Apelul regizorului Cristian Mungiu pentru ca oamenii să revină la cinema: „Acasă vezi filmul, dar nu discuți cu nimeni, stai la tine pe canapea, dai cinci mesaje”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Odată cu lansarea în cinematografe a filmului său „R.M.N.”, Mungiu spune că retrăiește emoții care nu pot fi replicate nicăieri altundeva, pentru că la cinema oamenii sunt împreună. „La un moment dat, au uitat că sunt în sală, râdeau şi se-ntristau, răsuflau odată cu filmul”.
Cuprins:
Regizorul Cristian Mungiu a pornit, din 3 iunie, în turneu prin ţară, alături de „R.M.N.”, peliculă aflată în competiţia oficială la Cannes anul acesta. Primul punct din traseu a fost comuna harghiteană Ditrău, unde, în ianuarie 2020, a avut loc un incident de intoleranță, de respingere a unor migranți, din care e inspirat filmul.
Pentru această peliculă, a cărei acţiune e plasată într-o comunitate multietnică, Mungiu recunoaşte că a învăţat un pic de maghiară, „cât să-mi cunosc replicile”. Coloana sonoră împrumută o temă muzicală din „In the Mood for Love”, titlul românesc „O iubire imposibilă”, al hong-konghezului Wong Kar Wai. „Am folosit melodia aceea pentru că se potriveşte”, spune regizorul român.
Despre dispoziţiile şi predispoziţiile pentru iubire şi ură din filmul său, despre ce înseamnă „să capturezi complexitatea asta” numită viaţă, Cristian Mungiu a vorbit într-un interviu pentru Libertatea.
„Nu fac un film social, nu relatez ce s-a întâmplat”
- Ai avut emoţii la proiecţia din Ditrău?
- Am avut emoţii, cum am întotdeauna la orice proiecţie. Dar să faci un film e destul de complicat şi emoţiile cele mai mari pentru mine sunt când îl fac. Pentru că nu ştiu dacă iese. După ce-a ieşit, am altfel de emoţii. Ţineam foarte mult să încep aici, la Ditrău, cu filmul. Era un „statement” cumva, mi se părea că le sunt dator acestor oameni, să le arăt filmul, ca să poată avea o părere în cunoştinţă de cauză. Şi mă bucur că am avut o conversaţie foarte plină de miez la sfârşit, că am demontat toate aceste aşteptări panicarde. A fost o conversaţie civilizată şi am arătat încă o dată că atunci când porţi un dialog, când foloseşti arta, cinemaul, ca un mijloc de comunicare, lucrurile rămân la un schimb foarte civilizat şi poţi să te înţelegi cu celălalt.
- Cu „După dealuri”, din 2012, film inspirat din cazul Tanacu, ai început turneul la Vaslui. Reacţiile au fost mai degrabă negative pe plan local, mai ales dinspre reprezentanţi ai clerului.
- Da, dar să ştii că filmul ăla a fost recuperat, după multă vreme, în zona de biserici şi în zona de mănăstiri, oamenii au văzut filmul şi au înţeles că eu nu judec. Eu prezint un context, nişte fapte, circumstanţele în care cineva decide într-un anume fel, şi mai departe fiecare e liber să judece. Am aplicat această metodă consistent şi acolo şi o aplic şi aici, în ultimul meu film. Nu e treaba mea să judec, treaba mea e să înţeleg, treaba mea e să pricep de ce cineva acţionează într-un anume fel. Să prezint contextul ăla cât mai echilibrat şi totodată să mă depărtez de ideea că fac un film social. Nu fac un film social, nu relatez ce s-a întâmplat.
- Ce fel de filme faci, atunci?
- Cel mai complicat în film e să detaliez această complexitate psihologică pe care o avem noi ca oameni, nici măcar cea socială. Într-o măsură, mă bucur că la filmul ăsta reuşim să avem genul ăsta de conversaţie complicată, complexă, despre personaje, de ce acţionează în acest fel, ce înţelegem, de ce suntem rezultatul tuturor impulsurilor contradictorii, de ce empatia noastră e fulgurantă, aşa, din când în când, şi partea asta, animalică, are şi ea pasaje în care preia cuvântul. Aşa e lumea, e complexă, şi dacă reuşeşti să faci cinema inspirat din realitate, trebuie să capturezi complexitatea asta.
„Uite că un film i-a adus împreună”
- Au fost momente când s-a râs în sală, la „R.M.N.”, în sala din Ditrău, pe anumite replici sau situaţii.
