Amintiri de la cel mai mare festival de film din România: „TIFF e serialul meu preferat, aștept an de an noul sezon”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Am întrebat mai mulți oameni din spatele Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF) care e cea mai dragă amintire pe care o au de la evenimentul ajuns la cea de-a XX-a ediție. O selecție cu amintirile uneori atemporale, cu actori, străzi, cinematografe și liniștea universului care cuprinde an de an Clujul, preț de zece zile. Anul acesta, TIFF are loc în perioada 23 iulie-1 august.
Cuprins:
- Tudor Giurgiu, președintele festivalului. „Nu există cea mai cea amintire”
- Mihai Chirilov, directorul artistic. Amintiri cu și fără soundtrack
- Oana Giurgiu, director executiv. Amintirea conexă
- Cristi Hordilă, festival manager. Greșeala care a devenit o amintire
- Renate Roca-Rozenberg, PR manager de 19 ediții. Amintirea cu fiica pe scenă
- Nicu Cherciu, fotograf TIFF încă din primii ani. Amintiri cu inima Clujului și Alain Delon
- Ionuț Husti, head of logistics. Amintiri de la taclale cu actorii luați din televizor
- Cristian Grindean, reporterul TIFF. Când festivalul aduce amintiri atemporale
Tudor Giurgiu, președintele festivalului. „Nu există cea mai cea amintire”
„Am zeci, sute de amintiri frumoase, cea mai cea nu există, sunt prea multe, nu aș putea alege”, spune Tudor Giurgiu, președintele festivalului. Printre ele, își amintește cu plăcere de:
- Primirea lui Alain Delon în Piața Unirii ticsită ochi;
- Proiecția unui film din EducaTIFF de la Republica - full-house cu copii bătând din palme și chiuind tot filmul;
- Crearea primului orar de proiecții la prima ediție, în acceleratul de noapte București-Cluj;
- Diminețile solare post-petrecerea de închidere, când defluim din Feleac spre orașul semiadormit;
- Clipele petrecute cu Carmen Galin și Irina Petrescu;
- Cine-concertul HAXAN de la Castelul Banffy.
Mihai Chirilov, directorul artistic. Amintiri cu și fără soundtrack
„Multe din amintirile mele dragi de la TIFF au un soundtrack, de parcă muzica ar ajuta imaginile să se fixeze mai bine în memorie, iar dacă ar fi s-o aleg pe cea mai cea, cu siguranță e concertul Fanfarei Ciocârlia din Piața Mică de la Sibiu (în anul de grație 2007, când TIFF-ul s-a întâmplat simultan - și aproape sinucigaș - în Cluj și capitala culturală europeană de atunci).
Concertul a fost precedat de un documentar muzical, «When the Road Bends», dedicat culturii Romani și a fost primul pe care Fanfara Ciocârlia l-a susținut vreodată în România, alături de macedoneanca Esma Redžepova, și ea protagonistă în film.
A fost delir pur, am dansat cu toții, oameni din echipă, invitați, localnici, până n-am mai știut de noi. Țin minte și că muzicienii m-au ridicat pe scenă din primul rând, ca pe-o mascotă.
Atmosfera nebună s-a repetat câțiva ani mai târziu, când fanfara a revenit la TIFF, de astă dată la Cluj, de astă dată fix în interiorul ornat al Teatrului Național, la dichisita gală de închidere a festivalului.
Am însă și o amintire favorită fără soundtrack, o după-masă prelungită până târziu în noapte, petrecută în 2006 cu Ștefan Iordache, venit la TIFF pentru a primi un Premiu de Excelență. A fost una dintre acele întâlniri privilegiate și unul dintre acele momente rare de liniște, departe de nebunia mulțimilor pe care le naște festivalul. Știu că aveam diverse obligații și filme de prezentat în ziua aia, dar nimic n-a mai contat, pur și simplu m-am dat dispărut și m-am bucurat în cadru restrâns de compania șarmantă și aristocratică a marelui actor, de poveștile și căldura lui.”
