Cum a reușit directoarea unei școli, fostă sportivă de performanță, să-i convingă pe copii să nu mai chiulească. „Acum, elevii de-abia așteaptă să vină ziua de luni”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Elevii școlii gimnaziale din comuna Tâmboiești, județul Vrancea, majoritatea de etnie romă, au ajuns mândria satului, reușind o performanță care dărâmă toate prejudecățile: de abia așteaptă să vină la școală. Secretul? Directoarea Ana Gavrilescu, o fostă atletă profesionistă, a redus rata abandonului printr-o invitație inedită la sport: a înființat o echipă de oină și una de tenis de masă cu care câștigă premii pe bandă rulantă.
Cuprins:
- „Îi urcam pe toți în mașină și plecam cu ei la meci”
- „Pentru elevii mei, oina este mai mult decât un sport. Este un scop pe care l-am dat acestor copii”
- „Șoimii din Tâmboiești au prins aripi și nimeni nu i-a mai putut ține-n loc”
- Ore remediale pentru promovarea Evaluării Naționale: „Profesorii au lucrat cu copiii benevol”
- „Doamna Ana, nu vă uităm până murim!”
„Îi urcam pe toți în mașină și plecam cu ei la meci”
Școala gimnazială din Tâmboiești, județul Vrancea, se află la aproape 25 de kilometri de orașul Focșani. Este o clădire ridicată în anii '70, cu un singur nivel, cochetă și dotată modern, unde învață aproape 400 de elevi. Majoritatea - de etnie romă. Copiii provin din familii sărace, monoparentale, mulți dintre ei au părinții plecați în străinătate, iar alții, care locuiesc la rude, sunt ținuți mai mult pe acasă și puși la muncă. Până acum câțiva ani, pentru ei școala era un lux pe care nu și-l permiteau.
„Mulți părinți plecau în străinătate la muncă și îi luau și pe copii cu ei. Aveam elevi care lipseau de la școală câte o lună, două, trei, chiar și jumătate de an. Când se reîntorceau, dacă o făceau, trebuia s-o luăm cu ei de la zero”, ne-a spus Ana Gavrilescu, directoare și profesoară de sport în școala pe care o conduce.
Acum 11 ani, când a ajuns la conducerea școlii din Tâmboiești, aceasta a preluat o unitate de învățământ cu toaleta în curte, fără calculatoare, fără dotări, unde absenteismul și abandonul erau în floare. „M-am gândit atunci cum aș putea să-i conving pe părinți să-și trimită copiii la școală și pe elevi să se întoarcă zi de zi în bănci”.
Iar ideea a fost una genială: „Le-am oferit copiilor ce iubesc ei cel mai mult: să alerge, să joace fotbal, să bată mingea, să sară coarda, să concureze unii împotriva altora, să intre în competiții și să le câștige. Așa este de când lumea și pământul. Dă-le o minge sau pune-i să alerge, să se întreacă, și-i vei face fericiți”.
Acest gând a devenit, în scurt timp, o realitate care urma să contribuie decisiv la prevenirea abandonului școlar. „Aveam pe atunci o clasă numai cu băieți. Și am început să-i înscriu la diferite concursuri. Îi duceam la fotbal, îi duceam la cross…nu avem microbuz școlar, așa că mergeam cu mașina mea prin localitățile învecinate. Normal că nu încăpeau toți copiii..dar ne descurcam..unii în față, alții în spate..chiar și în portbagaj intrau, dacă se putea”, continuă directoarea mai în glumă, mai în serios.
„Alteori, mergeam pe jos și câte 10- 15 kilometri până la nu știu ce teren de fotbal, stadion sau pistă de alergare. Și nu se plângea nimeni de oboseală. Dimpotrivă. De-abia așteptau să înceapă meciul, erau entuziasmați, bucuroși că cineva îi duce acolo, că are încredere în ei”.
Când nu mergeau în „deplasare”, copiii concurau între ei pe ulițele satului. „Îi puneam să alerge, să se întreacă, organizam concursuri atât în curtea școlii cât și pe străzi, în localitate”.
