Ce crede un român din Belgrad despre politicienii din țară: „Ponta se sărută cu Vucic, dar nu zice de românii de aici, Simion s-a folosit de noi!” | VIDEO
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Despre românii din Ucraina, auzim des și foarte des de trei ani, de când a izbucnit războiul din țara vecină. Auzim mai ales despre cât de rău sunt tratați aceștia de către autoritățile de la Kiev. Despre românii din Serbia, stat în bune relații cu Rusia și după 24 februarie 2022, politicienii de la București vorbesc rar sau deloc. „Nu se știe despre noi în țară. Ultimul președinte care ne-a vizitat a fost Băsescu. De când cu Iohannis, nu mai avem nici o legătură cu țara-mamă”, ne-a mărturisit românul care ne-a invitat să-i vizităm casa lui din Belgrad.
Cuprins:
- Împărțiți în „vlahi” și „români”
- Atașați de moștenirea latină
- „Bunica mea a lucrat la Noul Belgrad”
- Amintiri din Epoca de Aur
- Galerie pentru echipele românești
- „Măcar în moarte avem dreptul la numele nostru”
- „Vatra pe care vreau s-o dau mai departe copiilor”
- „La proteste, sârbii îți spun frate”
- Cum a luat Băsescu steagul și a dat cu el
- „Au luat cetățenia și au plecat, au rămas satele goale”
- „Mă deranjează prietenia asta a lui cu Vucic”
- „Să se deschidă punctele mici de frontieră!”
Împărțiți în „vlahi” și „români”
La recensământul din 2022 din Serbia, 21.013 persoane s-au declarat etnici vlahi, iar 23.044 de persoane s-au declarat români.
Vlahii, care trăiesc în Valea Timocului, nord-estul Serbiei, dar și în nord-vestul Bulgariei, zona Vidinului, sunt tot români și vorbesc tot românește, și anume în graiul ungurean. Autoritățile de la Belgrad au recunoscut româna drept limbă maternă a vlahilor abia în 2007. Până atunci, vlahilor le era atașată în înscrisurile oficiale „limba vlahă”, colegă de bancă cu „limba moldovenească”, la școala de politici de asimilare și dezbinare.
Sigur, pe hârtie, românii din Serbia nu sunt la fel de mulți ca românii din Ucraina. Unde, la recensământul din 2001, în jur de 150.000 de persoane s-au declarat români. Alte 260.000 de persoane s-au declarat moldoveni. Dar mulți, puțini, sunt tot români. Libertatea a stat de vorbă cu câțiva dintre ei. Și n-a fost nevoie de translator.
Comunitățile românești din Serbia au istoria lor de rezistență, de persecuții, de mutări și de așteptări de la liderii aleși la București.
Atașați de moștenirea latină
„Scrieți despre noi, românii deznaționalizați și pierduți!”. Alex Bălan, 52 de ani, român belgrădean, cum se recomandă, s-a specializat în a descoperi, prin capitala Serbiei, diverse semne de latinitate. Nu e foarte greu, deoarece Belgradul, cunoscut și ca Singidunum în Antichitate, funcționa ca o cetate după toate datinile romane, încă din secolul I.
„Iată zidul făcut de romani! Este moștenirea noastră latină!”, explică Alex. Zidul respectiv, conservat și integrat în noul peisaj urban, se află la vedere, într-una dintre piețele orașului.
„O inscripție în latină. Da, e latină. D, M, numerele latine”, trage concluzia românul belgrădean, după o atentă examinare a plăcii de piatră de la intrarea într-un parc. „Încă o dovadă că noi am fost primii aici, în acest spațiu”.
Românii din Serbia nu se emoționează pe tema dacilor. Bine, Alex are un bust în miniatură al lui Burebista, suvenir de la Herculane, plasat strategic pe o poliță de la bucătărie. Stă strajă asupra frigiderului a cărui ușă e acoperită cu magneți culeși în excursiile prin România.
„O să ne luăm alt frigider, că nu mai avem unde lipi nimic pe ăsta”, glumește Cristiana, soția lui Alex. Colecția de amintiri cu tricolor o face să ofteze doar când vine marea curățenie de Paști și trebuie să le șteargă de praf, pe fiecare în parte. Începând cu sus-pomenitul Burebista și terminând cu portretul lui Avram Iancu, din holul de la intrare.
