Câteva filme noi ale lui 2023, pe care le așteptăm cu nerăbdare și la noi. Când realitatea devine copleșitoare, cinematograful propune salvarea prin ficțiune
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Corespondență de la Cannes: într-o lume a războiului între armate, dar și a conflictului între opinii aparent incongruente, regizorii de clasă ai lumii ne propun să evadăm prin intermediul unor povești care emoționează, distrează sau pun pe gânduri. Am selectat patru filme pe care le-am văzut, mi-au plăcut mie, dar și unui panel prestigios de critici, și care concurează în competiția din aceste zile de la Cannes.
Cuprins:
Cu toată defilarea de staruri care focalizează pentru aproape două săptămâni atenția unei planete interesate mai mult cui i-a căzut breteaua de la rochie decât de filme, Festivalul de la Cannes distilează prin titlurile alese în competiție aerul timpului, oferind o radiografie a ceea ce trăim în viața reală, când covorul roșu se strânge.
În acest an selecția e mai compactă ca niciodată. Greii lumii filmului sunt ca marii creatori de modă. Fiecare are stilul lui, tăietura lui, materialele și culorile pe care le preferă, și fiecare cinefil poate găsi ceva pe gustul lui în această glorioasă defilare.
Filmele din competiție, foarte diferite unele de altele, par să urmeze totuși două teme comune.
Prima e dificultatea de a ne înțelege unii cu alții.
Trăim un timp în care fiecare are adevărul lui și refuză sau nu poate să își deschidă urechile spre adevărul celuilalt.
A doua temă ar fi evadarea în ficțiune, mai ales în cinema - artă care creează lumi palpabile când ne simțim amenințați în cea imediată.
Dacă prima temă ar putea fi pusă pe seama pandemiei, a doua ar putea fi și efectul războiului din Ucraina, care la ediția de anul trecut a festivalului începuse de două luni și nimeni nu se aștepta să dureze atâta. Acum, suntem după mai bine de 15 luni de război.
1. Eroii lui Kaurismäki se mântuiesc prin iubire și filme
Titlul cel mai apreciat de criticii străini care dau cotații în „Screen Daily” este până acum „Fallen Leaves”, al lui Aki Kaurismäki, deși nu iese din tiparul micilor bijuterii ale finlandezului. Dintre filmele din competiție, este cel mai concentrat.
O oră și 20 de minute pentru o tragicomică poveste de dragoste dintre doi singuratici din Helsinki - ea (Alma Pöysti) angajată într-un supermarket, el (Jussi Vatanen) muncitor în construcții, care își îneacă spleen-ul în alcool (el) și amândoi în filme.
Parafrazând povestea de dragoste din „Pickpocket” (de Robert Bresson, 1959), unde un hoț de buzunare era salvat de dragostea unei femei, Kaurismäki îi dă eroului șansa mântuirii după ce e prins beat pe șantier și concediat, după ce se lasă de băut, iar trenul dă peste el și aproape îl omoară - în fine, după ce toate ghinioanele puse în fața a ceea ce se anunță ca o mare iubire se dau la o parte.
Judecând după un calendar de perete, suntem în anul 2024, dar la radio se dau tot știri din Ucraina - fundal mai mult decât neliniștitor pentru o țară învecinată cu Rusia.
Ca în toate filmele lui Kaurismäki, se vorbește puțin și se ascultă multă muzică, dar mai mult ca oricând Kaurismäki amintește prin afișe câteva din filmele sale preferate, ceea ce dă și mai mult sentimentul că personajele trăiesc într-o ficțiune.
De pildă, eroii ies de la cinema cu afișul la „Scurtă întâlnire”/„Brief Encounter” (de David Lean, 1947) în spate, după ce tocmai văzuseră „romanticul” film cu zombies „The Dead Don‘t Die” (Jim Jarmusch, 2019). În altă scenă, afișul de la Rocco și frații săi (Luchino Visconti, 1960) sare în ochi.
Umanitatea nepretențioasă a lui Kaurismäki, aflat la prima revenire la Cannes în 13 ani, după „Le Havre”, țintește sus cu nepăsare și n-ar fi de mirare ca juriul prezidat de Ruben Östlund să-i dea un premiu important sau chiar trofeul, mai ales că finlandezul nu l-a câștigat niciodată.
Trailer „Fallen Leaves”:
2. Nu te poți trezi, dacă nu adormi
Wes Anderson și-a adus din nou actorii pe Croazetă cu autobuzul, așa cum a făcut-o în 2021 pentru „The French Dispatch”.
Doar că de data asta a avut nevoie de un vehicul mai mare pentru că „Asteroid City” folosește un număr și mai copleșitor de cunoscuți actori dintre care unii abia ajung să joace: Scarlett Johansson, Jason Schwartzman, Tom Hanks, Adrien Brody, Bryan Cranston, Tilda Swinton, Maya Hawke, Rupert Friend, Steve Carell, Matt Dillon, Edward Norton, Hope Davis, Willem Dafoe, Jeffrey Wright, Liev Schreiber, Margot Robbie și alții. (Bill Murray trebuia să joace și el, dar a făcut COVID).