În curând, orele de sport aveau să devină o plăcere și nimeni nu mai lipsea de la școală. „Am încercat să le ofer altceva față de ce primeau ei de obicei”, ne-a mai spus directoarea.
„Pentru elevii mei, oina este mai mult decât un sport. Este un scop pe care l-am dat acestor copii”
Ana Gavrilescu este o fostă sportivă de performanță care a încercat să trezească această pasiune și în rândul elevilor săi. „Toată viața am alergat. Și acum o fac, dar într-un alt sens: acum mă lupt pentru ca acești copii să aibă șanse reale la educație, așa cum au cei de la oraș. Motto-ul nostru este „Niciun copil nu este lăsat în urmă”.
În 2016, directoarea școlii din Tâmboieșți a înființat o echipă de oină, iar copiii au devenit, peste noapte, niște mici vedete. „Un inspector școlar și un reprezentant al Federației Române de Oină, antrenor la un club din Bârlad, mi-au propus să înființez o echipă de oină și mi-au promis că vom fi ajutați cu tot ce trebuie. Numai să spun «Da». Vă dați seama, pentru noi era prea frumos ca să fie adevărat. Cum aș fi putut refuza o astfel de ofertă?”
Așa a început povestea Șoimilor din Tâmboiești, copii care și-au descoperit o pasiune la care nu ar fi visat niciodată. „Am selectat în jur de 30 de elevi și am format două echipe, una de băieți și una de fete. O vreme, am făcut naveta până la Bârlad, acolo unde copiii au învățat jocul de la zero. Unii nici măcar nu auziseră vreodată despre oină. Acum, îi cunosc toate secretele: știu cum să lovească mingea, cum s-o arunce, știu să mânuiască bastonul, să gândească logic, să fie atenți, ordonați, au prins experiență în competiții”.
Încet, încet, oina a devenit mai mult decât un sport, a devenit un scop pentru ei. „Acest sport le-a deschis o ușă până atunci ferecată. Copiii au început să vină la școală, au început să învețe mai bine, să le placă, s-o facă de drag, nu siliți de profesori”.
Au urmat, apoi, primele concursuri, primele emoții adevărate. „Federația ne-a dat echipament, tricouri, jambiere, șorturi, bastoane și mingii. Iar noi, Șoimii din Tâmboiești, am ajuns să intrăm în competiții cu echipe din Galați, Brăila, Constanța, Buzău și Tulcea și Constanța”.
„Șoimii din Tâmboiești au prins aripi și nimeni nu i-a mai putut ține-n loc”
Echipa de oină a școlii din Tâmboiești se antrenează în fiecare weekend pe terenul de sport sau în sală. „Antrenamentele încep la ora 10.00 și se termină la 12.00 sau chiar 13.00. Și nimeni nu lipsește. Dimpotrivă. Dacă ar fi după ei, copiii ar sta și mai mult. Căci oina a devenit mai mult decât un sport pentru ei. Este acea activitate care i-a scos din anonimat, care le-a dat valoare, care îi face mândri. Cine mai este ca ei? Fotbal joacă toată lumea, dar oină…puțini sunt cei care știu”.
Pe de altă parte, recunoaște Ana Gavrilă, acest sport îi ferește de accidentări. „La oină nu are cine să-ți pună piedică, cine să te împingă, nu cazi, nu te lovești. Nu este un sport periculos. În schimb, îți pune mintea la contribuție, te obligă să gândești”.
Inițial, părinții copiilor nu au dat mare importanță acestui joc cu mingea. Nu li s-a părut cine știe ce până în momentul în care etapa zonală a fost organizată în Tâmboiești, pe terenul din curtea școlii. „Au venit mulți atunci și i-au susținut pe cei mici. Au strigat, i-au încurajat, au scandat. Au venit de la munca câmpului, cu alți copii mai mici în brațe, tătici, frați, surori, rude, bunici...a fost pentru prima oară când comunitatea noastră a fost, într-adevăr, unită”.
Ana Gavrilescu și-a dorit, însă, mai mult de atât. După ce a pus echipa de oină pe picioare, a înființat o echipă de tenis de masă. „Am cumpărat opt mese de tenis și le-am montat în sala de sport. Apoi, am înființat o echipă mixtă cu care am reușit să ajung, câțiva ani la rând, la faza națională”.
