțin privilegiate, despre educație și Sărbătorile de iarnă: „Moș Crăciun există, pentru că în viața fiecărui om trebuie să fie cineva care să-i dăruiască, care să-i ofere și care să nu aștepte ceva în schimb” 

Valentin Negoi, profesor de istorie la Mărgineni, crede că Moș Crăciun există prin dăruire și speranță, iar misiunea profesorului este să modeleze caractere, nu papagali de date. El promovează înțelegerea istoriei și demnitatea în locul „toleranței”. 

Carmen Muntenița, directoare în Smulți, învață copiii bucuria lucrurilor simple și vede școala ca pe un loc care oferă siguranță și șanse egale, deși satul e marcat de sărăcie și depopulare. 

Sabina Stahii, învățătoare în Botoșani, transformă prejudecățile față de școala ei într-o poveste de solidaritate și empatie: elevii sunt implicați, părinții colaborează, iar bullyingul e combătut prin activități educative. Toți cred în puterea educației, în bunătatea oamenilor și în faptul că niciun copil nu trebuie uitat de Moș Crăciun.

Crăciunul cu Valentin Negoi – profesor de istorie la liceul din Mărgineni- Filipeștii de Pădure, județul Prahova

El este Profu Negoi în proiectul Romstoria – canal de YouTube creat împreună cu Roma Education Fund. Este autorul cărții „Istoria nespusă a romilor din România”. Valentin a fost încă de mic pasionat de istorie și a decis după terminarea studiilor să predea în locul unde a crescut, o comună din Prahova, Mărgineni, unde peste jumătate din populația localității este de etnie romă.

– Libertatea: Mai există Moș Crăciun la Mărgineni? 
– Eu cred. Și cred că voi fi foarte trist în momentul în care voi renunța la Moș Crăciun. Adică, la speranță, la dăruire. Și este important să credem că Moș Crăciun există, pentru că în viața fiecărui om trebuie să fie cineva care să-i dăruiască, care să-i ofere și care să nu aștepte ceva în schimb. Despre asta este vorba. 

– De ce vă place să fiți profesor la Mărgineni?
– Eu sunt din Mărgineni. Mie de copil mi-a plăcut la școală. Primul meu gând ca elev a fost că profesorii au mai multă vacanță decât ceilalți. M-a atras lucrul acesta. De ce? Cred pentru că tatăl meu lucra foarte mult și doar în vacanțe și weekenduri mă bucuram de întâlnirea cu el. Și i-am întrebat pe profesori câtă vacanță au. Deci profesorii au mai mult timp liber decât tata. Apoi, profesoratul mi-a adus pur și simplu împlinire. Îmi place foarte mult să predau. 

– Istoria nu este despre ani, numere?
– Este despre a înțelege lumea. Prima mea tangență cu istoria a fost la un film cu Mihai Viteazul. Aveam vreo 11-12 ani și m-a impresionat o scenă din acest film, Mihai Viteazul sare cu calul în cămașă, peste tabăra turcească. Și m-a impresionat chestia asta. Și stăteam de vorbă cu taică-meu despre istorie și tata îmi spunea că istoria nu e chiar așa cum este prezentată în manuale, că lucrul ăsta e puțin diferit și eu m-am contrazis cu tata pe chestia asta. Așa am ajuns să studiez istoria. 

Istoria este cea mai frumoasă poveste

– Sunteți în tabăra Boia sau Ioan Aurel Pop? 
– Cred că, vorba domnului Adrian Cioroianu, istoria este cea mai frumoasă poveste. Cred că istoria este spusă de cei care înving, din păcate. Nu sunt nici în tabăra lui Ioan Aurel Pop, nici în tabăra lui Lucian Boia. Sunt în tabăra mea de istorie. Adevărul e undeva la mijloc și e complicat. Adevărul nu poate fi privit dintr-o singură perspectivă și ca să ai o privire de ansamblu trebuie să cunoști toate perspectivele. La noi, cine strigă primul este considerat ca fiind cel autentic, cel care are dreptate. Nu este așa. Ca istoric ești obligat să faci un pas în spate și să privești în ansamblu și să urmărești toate evenimentele, să citești toate sursele, după care să vii cu un punct de vedere. 