Anderson își plasează acțiunea în anii ’50, într-un fictiv orășel american, Asteroid City, unde a căzut acum multă vreme un meteorit și unde se acordă anual niște premii pentru tineri cu invenții științifice.
Diverse personaje se strâng la eveniment, iar când din senin apare o navă spațială și fură meteoritul, armata securizează zona și instalează carantina.
Imaginația vizuală a lui Anderson e inepuizabilă, dar în spatele stilului luxuriant nu prea mai găsești cărniță în afara unor apropouri metatextuale. Naratorul interpretat de Bryan Cranston intervine uneori în poveste, iar în paralel cu aventurile pastelate ale eroilor din deșert, aceiași actori joacă aceeași piesă pe o scenă, într-un univers paralel alb-negru. „Nu te poți trezi dacă nu adormi”, repetă cei din urmă în cor, nu mult după ce unul dintre ei se plânsese că nu înțelege piesa.
„Asteroid City” arată probabil modul cum planeta lui Wes Anderson a reacționat la impactul cu pandemia, făcându-l să supraliciteze vizual. Dar plăcerea spectatorului de a interacționa cu acest univers în expansiune va fi mai superficială ca de obicei. „The Royal Tenebaums” (2001) rămâne cel mai bun film al acestui cineast devorat aproape complet de ambalaj.
„Asteroid City”, defilarea echipei pe covorul roșu:
3. Monstrul pe care îl vedem în ceilalți
Japonezul Hirokazu Kore-Eda (Palme d'or în 2018 pentru „Shoplifters”) a adus în Competiție „Monster”, care după principiul clasicului film al lui Akira Kurosawa „Rashomon” (1950) construiește o poveste reluând-o din unghiurile mai multor personaje.
Cineastul ne obișnuise cu scenarii mai simple, dar acum a fost cel mai probabil interesat să arate cât de mult greșim când ne grăbim să-i judecăm pe ceilalți cu propriile unități de măsură.
Acțiunea e plasată într-o școală unde, după ce un elev a fost bruscat de un profesor, mama încearcă s-o determine pe directoare să facă anchetă și să-l pedepsească pe profesor. Faptul că povestea e reluată apoi din punctul de vedere al profesorului, al directoarei și al copilului nu doar că dă pe rând dreptate fiecăruia în parte. În plus, aduce detalii noi, făcându-ne să realizăm că ce s-a întâmplat cu adevărat e cu totul altfel de ce credeam, chiar și de suma adevărurilor fiecăruia.
E puțin dezamăgitor să constați la final că adevărul obiectiv e atât de departe de ce te așteptai, mai ales că a fost tratat într-un film și mai emoționant premiat la Cannes chiar anul trecut („Close”, de Lukas Dhont), însă dantelăria scenariului reușește să țină filmul la un loc și să demonstreze că monstrul, infernul sunt - după cuvintele celebre ale lui Sartre -, ceilalți.
4. Anatomia unui cuplu în derivă
Și mai solid e scenariul lui „Anatomy of a Fall”, de Justine Triet, un mystery thriller judiciar despre relațiile de cuplu care se erodează și autodistrug. Eroina interpretată de nemțoaica Sandra Hüller este o scriitoare acuzată că și-a ucis soțul la vila din Alpii elvețieni unde locuia cu acesta și cu copilul lor nevăzător.
Triet mizează mult pe capacitatea lui Hüller de a juca orice, mai ales personaje ambigue - a devenit celelebră ca adolescentă cu viziuni religioase în „Requiem” (de Hans Christian Schmid, 2006), ceea ce îi permite să mențină suspansul poveștii.
Când nu reușești să înțelegi dacă, până la urmă, a fost crimă sau sinucidere, realizezi că accentul a fost de la bun început pus pe tensiunea și relațiile de forță din interiorul cuplului unde fiecare e cu dreptatea lui, nu pe ce s-a întâmplat cu adevărat. De aici și thillerul.
Sandra Hüller are rol principal în două filme din competiție - „The Zone of Interest” (de Jonathan Glazer) și „Anatomy of a Fall”, ceea ce te face să te gândești că Premiul de interpretare feminină îi e cumva pus deoparte.
Clip „Anatomy of a Fall”:
Topul realizat în „Screen Daily” de cunoscuți critici străini, printre care Michel Ciment („Positif”), Peter Bradshaw („The Guardian”), Justin Chang („LA Times”) și Stephanie Zacharek („Time Magazine”), are următoarea configurație la vârf: „Fallen Leaves” (de Aki Kaurismäki), urmat de „Perfect Days” (de Wim Wenders), apoi la egalitate de „May, December” (de Todd Haynes) și „Anatomy of a Fall” (de Justine Triet), urmate, la rândul lor, la egalitate de „Youth (Spring)” de Wang Bing, „About Dry Grasses” (de Nuri Bilge Ceylan), „The Zone of Interest” (de Jonathan Glazer) și „The Pot-au-Feu” de Tran Anh Hung.
Premiile competiției se anunță sâmbătă (27 mai) seara.
User Șters 27.05.2023, 17:42
Pai ori vrem sa evadam din realitate și vedem filme care nu au treabă cu realitatea (dune) sau vrem sa vedem aceleași probleme ca in realitate și ne uitam la filmele de mai sus?