REPORTAJ. Un preot rămas pe drumuri după ce i-a ars casa oferă adăpost pentru zeci de mame şi copii ucraineni. „Știu ce înseamnă să ai viața în trei sacoșe”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Pe terenul primit în dar de la un prieten ca să-și ridice o casă și să nu mai stea la bloc, preotul constănțean Claudiu Banu a ridicat un așezământ pentru femeile devenite victime ale violenței domestice. Aici și-au găsit acum adăpost și câteva zeci de refugiate și copiii lor din Ucraina, nevoite să-și părăsească casele din cauza războiului. Tot printr-un „război” a trecut și el, spune părintele, când un incendiu i-a mistuit anul trecut apartamentul în care locuia cu familia sa.
Cuprins:
Paroh la Biserica Sfântul Mina din oraş, preotul Claudiu Banu e cunoscut pentru implicarea în acţiuni caritabile, alături de enoriaşii săi. De câteva luni, deschisese porţile Aşezământului filantropic Sfântul Cuvios Arsenie cel Mare, destinat femeilor şi copiilor în primejdie.
Adăpostul a fost ridicat la Techirghiol, pe un teren primit cadou de preot de la naşul de cununie. Ca să-şi ridice o casă pentru el, să nu mai stea la bloc. A ridicat o casă pentru alţii, pentru că ştia ce înseamnă să te temi de pumnul tatălui. „Am petrecut multe nopţi în boscheţi, cu mama şi fratele meu, să scăpăm de bătăi”, povestea părintele pentru Libertatea.
„Locul îşi alege oamenii”, a mai spus atunci preotul, bucuros că deja începuseră să se umple camerele aşezământului.
„Viaţa ta, în trei sacoşe”
Apoi părintele Banu a rămas fără locuinţă, după ce aceasta i-a fost mistuită de flăcări. Ce încercare să mai fie şi asta? În două luni, s-a mutat cu familia în trei locuri, până când un prieten i-a pus la dispoziţie un apartament, unde poate să stea „cât e nevoie”. „În noaptea incendiului, când ne-am trezit cu toţii, cu copiii, în maşină, ne-am întrebat: Unde mergem? Asta era întrebarea, la ora 3 noaptea. Unde mergem? Ce facem? Că rămăseserăm fără casă. Soţia mea, doamna preoteasă, mi-a spus: Acum înţeleg femeile de la aşezământ. Ce înseamnă ca viaţa ta să se rezume la trei sacoşe”.
Și nu a trecut multă vreme și a venit războiul din Ucraina, iar odată cu el, oamenii care fugeau din calea bombardamentelor rusești. „Pentru că trecusem deja printr-un război, cu ghilimelele de rigoare, adică prin incendiu, am înţeles ce înseamnă să nu mai ai nimic, să nu ai unde merge, cu copiii după tine şi trei sacoşe. Am trăit-o pe pielea mea. E cea mai mare lecţie a vieţii. Din prima zi, mi-am dat seama că va veni un mare val de refugiaţi, mame şi copii, care au nevoie de sprijin. Puteam să fim noi în locul lor, se putea întâmpla orice, nu?”.
După câteva zile, la urechile părintelui au ajuns primele strigăte de ajutor.
Marinarii discută între ei
Un marinar din Constanţa îl cunoaşte pe un marinar din Odesa. Când Rusia a atacat Ucraina, marinarul din Odesa a luat legătura cu fostul lui coleg din România. A întrebat unde şi-ar putea adăposti soţia şi copilul de 5 ani. Marinarul din Constanţa l-a întrebat, la rândul lui, pe părintele Banu.
Din Odesa, marinarul ucrainean a condus 6 ore, până la Giurgiuleşti, în Republica Moldova, la frontiera cu România. Şi-a luat rămas-bun acolo de la soţia Katia şi de la băieţel şi s-a întors. „Am trecut graniţa pe jos, cu copilul de mână, pentru că dura mai puţin, doar câteva ore am aşteptat. Cu maşina, dura o zi şi mai mult. De la Galaţi, ne-a preluat părintele Claudiu şi ne-a adus aici. La început, ne-a fost teamă, mergeam spre necunoscut. Dar eram foarte calmă în interior, nu ştiu de ce. Aveam încredere în toţi şi eram sigură că totul va fi bine”, îşi aminteşte Katia.
„Asta e cheia casei!”
La scurt timp după sosirea în Techirghiol, Katia le-a chemat apoi pe alte femei din Odesa, care căutau un adăpost în România. Pe lângă 11 femei şi copii români plecaţi de acasă din pricina violenţei domestice, în aşezământ locuiesc acum 25 de femei şi copii alungaţi de război.
„Welcome to our house! Aşa le-am întâmpinat, zâmbind. Şi le-am dat cheia. This is the key for the gate and for the main door! Asta e cheia de la uşa casei şi de la poartă! Când cineva îţi dă cheia casei înseamnă că are încredere în tine foarte mare”, spune preotul Banu. „Dar soţia mea, fiind femeie, a fost persoana care le-a ajutat cel mai bine cu acomodarea, eu, fiind bărbat...”.