„Bunica mea a lucrat la Noul Belgrad”
Pe tema romanilor, în schimb, conaționalii noștri din Serbia se înfierbântă, chiar binișor. Întâi au fost romanii, apoi au venit slavii. Înaintea romanilor au fost niște triburi celtice, dar nu e productiv să ne afundăm chiar atât de adânc în negura istoriei.
Din afară, pompa cu care românii din Serbia spun: „Noi suntem sămânță de împărat!” poate părea gratuită. Din interior, îi înțelegi prețul. Prețul plătit, generație după generație, de oameni care au avut de ales între a-și păstra identitatea și a supraviețui.
„Sunt român belgrădean autentic, născut la Belgrad”, spune Alex. „Tatăl meu, Ion, e bănățean, din satul Coștei, de la lângă Vrșeț”. Vrșeț sau Vrsac e un oraș situat la 15 km de granița cu România. „În «Banatul ocupat», așa îi spunem noi. La oraș, zece la sută sunt români. Dar la sate sunt numai români. Au tăblițe bilingve, scrie și în românește”.
De pe balustrada din Parcul Kalemegdan, Alex arată spre locul unde apele Savei se varsă în Dunăre. Se zărește clar linia de întâlnire dintre albastrul cenușiu al fluviului și albastrul gălbui al râului. „În zona asta, nu era nimic. Numai mlaștini. După război, au curățat tot, au făcut drumuri. Au venit brigăzile comuniste, români, unguri din Voivodina, din Banat, oameni cu lopeți... Au făcut Noul Belgrad. Bunica mea a lucrat și ea aici. Oamenii nu lucrau pe bani, ci din dragoste, pro bono”.
„Pro bono”. Din când în când, în discursul lui Alex apar aceste expresii tehnice și neologisme neașteptate la cineva care nu dispune de prea mulți interlocutori ca să-și mențină în formă masa vocabularului. „Să știți că am educație. Am făcut Științe Economice la Londra, am diplomă pe bune, nu ca alți români, care iau diplomă la facultăți din Timișoara fără să dea pe la cursuri”.
Amintiri din Epoca de Aur
Tatăl lui Alex s-a stabilit la Belgrad în anii ‘60. „Acolo am crescut. Apoi, când tata, economist, care lucra pentru o mare firmă iugoslavă, a fost delegat cu serviciul la București, la sfârșitul anilor ‘70, ne-am mutat la București. Am îndurat foamea, frigul împreună cu frații români. Am fost catalogați ca iugoslavi, dar, de fapt, eram tot români”.
Din perioada petrecută în capitala României, amintirile sunt, majoritar, frumoase, prinse în rama aurită a copilăriei și adolescenței. „Am o orientare de stânga, să știți. Erau și lucruri bune înainte. Lipsea libertatea, e adevărat. Fără libertate...”
În dulapurile cu suveniruri, Alex deține o stemă veche a României socialiste și emblema pe fond roșu, cu seceră și ciocan, a Partidului Comunist Român. Când le desfășoară, își amintește de vremea când a fost pionier. O dată, a ajuns să-i dea flori Elenei Ceaușescu.
„Venea președintele Iugoslaviei la București, aveau nevoie de un pionier iugoslav. Eram blond, frumușel. Mi-au dat flori. Aveam la gât marama roșie de pionier. Doamna Elena avea bundă de blană, toată parfumată. O spus «Mulțam mult!» când i-am dat florile”.
Bărbatul trecut de 50 de ani închide ochii. Are din nou 10-12 ani. În bucătăria unde Cristiana pune în tavă plăcinte cu brânză sărată miroase învăluitor a piele de vulpe argintie murată în Chanel. Totalitarismul nu miroase a adidași de porc.
Alex deschide ochii. „Așa am fost spălați pe creier cu propaganda. Dar când am auzit că mor mii de oameni la Revoluție și că i-au împușcat pe domnul Ceaușescu și pe doamna Elena, să știți că am plâns. A fost o traumă pentru mine. Nu înțelegeam ce se întâmplă”. În opinia lui Alex, cuplul dictatorial trebuia doar exilat, cât mai departe de țară.
Galerie pentru echipele românești
După 1989, tatăl lui Alex și-a înființat propria firmă de comerț, import-export. „Un timp, am dus-o foarte bine. Am fost la școală în Anglia. Atunci am cumpărat și casa unde stăm acum, în Belgrad”. Apoi au venit războaiele în Serbia, firma a dat faliment. Familia s-a întors în orașul de baștină și a luat-o de la capăt, trecând prin toate greutățile prin care au trecut cei mai mulți dintre sârbi.