- E o reacţie foarte bună, mă bucur foarte mult că s-a râs, cred că orice autor se bucură la asta. Pentru că să se râdă s-a râs acolo unde mă aşteptam şi mi-aş fi dorit, şi e normal, pentru că filmul are o parte de maghiară care nu va fi înţeleasă la fel în alte părţi. E normal ca partea de maghiară să fie înţeleasă şi să apeleze mai mult la publicul care înţelege şi maghiara, nu doar româna, şi m-a bucurat foarte mult râsul în sală. Este reacţia pe care ţi-o doreşti de la nişte spectatori care au intrat în film, care au uitat că au venit să vadă dacă-i acuză sau nu cineva pentru ce s-a întâmplat aici, au fost absorbiţi de partea ficţională. Au reacţionat aşa cum trebuie să reacţioneze nişte spectatori, iar pentru un film, ăsta e cel mai bun comentariu.
Faptul că la un moment dat au uitat că sunt în sală, se uitau pe ecran, răsuflau odată cu filmul, râdeau sau se-ntristau e cel mai bun lucru pe care poate să-l facă cinemaul.
- De ce să vină lumea să vadă „R.M.N.”?
- E aceeaşi întrebare legată de orice film... Uite, pentru seara pe care o petrecem noi, astăzi, aici. Pentru asta trebuie să vină, pentru că acasă vezi filmul, dar nu discuţi cu nimeni, stai la tine pe canapea, te mai întrerupi de zece ori, dai cinci mesaje. Aici am avut o conversaţie foarte profundă, fiecare s-a exprimat, fiecare a interpretat altfel lucrurile. Unii dintre spectatori le-au interpretat mai bine decât aş fi putut eu. La sfârşit, fiecare a plecat acasă nu doar cu interpretarea lui, ci şi cu a celorlalţi. A fost o experienţă socială în care ei între ei s-au cunoscut. Nu ştiu de câte ori s-au mai văzut în această sală de la acel incident, dar uite că un film i-a adus împreună. Filmul are această capacitate, să te aducă împreună, să dialoghezi cu celălalt. Nu înseamnă că trebuie să ai aceeaşi părere, dar te îndeamnă să ai răbdarea să-l asculţi. Cred că la noi s-a pierdut într-o mare măsură acest obicei şi atâta pe cât putem, întotdeauna când avem un film, încercăm să-l readucem la viaţă, într-o anumită măsură, întrucât e important pentru comunităţi.
Mergem cu echipamentul după noi, organizăm proiecţii în locuri în care nu mai există sală
- La ce obicei pierdut te referi?
- Obiceiul ăsta de a vedea filme în comun cu alţii. Se pierduse deja dinainte de pandemie, dar acuma e şi mai pierdut. Pentru că a intervenit, nu ştiu, lejeritatea de a vedea acasă, pentru că există o anumită comoditate, înţelegem cu toţii, dar numai că o experienţă nu o înlocuieşte pe cealaltă.
Acasă primeşti doar conţinutul filmului, nu experienţa de a-l vedea cu alţii. Asta nu poţi primi acolo şi e bine să încerci să le ai pe amândouă, în limita timpului şi a curiozităţii tale.
- La proiecţia din Ditrău au venit doar câţiva dintre localnicii care au participat şi la celebra adunare din iarna lui 2020. Crezi că filmul tău va ajunge şi la cei care n-au fost prezenţi?
- Regretul meu ştii care este? Că şi dacă vor dori să vadă filmul, nu ar avea unde, decât dacă ne ajută pe noi primăria. Pentru că noi, din păcate, organizăm proiecţii individuale în locuri în care nu mai există sală. Noi am venit cu echipamentul după noi, am făcut proiecţie pentru comunitate şi mâine plecăm şi prezentăm în altă parte. Dar eu mi-aş dori foarte mult să vadă şi ei filmul. Pe vremuri, aşa era, acel „din vorbă-n vorbă” era promovarea filmului. La proiecţia de azi au venit în jur de o sută de oameni, din care vreo 10 au fost în comunitate atunci, la şedinţă. Ei le vor spune celorlalţi că e altfel decât s-au gândit ei şi mi-ar plăcea ca şi ceilalţi să aibă experienţa de a-l vedea. La sfârşit, pentru mine, doar asta contează. Cine vrea să aibă o părere despre ce-am făcut s-o aibă în cunoştinţă de cauză. Mă bucur că au venit şi nişte oameni care au fost atunci.
- Ce aşteptări aveai de la proiecţie?
- Nu ştiam ce aşteptări să avem. Dacă vin un om, doi, trei... Au venit mulţi, dar n-au venit mulţi din cei de-atunci. Dacă şi-au schimbat sau nu părerea, dacă au înţeles că e OK să ai o părere diferită de a celorlalţi, eu nu pot să spun.
Tot ce pot să zic e că e important să le oferim acestor oameni ocazia să înţeleagă că dialogul e esenţial şi că sinceritatea de a te exprima e foarte importantă.