Oana Giurgiu, director executiv. Amintirea conexă
„Cele mai frumoase amintiri sunt acele momente grele pentru mine, în care colegii îmi vin în ajutor. Aș putea povesti multe astfel de lucruri, însă o să povestesc un episod conex festivalului, dar cu aceleași personaje. Pentru filmul meu documentar «Spioni de ocazie» aveam de reconstituit o secvență din toamna anului 1944, în Munții Tatra, când un grup de tineri evrei slovaci își caută adăpost din calea nemților.
Secvența trebuia filmată în două zile, trebuia să prindem și întuneric, dar și răsăritul a doua zi. Aveam nevoie de multă figurație și locul de filmare îl găsisem la vreo oră de Cluj. Nu ieșeau la socoteală orele de transport pentru a face posibil acest lucru și în zonă nu erau atâtea locuri de cazare, doar dacă nu s-ar fi dormit claie peste grămadă, câte trei în cameră. Nu le puteam cere asta unor oameni care nu s-ar fi cunoscut între ei. Singura soluție a fost să le propun colegilor mei să joace – să se îmbrace în costumele de epocă sau în unele militare, să-și radă bărbile și să vină în munți.
Filmam undeva pe platou și s-au pregătit de filmare singuri. I-am găsit deja la locul de filmare cu tot cu recuzită. Aproape mi-au dat lacrimile – erau atât de frumoși și au jucat atât de bine. Seara ne-am adunat la cabană ca într-un team building, dar a doua zi la cinci dimineața toată lumea era în picioare, ostășește. Vedeai în câte-o cameră cum se îmbrăcau, într-un colț un evreu, iar în altul un ofițer german, cu mitraliera pe pat, amândoi cu ochii cârpiți de somn. Abia aștept premiera filmului să vadă și ei ce talentați sunt, căci eu știu.”
Cristi Hordilă, festival manager. Greșeala care a devenit o amintire
„Acum îmi dau seama cât de dragă mi-a rămas o amintire care n-aș fi zis că așa va deveni atunci când am trăit-o. În 2007, am lucrat în departamentul de acreditări și cu o noapte înainte am realizat că toate badge-urile emise erau greșite. Împreună cu Anca Macoviciuc a trebuit să stăm până dimineața să le refacem pe toate. Nu a plecat nimeni acasă, a fost o epuizare maximă, o noapte plină de disperare, râsete, dar și o dimineață superbă în biroul TAROM de lângă Cinema Republica (azi Florin Piersic).
Mi-aduc aminte că, în acel an, tot festivalul am fost rupt de somn și epuizare.
Și am dezvoltat un obicei secret: o dată pe zi, mă duceam pe ascuns în sala de cinema, după ce începea filmul, mă întindeam pe sub scaunele de sus, de pe ultimul rând, și dormeam câte 15-30 de minute. Doar că o dată am adormit vreo două ore și m-am trezit foarte panicat că deja se trecuse la următorul film și nu înțelegeam ce se întâmplă.”
Renate Roca-Rozenberg, PR manager de 19 ediții. Amintirea cu fiica pe scenă
„Viața mea cu TIFF înseamnă mai degrabă multe momente de ușurare: «Ah, am reușit și asta!», «Vai, mi-am luat o piatră de pe inimă!». Stresul poate fi foarte mare, dar la fel și bucuria când lucrurile se aliniază.
De suflet și foarte personal rămâne momentul galei de deschidere de la ediția a X-a. Mă împleticeam printre picioarele statuii lui Matei Corvin, încercând să o prind pe fiica mea, când mi-am auzit numele strigat pe scenă. Tudor Giurgiu era la momentul în care mulțumea unor oameni care, timp de un deceniu, au contribuit la succesul TIFF și printre ei am apărut și eu.