„Bine că avem pământuri, la țară. Niște hectare. Ne putem produce propria hrană. De când m-au catalogat că sunt activist român, nu îmi mai pot găsi de lucru. Am fost la zeci de interviuri. Nu mai am nădejde că mă angajează cineva dacă nu mă înscriu în partidul care e la putere acum. Mi-am făcut afacerea mea, mă ocup de terenuri de sport”.
Părinții lui Alex stau și ei în aceeași casă cu etaj dintr-o zonă rezidențială a Belgradului, departe de centru. Un mic tricolor la balcon, afișe de campanie în garaj și steaguri sârbești și românești, înfășurate. Alex s-a căsătorit cu Cristiana, mai mică decât el cu 7 ani, acum 20 de ani. S-au cunoscut la un eveniment cu români din satele bănățene. Femeia subțire, cu păr negru și ochi mari, l-a urmat pe „activist” în capitală. Au împreună trei copii: două fete, Alexandra, 16 ani, și Ionela, 15 ani, și un băiat, Flavius, 11 ani.
De câte ori o echipă românească are meci în Serbia, familia Bălan și prietenii sunt prezenți la datorie în galeria oaspeților. O căciulă tradițională din Timoc, pentru vizibilitate, steaguri, stegulețe, trompete, tobe, la nevoie, „fanfara din satul meu”, pancarte cu „Hai, România!” - tot tacâmul necesar unui duel echilibrat la nivel de suporteri.
Toți cei trei copii ai Cristianei și ai lui Alex fac sport. Ionela a ajuns chiar în loturile naționale de juniori ale Serbiei, la fotbal feminin.
„Măcar în moarte avem dreptul la numele nostru”
Numele copiilor, așa cum sunt scrise acum, au fost obținute prin luptă. „Nici la numele nostru nu avem dreptul. Au scris pe certificatul de naștere Aleksandra, în loc de Alexandra. A trebuit să-i dau în judecată și să câștig, pentru ca numele să fie scris cu x”, spune Alex. „Apoi pe Flavius, botezat după un împărat roman care a impus creștinismul în Belgrad, mi l-au scris cu j, Flavijus. Pe tata, Ion, îl scriu Jon. O batjocură! Măcar în moarte avem voie la numele nostru. Pe monumentele din cimitir scriem numele nostru adevărat, românesc”.
Alex ridică ochii spre portretul bunicii sale, cu numele ei scris în litere negre, sub poză. „Numai în moarte avem dreptul!”. Iancu de Hunedoara însă e supus și postum tribulațiilor denominative.
În Parcul Kalemegdan, pe o pajiște, există un mic monument, o bucată de piatră, practic, în cinstea victoriei trupelor creștine conduse de Iancu asupra oștilor sultanului Mahomed al II-lea, care asediau Belgradul. Asediul a avut loc în vara lui 1456. Pe piatră sunt inscripții în sârbă și în maghiară, iar Iancu de Hunedoara este menționat fie ca Janko Sibinjanin (așa e cunoscut la sârbi), fie ca Hunyadi Janos (așa îi zic ungurii).
„Autoritățile progresiste de la Belgrad l-au transformat în sârbo-ungur pe Iancu de Hunedoara, care era român”, comentează Alex. În context, progresist se referă la numele partidului aflat la guvernare în Serbia, nu la ceea ce se înțelege, în general, prin acest termen. Periodic, împreună cu fiul lui sau singur, Alex îl răzbună pe voievod mergând la monument și înlocuind panglica în culorile steagului Ungariei cu panglica în culorile steagului României. „Ne fură, ne fură peste tot ungurii, nu se poate să lăsăm așa!”.
Între noi fie vorba, Iancu a fost și guvernator, și regent al Ungariei, nu doar voievod al Transilvaniei. A fost, mai degrabă, un împrumut, nu furt. „Dați-ne și nouă, câțiva ani, un lider!”, că noi aveam, încă de atunci, prea mulți.
Peste veacuri, pe piatra din parcul belgrădean, ungurii pun steagul lor, apoi vine românul Alex cu x și pune steagul românesc, lipit zdravăn cu scotch. Care steag dispare, cel mai probabil luat de vânt, nu eventualii unguri care pândesc din tufișuri, mereu cu ochii pe ce e românesc și strălucește.