– Scandalul manualelor alternative?
– Eu am manuale digitale și ca profesor am obligația să lecturez toate manualele și să extrag tot ceea ce este bun pentru elevi, funcție de competențele pe care le dezvolți la clasă. Mi se pare greșit să te raportezi la clasă la un sigur manual, pentru că manualul e un instrument. Tu, ca profesor, decizi ce faci după ce s-a închis ușa la sala de clasă. Tu ești amfitrionul acelei ore, tu decizi ce se întâmplă, tu decizi cum decurg lucrurile. Manualele sunt cum sunt, sunt făcute de oameni. 

– La clasă elevul trebuie să memoreze și să vă spună anii? 
– Și un papagal poate să memoreze suficiente informații, dar asta nu-l face deștept. Istoria este despre a înțelege niște evenimente, de a înțelege ce înseamnă o cauză și un efect, de a transpune evenimentele din trecut în viața noastră reală. Să înțelegem de ce sunt unele comunități cum sunt. Deci, istoria, din punctul meu de vedere, nu este despre ani. Acum toată lumea are acces la un Google, la un internet și poate vedea anii, nu? Istoria de astăzi este făcută pentru a înțelege anumite evenimente și societatea în care trăim. 

– Cum stăm cu romii în Mărgineni și mai ales în școala dumneavoastră. 
– Comunitatea în care predau eu este formată din 60% romi. Nu avem probleme de vreun fel. Familiile între ele se cunosc de o viață. Sunt cunoștințe, sunt prieteni, sunt rude, mulți dintre ei. Lucrurile sunt diferite față de cum sunt prezentate de mass-media. Mass-media pentru a atrage atenția, încearcă să prezinte foarte multe scandaluri. Copiii în Mărgineni învață în clase mixte și romi și români. Nu sunt conflicte bazate pe etnie, sunt conflicte între copii, că se mai împing, că se mai bat, cum sunt copiii. 

„Nu vrem să mai fim tolerați, nu vrem să mai fim considerați o categorie de oameni de mâna a doua”

– Comisii în școală de antibullying, de antiviolență, antidiscriminare? 
– Eu nu cred în cuvântul „toleranță”, dar cred în „demnitate”. Momentul în care îl tolerezi înseamnă că poți să-i vorbești de sus, pentru că în momentul în care eu zic el te tolerează pe tine, înseamnă că el este conștient că ți-e superior. Școala Ardeleană cerea simplu împăratului: nu vrem să mai fim tolerați, nu vrem să mai fim considerați o categorie de oameni de mâna a doua. Vrem să fim considerați egali. Și dacă în secolul 18 oamenii ăia erau conștienți ce înseamnă toleranță, noi de ce o promovăm astăzi? 

– Mai este profesorul un model? Se pot face bani repede, ce să mai stai la facultate? 
– Întotdeauna a fost ideea asta de îmbogățire peste noapte. De-aia oamenii joacă la loto, toți și-ar dori să devină milionari peste noapte. Profesorul este obligat, prin meseria pe care și-a ales-o, să fie un model și în viața de zi cu o zi, și la școală. Dacă nu îți asumi această practică de a fi model pentru elevi, nu ai ce să cauți la catedră. Încerc să le explic elevilor un lucru pe care l-am învățat și eu ca om. Trăiești toată viața. Sună ciudat, dar nu trăiești doar în copilărie sau nu trăiești doar în tinerețe. 

Trebuie să te gândești că urmează și o perioadă de maturitate, și o perioadă de bătrânețe. Dacă vii la școală, te pregătești pentru toată viața. E frumos că faci bani la 20 de ani. Dar oare ești capabil să faci bani și la 50 de ani și la 60 de ani? Oamenii care fac bani ușor, sunt foarte puțini și îi numeri pe degete. Și uite, vedete care erau în vogă acum câțiva ani, acum cine sunt? Banii făcuți ușor dispar ușor și în momentul în care ești bine educat, ai competențele necesare, cu siguranță vei fi pregătit în orice situație să faci față greutăților vieții. Viața nu este corectă și n-a fost niciodată și de aceea trebuie să te pregătești pentru ea. 