Timp de un minut m-am blocat - eu făcusem pentru el lista cu o zi înainte și sigur nu mă pusesem pe ea. Apoi am luat copilul pe sus, am urcat pe scenă, i l-am pus lui Tudor în brațe și am zis… ceva. Nu-mi amintesc nimic.
Nu mi-am dorit niciodată confirmări publice, sunt în TIFF pentru oamenii lui, pentru filme, pentru vibe, dar trebuie să recunosc că mi-au dat un pic lacrimile. Și, uite așa, îmi dau seama că nu am apucat niciodată să zic: «Mulțumesc, TIFF!».”
Nicu Cherciu, fotograf TIFF încă din primii ani. Amintiri cu inima Clujului și Alain Delon
„Cea mai frumoasă amintire de la TIFF cred că este cea în care am făcut prima dată fotografii cu Piața Unirii prin ceasul turnului Bisericii Sf. Mihail. Se întâmpla în 2014, la proiecția «Boyhood». De atunci, aproape în fiecare an, fac fotografiile de la gala de deschidere din acest punct. Pentru că de acolo simți cum TIFF este inima Clujului. În plus, ești parte la nașterea unei noi ediții a festivalului într-un mod în care poți savura imaginea de ansamblu. Mai mult, de acolo îți dai seama cum crește festivalul de la an la an.
Este o senzație de nedescris! Tăcerea de deasupra orașului, care este tulburată doar de mecanismul ceasului în fiecare minut, inima care bate tare pentru efortul de a urca acolo, coloana sonoră a filmului și briza vântului.
E foarte greu să aleg cea mai dragă amintire, pentru că fiecare ediție îmi aduce ceva drag. Poate că una mai specială ar fi cea în care îl așteptam pe Alain Delon în Piața Unirii, cu liniștea ciudată care a explodat aproape imediat când a călcat pe covorul roșu. A fost o experiență incredibilă. Era o mare uriașă de telefoane și camere care încercau să-l imortalizeze pe Alain Delon.”
Ionuț Husti, head of logistics. Amintiri de la taclale cu actorii luați din televizor
„Cred că cele mai plăcute amintiri vin din prima ediție de TIFF. Totul a început când Oana Giurgiu, observând că se rezolvă anumite lucruri de la sine, m-a luat la întrebări și apoi mi-a agățat direct bagde-ul de STAFF la gât. Și acolo a rămas!
Foarte-foarte dragă îmi rămâne acea seară de iunie când am apucat să stau la taclale cu Jason Priestley - cum stăteam eu cu gura căscată ascultând o poveste de la ceva filmări, iar el era acolo, îl puteam atinge... Era ceva greu de închipuit atunci: să-l iei din televizor, să-l pui la o masă și să existe pur și simplu!
Apoi, TIFF-ul s-a dezlănțuit în oraș și în lume și n-a mai rămas mult timp pentru astfel de momente, prin slalomul de muncă și provocări logistice, provocări care devin din ce în ce mai complexe cu fiecare an în care festivalul crește.”
Cristian Grindean, reporterul TIFF. Când festivalul aduce amintiri atemporale
„După 20 de ani de TIFF nu pot să spun că am o amintire sau zece care-mi sunt cu deosebire dragi. Mă năpădește un tăvălug de imagini, senzații, sunete, chipuri și voci, emoții și trăiri.
Cred că cea mai frumoasă amintire e aceea pe care o retrăiesc de fiecare dată când revăd filme sau oameni dragi din această fantastică cutie cu emoții care este TIFF. Momentul meu preferat din timpul festivalului este fix perioada din mijlocul lui: când deja te-a înconjurat toată atmosfera aceea autentică și vie, nu știi ce zi e, aproape nici ce oră e - te mai iei după soare, dacă nu e ploaie.
În timpul TIFF, totul devine o lume în sine, un Univers parcă special creat pentru acele zece zile. Zece zile pe an, Clujul e într-un film propriu. E serialul meu preferat, aștept an de an noul sezon.”