După ce doamna preoteasă le prezenta aşezământul, le arăta dormitoarele, băile, bucătăria, spălătoria, sufrageria şi locul de joacă, unele refugiate întrebau, pe Google Translate, cât costă. „Credeau că au nimerit la un fel de hotel. Şi atunci le puneam mâinile una lângă alta, ca la rugăciune, şi le îndreptam spre icoană: Mulţumeşte lui Dumnezeu, e cea mai bună plată! Şi când auzeau asta, începeau să plângă şi mai tare. Sigur, nu asta era intenţia mea, dar erau impresionate de gest”.
În căutarea unui loc de muncă
Încrederea odată câştigată, preotul Banu, soţia lui şi voluntarii parohiei s-au apucat să şteargă lacrimile nou-venitelor şi „asta a fost cel mai greu, a durat zile bune”.
„Copilul nu mânca, nu vorbea, plângea după tatăl lui. Mă vedea pe mine supărată şi stătea supărat şi el. Aşa că am încercat să zâmbesc. Dacă mama e bine, şi copilul e bine. Acum se joacă toată ziua, e vesel, s-a împrietenit cu copiii de aici. Am trecut prin toate etapele acestei situaţii: lacrimi, tristeţe adâncă. Gata, trebuie să văd ce e de făcut mai departe”, spune Katia.
Are 33 de ani şi a lăsat în urmă o casă, pe care nu ştie dacă o mai găseşte la întoarcere, şi o slujbă bine plătită, ca manager într-o firmă de recrutări pentru echipajele de pe nave. Şi Katia, şi celelalte refugiate l-au rugat pe preotul Banu să le găsească de muncă în Constanţa. „Credeau că vor sta doar două-trei săptămâni, cel mult. Şi-au dat seama că nu e aşa. Am căutat slujbe pentru ele. Katia a acceptat să spele vase la o terasă. A înţeles că trebuie să se adapteze, să supravieţuiască”, spune părintele Banu.
La Odesa, soţul Katiei şi alţi voluntari se ocupă cu aprovizionarea. „Pentru că în magazine nu se mai găseşte aproape nimic, oameni egoişti au cumpărat totul şi nu vor să împartă, soţul meu se duce să ia grâul de la fermieri, îl duce la moară, face făină, duce făina într-un loc unde e făcută pâinea şi de acolo duce pâinea la oameni”, explică tânăra refugiată.
Ca de obicei, de Paşti, într-una dintre sălile aşezământului se adună donaţiile pentru familiile sărmane din mai multe sate constănţene. „Anul acesta, a mers mai greu campania, abia am strâns cât ne propuseserăm, 3.000 de pachete. În alţi ani, ne depăşeam ţinta. Oamenii au răspuns, dar mai aşezat. A existat şi această problemă a refugiaţilor, în paralel, a trebuit sprijin şi pentru ei. Şi vreau să vă spun că nu au toţi vile şi limuzine. Sunt şi refugiaţi care s-au cazat în hoteluri la Mamaia, e drept. Dar aici avem mame care s-au bucurat că au primit cazare şi masă”.
Cu muntele de daruri în spate, preotul rememorează polemicile stârnite de apelurile sale la donaţii şi pentru aşezământ, şi pentru familiile nevoiaşe din judeţ. „Ce-nseamnă bunătatea, are graniţe? Sau dragostea faţă de oameni? Trebuie să aparţii unei naţiuni ca să fii favorizat sau ajutat?”, acesta e primul răspuns pe care părintele Banu îl dă celor care critică ajutarea refugiaţilor.
„M-au bălăcărit şi unii, şi alţii”
„Să ştiţi că m-au certat ambele categorii de oameni. Şi cei care au spus: ce tot ajutaţi ucraineni acolo? Avem şi noi sărmani! Şi cei care au spus: dar de ce n-ajutaţi şi ucraineni? A, voi sunteţi biserică şi nu vă pasă! Fără să citească măcar... “, oftează preotul.
Unii comentatori la postările lui de pe Facebook l-au numit „nemernic”, pentru că solicita atenţie şi pentru războiul cu sărăcia, de la noi din ţară. „Avem o mare meteahnă. Noi nu citim. Durerea acestei naţiuni este că nu vrea să se informeze corect. Dom’le, dă un click pe Facebook, pe pagina mea sau a parohiei, şi vezi că parohia noastră se ocupă şi de români, şi de ucraineni, şi de orice presupune activitate filantropică. M-au bălăcărit, pe româneşte, şi unii, şi alţii. Răspunsul meu e ca un îndemn: Hai să citim! Uniţi, împreună, putem facem mai mult bine. Separaţi, dezbinaţi, nici măcar pe noi nu ne putem ajuta”.