Metoda simplă anticopiat

– Vin cu telefoanele și îl copiază pe prof? 
– N-au ce să copieze pentru că le dau text la prima vedere și să extragă informații din text, ce să copieze, deci? Testele-s făcute de mine, singura lor șansă e să se uite unul la altul, dar le dau pe numere. Și eu nu prea sunt adeptul referatelor pentru că le zic și lor că nu sunt de acord să copieze de pe Wikipedia. Eu am o regulă la clasă le dau să citească cărți și pentru fiecare carte citită ei fac o mică recenzie, în funcție de nivelul lor și primesc niște puncte pentru nota finală. 

– Cultura din România este profurt.
– Avem și foarte multe proverbe pe chestia asta. „Nu poți să stai lângă borcanul de miere, fără să bagi mâna”. Eu încerc să le spun să nu copieze că nu are sens în viața lor furatul. Nici nota nu cred că e esențială. La Evaluarea Națională nu poți să copiezi, pentru că ai camere, ai microfoane și chiar nu se poate. Și dacă tu vânezi note de 10, da, dar la examen cedezi, ce-ai făcut? Vânătorii de note niciodată nu au avut succes în viață. 

– Birocrația în sistemul educațional din România este din ce în ce mai mare.
– Suntem nevoiți să facem din ce în ce mai multe comisii, să ne acoperim cu acte. În loc să scadă, birocrația crește. Da, dacă stăm de vorbă cu orice funcționar public, o să ne spună același lucru, suntem o țară plină de birocrați și dacă e să murim vreodată, o să murim din cauza hârtiilor. 

– Profu și părinții? 
– Într-adevăr poate se poate crea un conflict de autoritate mintea copilului dacă părintele afirmă un lucru și profesorul afirmă alt lucru. Nu am avut probleme de astea pentru că am avut un dialog deschis cu părinții, am discutat și cred că am ajuns la un consens. Atât eu, cât și dumnealor ne dorim binele copilului. În momentul în care există un consens între tine, ca diriginte, ca profesor și părinte că vă doriți binele elevului. Părinții observă din comportamentul elevului, din poveștile pe care le spune elevul și părinții prind încredere în profesor.

– Au venit la dumneavoastră cu șpagă o găină, o rață, un pachet de cafea, o atenție? 
– Să știți că problema dumneavoastră este că sunteți departe de situația școlilor și v-aș recomanda să mai intrați în școli. Eu le zic în prima zi de școală că este interzis orice cadou pe care să mi-l aducă. Le-am interzis și nu accept nici o mică atenție. Și colegii mei de la școală fac la fel. În afară de o floare, pe care o primesc colegele mele de 8 martie, care nu reprezintă o sumă foarte mare de bani, nu se primesc atenții. Culmea este că sunt în școlile acestea de vârf, unde părinții sunt ceva mai bogați și vor probabil să răscumpere efortul profesorului. Câștig suficient de bine ca să-mi permit toate excursiile pe care mi le doresc. Și vă repet. Nu este cazul. Și aici pot să pun la dispoziție numărul de telefon al tuturor copiilor pe care i-am avut sau îi am la clasă. Nu cred în șpagă și nu sunt de acord cu șpaga. 

– Sunteți profesor care lasă repetent și corigenți? 
– Repet: viața nu este corectă și din păcate, oricât de mult am vrea noi să fim toți la fel, eu evaluez fiecare elev în parte. Generația asta de elevi este cu mult mai deșteaptă decât generațiile trecute, pentru că informațiile pe care le dețin au făcut ca ei să fie mult mai deștepți. În momentul în care eu văd că un elev nu depune efort să atingă competențele minime pe care le impun la clasă înseamnă că există o problemă. Probabil nu sunt eu suficient de pregătit încât să-l fac pe el să atingă competențele și în urma unei discuții și cu dirigintele și cu părintele, trebuie să îi dăm șansa să pregătească pe timpul verii și să reia examenul. 