„Vatra pe care vreau s-o dau mai departe copiilor”
Alex își iubește orașul natal. Știe poveștile clădirilor, numele arhitecților, unii dintre ei, cu origini românești. Știe primari și prim-miniștri cu origini românești. Suferă pentru că autoritățile de acum vor să schimbe geografia civică a capitalei, să mute centrul în Parcul Pionirski, unde e și Președinția, și Parlamentul, să dea voie la nenumărate construcții de sticlă și oțel, să schimbe podurile vechi cu unele noi, așa, fără rost, comentează Alex.
„Doar ca să cheltuie niște bani”. Pe locul clădirii bombardate de americani sub steag NATO, în 1999, unde s-a aflat Ministerul Apărării, se va înălța un hotel al familiei Trump, scrie presa sârbă independentă. Și de-acolo a aflat și Alex despre ironica grozăvie.
Cu cât viața în Serbia devenea mai complicată pentru cetățenii de rând, cu atât s-a atașat Alex de cauza românească. „Mă simt român de când m-am născut. Asta e limba pe care o vorbeau părinții mei. Asta e vatra pe care vreau s-o dau mai departe copiilor mei”.
„La proteste, sârbii îți spun frate”
Protestele începute de studenți în noiembrie, îndreptate contra regimului președintelui Aleksandar Vucic, reprezintă, pentru Alex, o șansă la schimbare. Să se schimbe ceva și pentru etnicii români din Serbia.
„Noi acuma suntem într-o stare foarte grea, aicea, luptăm alături de studenți, alături de poporul sârb, să supraviețuim. Când mergi cu steagul românesc sau cu ceva tricolor la proteste, sârbii îți spun frate. Au multă simpatie pentru români, pentru că Laura Kovesi e foarte populară aici”.
Situația românilor din Serbia nu e diferită de cea a altor minorități din țara vecină. „Toate minoritățile sunt controlate prin aceste consilii naționale. Acolo au alocat o sumă de bani, care se împarte în comunități. Dar alegerile în aceste consilii sunt controlate de regim. Au ieșit românii lor, nu românii liberi. Există o televiziune, dar nu se poate vorbi acolo. Există și un ziar, Libertatea, scos cu banii pentru minorități, dar ține partea Guvernului”.
În replică, Alex și-a făcut televiziunea lui, un canal de YouTube unde filmează și comentează pentru câteva mii de urmăritori. A candidat la alegerile locale și parlamentare de câteva ori, fără succes. „Românii tăi, de ciudă, nu te votează. Avem români în Parlament, aici, dar vorbesc despre ce le spune partidul lor, nu despre problemele românilor”.
[libvideo id="5289701"]
Cum a luat Băsescu steagul și a dat cu el
A avut o asociație care promova drepturile românilor, dar a închis-o, după ce amenzile primite de la Poliție s-au înmulțit zdrobitor. Vizitele lui Traian Băsescu la românii din Serbia l-au umplut pe Alex de zadarnic optimism. „Am fost cu fanfara din sat să-l întâmpinăm, când a venit în 2009. Era lume multă. Am fluturat tricolorul, poliția a vrut să mă aresteze, dar Băsescu a zis: Vino, copile!, a luat steagul și a dat cu el. A fost ceva istoric, primul tricolor românesc ridicat în Timoc după sute de ani”.
Apoi, dintre ceilalți politicieni, Alex îl ține minte pe europarlamentarul Marian-Jean Marinescu. „Toată cinstea lui. Ne-a chemat în Parlamentul European. Cinci reprezentanți ai românilor din Serbia. Ne-o plătit cazare, avioane. Am spus în plen ce nevoi avem, ce ne dorim. Era și doamna Merkel, am dat mâna cu ea”. Se înțelege că fostul cancelar nu purta blană și nici parfum în cantități intoxicante.
După vizitele fostului președinte, etnicii români din Serbia au putut aplica pentru a primi cetățenia română. „Între 5 și 10.000 au primit deja pașapoarte românești, este o comunitate care votează aici. De patru ori am fost la vot anul trecut. La turul doi, a fost scandalul ăla, când am ajuns la ambasadă, ușa închisă, n-aveți voie să intrați! Ca la români”.
„Au luat cetățenia și au plecat, au rămas satele goale”
Treaba asta cu cetățenia e un dar și „așa, ca un blestem”. „Oamenii iau cetățenia ca să emigreze, să plece la muncă în străinătate. Familii întregi au plecat. Au rămas satele goale. Eu am luat cetățenia pentru că îmi iubesc patria-mamă”.