Ore remediale pentru promovarea Evaluării Naționale: „Profesorii au lucrat cu copiii benevol”
Însă nu numai sportul a contribuit la prevenirea absenteismului și a abandonului școlar. „Am început să accesez diferite proiecte. Cu banii primiți am modernizat școala, am dotat-o cu calculatoare, cu tablă inteligentă, imprimante 3D, videoproiectoare, am construit o nouă sală de sport, o sală multi-media, am racordat clădirea la apă și canalizare pentru că foloseam fântâna din curte”.
Au urmat discuții cu familiile copiilor pe care directoarea a reușit să le convingă să-i trimită pe cei mici la școală. Mă întrebau unii: «Și ce să facă, doamnă, după ce termină școala? Că ei trebuie acum să se ducă să muncească, să aducă bani în casă». Le-am explicat că fără carte, fără școală vor duce o viață grea. Și niciun părinte nu-și dorește asta pentru copilul lui”.
Directoarea a adus în școală psihologi care au vorbit cu elevii și cu părinții lor, a fost ajutată de un consilier școlar care a mers, într-o vreme, din casă-n casă pentru a discuta cu oamenii. „Pe unii i-am chemat la școală, la alții am fost chiar eu acasă. Am făcut tot ce mi-a stat în putință să-i conving că școala este singura șansă la o viață mai bună pentru copiii lor”.
Din anul 2016 până în prezent, directoarea de la Tâmboiești a reușit să scadă rata abandonul școlar cu aproape 40%. „În tot acest timp, am încercat să cresc și mediile de la clasă, dar și de la Evaluarea Națională organizând lecții remediale. Cei de-a VIII-a, de exemplu, vin la școală cu o oră mai devreme și lucrează într-o zi la matematică, într-o zi la română”.
La fel și frofesorii care îi meditează benevol. „Și o fac cu drag pentru că și eu îi ajut cum pot: le-am finanțat, de exemplu, cu banii din anumite proiecte, mai multe cursuri de perfecționare”.
„Doamna Ana, nu vă uităm până murim!”
Elevii școlii din Tâmboiești iubesc să vină la școală, căci aici au descoperit un loc magic, unde fiecare copil este valorizat, văzut și ascultat. „Am transformat școala într-un loc unde copiii vin de plăcere. Pentru unii este chiar un refugiu, un loc unde pot copilări, căci acasă duc o viață grea. Profesorii, pe de altă parte, au coborât de la catedră în mijlocul lor, le sunt aproape, le oferă acea empatie și grijă de care poate nu au avut parte niciodată. Iar acest lucru contează enorm. Le-am întins o mână de ajutor, însă vorbim despre un ajutor real, nu disimulat. Am lucrat mult cu emoțiile lor, cu psihicul lor. I-am învățat să nu renunțe, să lupte, să-și dorească mereu mai mult și mereu mai frumos. Și, încet, încet copiii s-au deschis, au venit și ei spre noi, apoi familiile lor. Iar azi suntem o comunitate în adevăratul sens al cuvântului”.
Ana Gavrilescu a organizat, de-a lungul timpului, excursii în locuri unde copiii familiilor defavorizate din Tâmboiești nu ar fi ajuns, poate, niciodată. „I-am făcut să înțeleagă că școala nu înseamnă să stai smirnă în bancă. A învăța ceva nu înseamnă doar să buchisești o carte. Înseamnă să vezi cu ochii tăi, să simți, să asculți”.
Așa au ajuns elevii în Maramureș. „Am plecat cu banii câștigați dintr-un proiect PNRAS. Copiii au mers cu mocănița, au vizitat Valea Zânelor și Castelul de lut. Când ne-am întors, m-au luat în brațe și mi-au spus: «Doamna Ana, nu vă uităm până murim!». Ei, copii simpli, de la țară, din familii fără posibilități, au devenit mândria localității noastre. De ce? Pentru că ne oferă, zi de zi, câte o lecție de viață”.