– Copii sunt cu picioarele pe pământ?
– Da. Înțeleg ce-i că viața, că nu e numai roz, că văd în jurul lor. Au vecini, au prieteni, au familie. Părinții le explică că trebuie să muncești în viață ca să ai lucruri. Le explicăm și noi. Nu toată lumea care pare fericită pe Facebook e fericită în fiecare zi. Eu le explic lor că sunt privilegiați, pentru că în România sunt peste 200.000 de copii care mănâncă o dată pe zi și asta este realitatea. Sunt oameni care muncesc 12h/zi și câștigă salariul minim pe economie. Sunt milioane de oameni care fac chestia asta. Viața în care trăim nu este roz. Toți avem momente gri. Da de alb și negru, de non-culori. Este greșit să credem că copiii ăștia, în marea lor majoritate, consideră că viața e roz. Eu stau de vorbă cu ei zilnic și-i întreb, și ei au și bucurii, au și tristeți. Acum ei intră în concurență cu toată lumea. Și le explic chestia asta. Nu trebuie să își ia ca punct de reper fericirea de pe rețelele sociale pentru că acolo viața nu este cea reală. 

Mergem cu Uratu, toată clasa de copii, fiecare simte că e Crăciun. Domnu reporter, tot repetați sărăcie, sărăcie! Părinții fac tot ce pot să aibă grijă de copii”. 

Carmen Muntenița, învățătoare și directoare la școala din Smulți, județul Galați, și-a dorit de mică să se facă învățătoare. A inspirat-o învățătorul ei din Galați. După 25 de ani este tot în mijlocul copiilor, aici, în Smulți, județul Galați. La 20 de kilometri de Târgu Bujor, 20 de Tecuci și vreo 80 de kilometri de Galați. Muntenița a vrut în Smulți pentru că aici trăiau bunicii ei și s-a gândit: „de ce să stau printre străini?”. S-a întors în raiul bunicilor, neștiind ce-o așteaptă aici ca învățătoare. 

Crăciunul la Smulți: „Mergem cu Uratu, atât clasa de copii, fiecare simte că e Crăciun. Încă de la clasele mici ei au început să înțeleagă faptul că Moș Crăciun este de fapt părintele. La grădiniță încă mai cred că există Moș Crăciun, dar undeva de pe la clasa a II-a ei știu. Asta nu le strică copilăria. Copilul se bucură de fiecare zi, indiferent de cum este ea. Și eu mă bucur, că-i văd zilnic. Așa cum zic colegii mei, ne păstrează sufletele tinere”.

Iarna, ninsoarea. Toamna, inundațiile: „Smulți stă ca-ntr-o căldare aici între Galați și Bârlad. Cum a venit vijelia din toamna asta, Smulțiul putea să fie smuls din rădăcini. A avut noroc. Dar acum cu iarna, de ninge (că încă n-au dat fulgii) este o bucurie pentru toți copiii. Cum să nu te bucuri de fulgii cei nevinovați? Copiii dau buluc cu săniile, se dau pe ghețuș. Adie peste sat aromă de lemn din sobă și de scorțișoară din ceaiuri și ciocolăți”.

Incertitudinea: în câțiva ani, școala nu va mai fi. Școala din Smulți are 8 clase. Anul trecut au fost 100 de copii. Anul ăsta 90 sunt în toate clasele. În câțiva ani, școala nu va mai fi. Puținii tineri care mai sunt în Smulți au vis de plecare pentru a putea să le ofere ceva mai bun copiilor. Smulți e izolat, nu sunt locuri de muncă. N-ai cum să faci mulți bani.

Români și romi care n-au multă școală și trăiesc din ajutor social: „Majoritatea părinților elevilor noștri au undeva până la opt clase. Rău e că nu reușesc să-i ajute să citească, pentru că ei la rândul lor, nu știu să citească prea bine. Trăiesc din ajutor social majoritatea. Din ce lucrează cu ziua, din alocațiile copiilor sau bursele sociale”. 

Magia unui sendviș: „Avem un sendviș care se oferă copiilor. Nu mai departe de ziua de vineri… dar sunt dese astfel de scene. Unul dintre copiii de la mine din clasă a exclamat: «Au! ce bunătate!». Pentru el a contat sendvișul ăla, acasă neavând minimumul necesar care să-i dea o stare de bine”. 