În capitala Serbiei, părerile comunității românești cu privire la drepturile minorităților sunt împărțite, susține Alex: „Nu e bine să spui că ești român, să se știe că vorbești româna în Belgrad. Am vrut să organizez cursuri de română, la școală. Să aducem profesor, manuale. Că băiatul meu are cel puțin zece colegi români. Îți dai seama după nume care e român. Balabanovic, Craciunovic, Barbulovic. Dar părinții ceilalți n-au vrut. Vor numai germană sau rusă pentru copiii lor. Sunt și mulți deznaționalizați. Au părinți români, dar nu vorbesc românește. Nu țin nici o legătură cu țara-mamă. Sunt sârbi, nu e nimic de făcut”.
„Mă deranjează prietenia asta a lui cu Vucic”
La prezidențiale, soții Bălan vor merge iar la ambasadă. „Nu pot să spun că am vreun favorit. Mă am bine cu Simion. Ne-o chemat la marșurile de la Alba Iulia. Îl știu de când o fost puști, venea la meciuri aicea. Așa un băiat, cum să spun, bun, dar acuma ca politician nu prea știu dacă face bine sau nu”.
Alex spera ca, după ce au stat alături în galerie și la marșuri, liderul AUR să-l ajute când cere ajutorul pentru problemele românilor din Serbia. „L-am sunat, mi-o răspuns că n-are timp, e pe drum, să iau legătura cu unul, Dămureanu, de la Craiova. Nu l-am mai căutat de atunci. Doar s-a folosit de noi”. Ringo Dămureanu e fost deputat de Dolj din partea AUR, exclus între timp din partid.
Despre mandatele lui Victor Ponta ca premier și istoria cu inundațiile din 2014, Alex are versiunea lui. „În primul rând, n-a salvat nimic. Doar i-a inundat pe români. Deja era târziu. Apa era deja sus în satele și orașele de lângă Belgrad. Au rămas semnele pe zidurile caselor multă vreme. Autoritățile de aici s-au mișcat greu. Apoi mă deranjează prietenia asta a lui Ponta cu Vucic. Toată ziua se vizitează și se sărută, dar Ponta nu zice nimic de românii lui. Nu-l interesează decât să facă un ban, un business”.
„Să se deschidă punctele mici de frontieră!”
Românul belgrădean se informa despre situația din țară de la televiziunile românești. „Dar de câteva zile nu le mai putem prinde. Le-au stins”, afirmă el. Se teme că „antagonizarea asta din care se hrănesc cei de la Putere” și care înseamnă „că alții sunt de vină, croații, românii, albanezii, pentru direcția în care merge țara” să nu ducă la o prigoană în toată regula contra „activiștilor” ca el. „Acum te ridică Poliția de acasă pentru un tweet. Ați văzut ce le fac studenților?”.
Protestele au ajuns în faza în care scutierii trec la acțiune împotriva mulțimii, conform nova.rs. Scenariul e familiar. După un miting organizat de partidul la guvernare, ca să-l apere pe acesta din urmă de eventuali demoni interiori, că doar nu de opoziție, urmează represalii în piață, cu lacrimogene, bastoane, arestări. Serbia sub Vucic seamănă cu România sub Dragnea. Te pomenești că sârbii ne „fură” și ei. Ne „fură” strategii și consultanții politici.
Printre cererile adresate de Alex autorităților, în numele românilor din Serbia, a fost deschiderea punctelor mici de frontieră. „Între satul meu și satul vecin, care e în România, sunt 2 kilometri. Dar nu poți trece. E drumul închis. Trebuie să ocolești 100 km. Cu Ungaria s-au deschis punctele mici de frontieră, cu România de ce nu se poate? Să se deschidă și pentru români”.
Nu e mare consolare să știi că granițele sunt, dacă nu cu totul abstracte, atunci fluide ca linia de suprafață care desparte Sava de Dunăre. În adânc, apele se amestecă și se împletesc, după toate legile chimiei de liceu. Adică românii fură de la sârbi, sârbii, de la români, turcii de la unguri, ungurii se limitează să fure doar de la români, nu se știe de ce, apoi bulgarii fură de la sârbi, românii, de la bulgari, și tot așa.
În urma acestor demersuri între vecini, ne pricopsim fiecare cu ciorba care e, prin tradiție, din moși- strămoși, a noastră și numai a noastră, autentică și de o puritate desăvârșită. Ceea ce nu prea contează, de vreme ce toate ciorbele curg, mai devreme sau mai târziu, din vasele comunicante direct în Marea cea Mare.