O familie de musulmani, în ajutor
Pentru unire, e nevoie de „limbajul binelui”, crede părintele Banu. Ca să ridice moralul oaspeţilor de la aşezământ, preotul a organizat în fiecare sâmbătă excursii în zone turistice din Constanţa. „Le-am dus şi la mânăstiri, dar şi la mall-uri, sunt doamne, deci am mers şi la mall-uri”.
Transportul a fost asigurat de o firmă din judeţ, o firmă aparţinând unei familii de musulmani, familia Omer. „Oameni extraordinari, am reuşit să creăm o punte între ei şi biserică, pentru că binele este cel mai bun limbaj, nu are nevoie de translator. Am întâlnit, printre donatori, şi oameni pe care i-am simţit neprietenoşi faţă de noi, preoţii, dar care mi-au spus: părinte, cunoscându-vă pe dumneavoastră, am să mai dau şi pe la biserică”.
„Abia aştept să scap de voi!”
În sufragerie, copii români şi ucraineni se joacă laolaltă. Katia spală rufe. La bucătărie, o mămică îşi hrăneşte băieţelul cu un piure de mere şi banane.
Iar „mama Elena”, care are 71 de ani, găteşte. Amestecă într-o cratiţă uriaşă de inox. Femeia a venit la adăpost cu una dintre fiicele ei şi cu doi nepoţi. „Mi-e dor de ceilalţi copii ai mei, mi-e dor de ceilalţi nepoţi, mi-e dor de ţara mea, Ucraina”, spune Elena, dând capul într-o parte, să ascundă ochii înroşiţi. E recunoscătoare, totuşi, că a ajuns într-un adăpost cum e cel din Techirghiol şi că are ajutorul atâtor femei mai tinere la bucătărie, „au milă de picioarele mele, eu doar le spun reţeta şi supraveghez, ele fac munca”.
„Nu suntem acasă, nu suntem obişnuiţi să trăim printre străini, dar ne e bine aici. Din tot sufletul, îi mulţumesc părintelui Claudiu. E un om atât de
bun. Atâtea cadouri ne-a adus, haine de tot felul, chiar şi parfumuri”, adaugă Elena, uşor amuzată.
Atmosfera s-a relaxat, după ce părintele Banu şi soţia lui au reuşit să armonizeze grupul româncelor cu grupul ucrainencelor din aşezământ. Mesele la comun, echipele mixte de curăţenie şi alte activităţi gospodăreşti făcute cot la cot le-au apropiat pe femeile care împart acelaşi acoperiş de vreme rea.
„Se sfătuiesc între ele, se ajută, glumesc, românce şi ucrainence, zici că se cunosc de-o viaţă”, spune preotul.
„Le-am spus de la bun început: noi suntem biserică, vă primim cu braţele deschise, ca pe nişte fraţi ai noştri, puteţi sta aici cât vreţi, ne îngrijim de voi, cât va dura această situaţie şi vă veţi întoarce la casele voastre. Le şi zic: Abia aştept să scap de voi, să vă întoarceţi acasă la voi, să fie pace şi linişte! Iar ele râd”.
Mesaj de la Oleg
De Paşti, Katia vopseşte ouă, cum făcea acasă, la Odesa. Iar mama Elena pregăteşte o „viniegreta” - un fel de salată de legume, un borş de sfeclă, cu carne, pirogi - găluşte umplute, paska - pâinea de sărbătoare.
Nu Dumnezeu porneşte războaiele, ci oamenii. Oamenii aleg să pună mâna pe arme. Când oamenii buni trec prin situaţii cumplite, preotul Banu vede în asta „o pedagogie”, ocazia unei înţelegeri mai adânci a văzutelor şi nevăzutelor.
„Am primit mesaj de la unul dintre soţi, Oleg, spunea aşa: „Îmi doresc să fie pace, să te invităm la noi, în Odesa, cu familia ta, să-ţi facem o primire cel puţin cum ai făcut-o tu pentru familiile noastre. Înseamnă mult pentru noi să ştim că soţiile şi copiii noştri sunt în siguranţă acolo şi sunt bine”. M-a emoţionat. Că şi eu sunt tată şi am soţie şi copii. Dacă nu te pui în situaţia acelui om, n-ai cum să înţelegi”, spune părintele Banu.
„Avem în continuare nevoie de ajutor să putem ajuta”, precizează el. Tot ce am reuşit să facem, așezământul, campaniile pentru familiile sărmane de la sate, am făcut din donaţii. De orice fel: în bani, în alimente, în transport. De dimineaţa până după-amiaza, eu şi voluntarii din parohie ne ocupăm de oamenii din aşezământ. Cred că faptele bune sunt o consecinţă firească a credinţei”.
După incendiu, mamele din aşezământ l-au invitat pe părinte să stea cu familia acolo, cu ele şi copiii lor. „Am refuzat, nici nu discut. Ocupam locul pentru o femeie cu copii în primejdie. Le-am refuzat invitaţia şi bine am făcut. Acum e plin aşezământul. Asta e casa voastră, le-am zis, preotul se descurcă”.