Bucuria smulților de a veni la școală: „Noi facem școală de vară și copiii chiar au venit la școala de vară. Când s-a terminat școala de vară am întrebat ce au simțit? Mi-au zis: «tristețe!». Cum tristețe? Pentru că, doamnă, s-a terminat!”

Elevii stau neliniștiți în bancă: „Și ce dacă? Sunt copii. E firesc. Sunt copii. De ce să stea țeapăn în bancă? Dacă ar fi să compar copiii de acum cu copiii de când m-am angajat, e o mare schimbare și se vede asta de la an la an. Copiii sunt într-adevăr mai agitați acum, dar noi, profesorii am învățat și noi tot felul de metode pe care să le putem aplica. Să-i atragem în jocul nostru didactic”. 

Camera de detenție? „Noi în Smulți n-avem nevoie. Un proces de învățare care să dea roade funcționează dacă sunt impuse anumite reguli, reguli pe care le faci împreună cu copiii. Și nimic nu e gândit ca o pedeapsă. Nu sunt de acord cu pedepsele. Răspunde un copil neîntrebat, foarte bine, data viitoare știe că nu-l mai pun să răspundă. Avem apoi altă regulă, să fim politicoși unii cu ceilalți. Da, între noi și între ei. Dacă nu se întâmplă lucrul acesta, trebuie să-și ceară scuze. În cazul în care nu sunt atenți la ceea ce spun, îi pun să repete. Le spun: nu sunteți pedepsiți, ci doar vă chem să fiți atenți în clasă”. 

Copiază? „N-ar avea de ce. Și de unde. Puțini copii de învățământ primar și gimnazial au telefoane la școală”.

Grupul de părinți de pe Facebook? „Păi, nu toți au smartphone-uri. Așa că nu au cum să discute în rețea. Ei vorbesc între ei, asta da. Dar noi vedem părintele ca partener și nu ca dușman. Și eu, cadru didactic, cât și părintele, vrem binele copilului. Părintele vede ce facem noi, profesorii, pentru copilul lui. Dumneavoastră credeți că noi suntem niște oameni rupți de lume și de realitate. Cu care nu ai ce să vorbești. Nu este așa”. 

Grija părinților de copiii lor. „Stau în case de chirpici, dar și din cărămidă, depinde dacă vreo rudă a fost în străinătate. Eu am un copil în clasă, bunica are grijă de el. Mama e cu probleme psihice. În două camere stau bunica, trei frați, un văr. De prin primăvară a venit încă o mătușă cu doi copii. Problema cu adevărat este că părintele sau bunica nu au momentul acela să stea să discute cu copilul, să-i citească. Domnu reporter, tot repetați sărăcie, sărăcie! Eu spun un lucru: părinții fac tot ce pot să aibă grijă de copii”.

Profesorii din Smulți. „Eu sunt norocoasă că am colegi care înțeleg nevoile copiilor și sunt alături de ei, oferindu-le o educație bună ca la oraș. Și copiii noștri merg la licee de la Galați sau de la Tecuci. De exemplu, în generația de anul trecut au finalizat 10 elevi clasa a VIII-a și din cei 10, opt sunt la liceu. Profesorul vine să umple golurile pe care nu le poate umple părintele, încercăm să le oferim la școală un spațiu sigur în care să fie liberi să arate tot ce pot. Nu există «copilul nu învață, nu știe, nu poate». Cadrul didactic face tot ce e posibil pentru a scoate ce este bun dintr-un copil. Tot timpul le dăm exemple concrete din viața lor ca să înțeleagă de ce trebuie să știe anumite lucruri. 

Toaleta e în fundul curții? „Nu”. 

Aveți apă curentă la școală? „Da. Nu suntem rupți de lume. Astea sunt știri care atrag mai mult decât ceva bun. Copiii au aceleași condiții la școală ca acasă. Nu toți, dar nici în urban nu toți au condiții perfecte, nu? Smulți are curent și rețea de apă.

Ce vă lipsește acolo? Mie, personal, nimic. Dumneavoastră vă lipsește ceva la București? Fiecare își construiește viața așa cum cum consideră că e mai bine pentru el. 

Despre activitățile Școlii „Ene Patriciu” din Smulți, Galați consultați paginile de Facebook:

„Niciun copil nu uită de Moș Crăciun. Niciun copil nu este uitat de Moș Crăciun”

Sabina Stahii – învățătoare la școala Sfânta Maria din Botoșani. Școala ei se confruntă cu o imagine negativă în Botoșani. E văzută drept școală pentru copiii cu probleme, iar unii părinți luptă să-și transfere copiii. Sabina Stahii face invers. Încearcă să arate tuturor, chiar și pe pagina de Facebook, că școala de pe Aleea Păcii, nr. 7 e o școala cum rar găsești. E o școală ca toate celelalte.

Cum e Crăciunul la noi? Păi, nu-i mai bine să vedeți? Niciun copil nu uită de Moș Crăciun. Nici un copil nu este uitat de Moș Crăciun.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 4

Avem provocarea copiilor veniți din medii diferite. Niciodată nu ne plictisim. 

Școala are familii mai slab cotate social, în sensul că nu sunt familii foarte bine așezate financiar. Sunt părinții cu venituri mici. Asta determină anumite opțiuni, anumite piedici și în calea copiilor. Sunt copii care au șapte frați, de exemplu. Avem și copiii de la cămin. Una este când mergi acasă și ai burtica plină și te-ai odihnit și îți faci temele în liniște, susținut de părinți și alta e când locuiești cu alți copii de alte vârste și cu diferite probleme. Avem și copiii cu părinți plecați și cu deficiențe fizice. Dar toate aceste provocări ne fac pe noi profesorii toleranți. Lecție pe care o predăm și copiilor. Altfel nu se poate. Pentru că un copil marginalizat se însingurează și mai mult văzând cum sunt alții de vârsta lui îmbrăcați, hrăniți.

Avem ore de consiliere și un dialog continuu cu părintele. Părintele îmi spune mie, învățător, aseară nu ne-am odihnit, nu am avut mâncare, nu am avut condiții. Copilul ăsta n-a reușit să-și facă tema. Bun, eu știu și anticipez situația în clasă cu ceilalți copii. Mereu facem ore ca să-i ajutăm să se aprobe, să se cunoască, să se susțină reciproc și să știți că se fac foarte mari progrese. Părinții sunt poate mai reci, viața la oraș e mai aspră, mai rece, nu se salută toți, trec unii pe lângă alții, se grăbesc foarte mult, dar copiii intră în jocurile noastre de dezvoltare emoțională și de colaborare. Uite, avem un târg al toamnei. Surprinzător, am început pe holul școlii noastre, la un etaj. De ani buni deja e plină curtea școlii, vin participanți din alte școli. Sunt elevi și părinți care fac împreună prăjituri, suntem noi și elevii care facem gentuțe, portofele și tot felul de lucruri. Uite, noi ca școală „marginalizată” am început și acum și alte școli din Botoșani fac Târgul. 

Avem parte de foarte multă birocrație, care ne ține în loc, ne ocupă din timpul pe care am putea să-l dedicăm copiilor. Acum suntem la început de an școlar extrem de încărcați. Ne ocupăm și de dosare, și de burse sociale, și de rechizite. Asta este una dintre extrem de marile provocări la început de an școlar. Noi facem hârtii îl loc să ne cunoaștem copiii, să-i ajutăm să se obișnuiască cu școala. Sunt anumite documente absolut necesare, nu contestă nimeni, dar unele sunt repetitive, nu mai vorbesc de faptul că multe ar putea să fie online. 

Avem toaleta în clădire. Suntem totuși Botoșani, nu se pune problema. Școala e renovată de la un cap la altul. Cred și sper eu că trebuie să căutați mai mult acum ca să găsiți acele școli fără toalete sau cu toalete care stau să cadă. Avem săpun și hârtie igienică pentru copii. Avem. Păi, avem de toate. Școala e renovată. Vă rog chiar să verificați. 

Nu avem Cameră de detenție. N-am avut niciodată nevoie de această cameră. Pe mine denumirea în sine mă sperie. Nu știu ce a dus la nevoia asta, dar na, nu știu dacă sper să nu fie nevoie să fie folosită, că implică foarte multe. 

Avem jocuri de integrare. Era un băiețel cu autism și nu purta ochelari pentru că râd copiii de el. Mama a vorbit cu învățătoarea și a rugat-o să îl ajute pe copil să poarte ochelarii. Învățătoarea a vorbit cu copiii și într-o zi toți au venit toți cu ochelari de soare. Au râs cu toții și de atunci copilul poartă ochelari.

Avem scrisul de mână în lumea digitalizată. Nu suntem mașini de scris. Toți copiii mă întreabă de ce nu scriem de tipar. Le spun: noi nu suntem tiparnițe, suntem oameni și avem fiecare scrisul nostru de mână. Asta-i amprenta noastră. Așa ne arătăm personalitatea, felul nostru de a fi, punem în scris ordinea noastră. Ne formăm prin scrierea de mână și ne dezvoltăm odată cu ea și putem să vedem cum ne schimbăm pe parcurs. Este foarte importantă pentru motricitatea fină. Chirurgii au o scriere nu prea frumoasă, dar în schimb sunt foarte buni la motricitate, pentru operații, au o dexteritate a mâinii. 

Avem digitalizare. Dar păstrăm un echilibru. Nu-i punem pe copiii cu nasul în tablete și telefoane. Nu cred că are rost. Cu telefoane nu au voie în ore. Avem laboratorul de TIC, de tehnologie, de informatică, grup de robotică. Sunt părinți care au învățat să-și facă e-mail odată cu copilul. 

Avem grupuri de părinți. Dar au înțeles că e nevoie să colaborăm, mai ales că nu au timp să se ocupe cum trebuie de copiii lor. Sunt părinți care sunt conștienți de demersurile pe care le facem și că n-are rost să fie în război cu noi. De fiecare dată când am avut o neînțelegere, am discutat față în față și le-am dat de înțeles faptul că eu nu sunt Eu supremul, le știu pe toate, eu nu mă lupt cu nimeni. Trebuie să ne înțelegem pentru educația copilului. Eu n-am de gând să intru un război cu absolut niciun părinte. Unii părinți, unii, au impresia că noi nu le dorim binele copiilor lor. Cum așa, am întrebat? Și eu acum am clasa a IV-a și mă gândesc cu groază că ei vor pleca și o să-mi fie dor, ca de copiii mei. 

Nu avem bullying. Nu știu dacă mă credeți, dar chiar n-avem bullying. Un tras de codiță, o piedică nu înseamnă bullying. Sunt gesturi minore. Bullyingul reprezintă activități continue, de hărțuire a cuiva. Și e simplu să vezi dacă se întâmplă așa ceva. Copilul se schimbă de la o zi la alta, se schimbă emoțional. Contează foarte mult cum sunt crescuți la noi în școală. Îi învăț empatici, să se pună întotdeauna în papucii celuilalt. Este o activitate foarte faină anti-bullying. Fiecare își desenează portretul pe hârtie, adică tot corpul. Și îl așază pe tablă. Și de câte ori se aduc jigniri, se rupe câte o bucățică din desen, din persoana respectivă. Apoi, copiii încearcă să lipească la loc desenul. Dar desenul-corpul nu mai e la fel. Și învață că acele cuvinte odată aruncate și spuse este greu să le iei înapoi. Când copilul vede fizic cum își rupe portretul, îl afectează imediat. 

Nu avem droguri. Nu știu ce rost are să mă întrebați. Sunt copii, domnule reporter. Copii.

Sunt salariile destul de mari? Suntem oameni adulți. Întotdeauna este loc de mai bine, dar nu mă plâng. 

Avem gândire critică. Nu lăudăm copiii degeaba. Acordăm un feedback realist și specific. Dacă tu în secunda aia ai făcut ceva ce nu este în regulă și trebuie remediat nu îți zic foarte bine pentru munca depusă, ci îți spun aici trebuie schimbat pentru că nu este în regulă, pentru că uite, ai făcut asta. Mie nu-mi place Bravo! „Bravo” ăsta este atât de general, încât dacă tot îl spui, nu mai are valoare. Aici ai făcut bine, dar uite, aici trebuie să îndrepți asta. 

Material realizat cu ajutorul Teach for România

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.