Terapie de la pușcărie sau la masă cu hoții de buzunare. „Portofele, portofele/Voi sunteți visele mele”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Am fost să văd filmul documentar „Amar” – despre viața unor hoți de buzunare, profesioniști. Am fost invitat să zic câteva cuvinte în calitate de om care a lucrat câțiva ani cu bandiți, hoți, pușcăriași, cerșetori când m-am documentat pentru volumul „Bandiții”. A participat și eroul principal, Amar, care a venit direct din pușcărie. Am râs enorm – nu aș fi crezut.
Câteva gânduri. Filmul te pune serios pe gânduri.
Prima mirare – nu aș fi crezut că se poate intra cu camera de filmat peste ei așa de aproape. Aceste grupuri sunt foarte bine închise, nu acceptă externi. E o muncă imensă să-i poți convinge să te accepte. O știu pe propria piele: am ceva experiență în munca mea la „Trilogia marginalilor” cu sectanții și bandiții & co.
Diana Gavra – regizoarea – a făcut minuni în acest sens. Eu am râs, zic: tu fiind avocată la bază (e meseria ei de bază) cred că i-ai șantajat cu arestul. Glumesc, firește – dar a reușit să-i deschidă extraordinar pe toate palierele: viață de jos, viață personală, iubire, moarte, copii, pasiuni, vicii, secrete, povești. Tot.
Primul lucru care sare în ochi în contradicție cu „lumea bună” din care facem parte: oamenii aceștia cu tragediile și complicațiile lor au o poftă de viață incredibilă. În jurul meu, toți sunt deprimați și lipsiți de poftă minimă de viață – fiind cu un statut ridicat social și financiar. Acești oameni cu câte 15 ani de pușcărie la 40 de ani de viaț[, cu probleme serioase de viață: transmit o poftă și o stare optimistă cum rar mi-a fost să văd în ultimii ani.
Pofta lor de viață e dublată de speranță: ei transmit o speranță de viață incredibilă. Oameni care au pierdut aparent tot au enorm de multă poftă de viață și speranță. Dau și la fraierii depresivi care au de toate, dar nu mai au speranță și poftă de viață.
Asta așa existențial. Adică am râs cu lacrimi la film și discuții. Fără a ascunde tragedia de lângă ei. Nu vreau să romantizez: ci doar să constat.
Foarte interesantă perspectiva asupra „meseriei” de hoț de buzunare – prezentată ca o meserie „curată” în lumea bandiților – a criminalității. Domnule – noi nu dăm în cap, nu spargem, nu agresăm – sustragem portofele. Cum spune și muzica lăutărească – un soi de imn al hoților de buzunare.
Portofele, portofele,
Voi sunteți visele mele.
Voi pe mine m-ați mâncat, of,
Uite unde m-ați băgat, of.
Portofele și gentuțe
Numai voi sunteți drăguțe,
Portofele și cercei, of
Sunteți frățiorii mei, of.
Un alt lucru. Șuții, hoții de buzunare, sunt breasla de jos a hoților. Au conștiința acestui fapt fie și instinctual – au o doză de modestie față de celelalte bresle cu care eu am lucrat care sunt mult mai duri. Dar nu sunt cerșetori, care e cu totul altă meserie.
Adică în etica de bază e foarte clar plasată această „profesie”. Profesionist e cel care face sustragerea fără a deranja.
Noi, fraierii, însă avem pușcării, poliție și justiție: îi prindem cumva. Dar e clar că în marele angrenaj par „îngerași nevinovați”. Nu intru în partea morală aici: cine sunt eu să judec? În rest avem reguli – hoții și vardiștii.
Din poveștile lor afli o mulțime de încrengături ale unei lumi uh, al naibii de complicate și complexe.
Vezi, de exemplu, rădăcina multor probleme infracționale care au ca sursă viața precară, sărăcia, lipsa educației, lipsa șanselor sociale, economice, lipsa intervenției statului și instituțiilor sale. Acești oameni nu apar din neant: infracționalitatea nu are cauzalitate morală, ci socială, economică, instituțională.
Ce mai afli? Afli despre anumite mahalale centrale din București cum au devenit după 2000 centre de distribuție a drogurilor și cum acești copii au stat dependenți ani de zile. Mulți au început să fure din cauza acestor dependențe. E clar că cineva mult mai sus plasat social îi folosea la greu.
Atenție: pentru ei, statul există doar sub formă de pușcărie și „gabor” – polițaiul de-i bagă la pușcărie. În rest e „stat minimal” – statul pentru ei nu există. Dacă vreți să pricepeți teoria „statului minimal”, mergeți la ei la școală și vă explică repede cum e cu asta: o societate fără reguli și total anarhică, bazată pe legea celui puternic.
Am mai spus și repet: singurii libertarieni autentici la noi sunt hoții și maneliștii: trăiesc în afara satului. Statul nu le oferă mai nimic, ei nu vor să i se supună cu nimic. Însă responsabilitatea nu cade pe ei, ci pe stat și instituțiile lui.
Și aici aflu o chestiune superinteresantă: pușcăria ca un centru de dezintoxicare. Pe mulți din aceste pături sărace, pușcăria i-a salvat de droguri. Chiar discută niște doamne: păi nu avem bani să-l ducem la clinică la dezintoxicare – mai bine să facă pușcărie. Zice chiar: mai bine pușcăria decât moartea. Pentru această categorie: pușcăria îi salvează de moarte.
Înțelegem ceva din asta?
Pentru mine a fost superinteresantă analiza lor a țărilor, sistemelor legislative și de detenție. În discuțiile lor din film fac comparație între țări și pușcării. Au furat peste tot: la furt sezonier – Spania, Italia, Germania, Anglia, Danemarca, Austria. Peste tot. Au stat peste tot în pușcării. Pot compara: sunt o mină de aur, pentru că afli multe lucruri la firul ierbii.
Ei nu au școală, dar au o capacitate de înțelegere și analiză incredibilă. Pe baza acestei „școli a vieții”.
Povestesc cum sunt oamenii, cum este sistemul de detenție, cum sunt legile, cum sunt polițiștii. Fac comparație.
Furtul e o muncă cu o mare analiză a riscurilor. Și aici intervine mereu acest sistem de comparații foarte util în înțelegere. Are un grad mare de profit, dar unul enorm de risc. Ei știu asta.
Interesant e că au o părere tare bună despre poliția și carcera românească. De ce și cum e mai complicat, căci intervine și subiectivismul „patriei”, limbii etc. Plus că nu știi niciodată când spun adevărul și când mint. Aici e o muncă și mai complicată de dus.
Spre final sunt câteva momente foarte interesante pentru înțelegerea întregului care dezvăluie lumea în care trăim. Dinspre ei, lumea noastră e mai clară.
Prima: cum schimbarea sistemului financiar și tehnologizarea le afectează munca sau împinge meseria lor spre o nouă epocă – carduri, clone, internet, bancomate etc. E clar că hoții clasici de buzunare își pierd din posibilități. De ce: pentru că oamenii nu mai poartă cheș. Din discuțiile lor se vede că vechea școală de hoți de buzunare nu mai are un mare viitor în această formulă.
Nu mai e pușcăria care a fost: nu mai poți trăi bine acolo
Hoțul de buzunare devine o meserii pe cale de dispariție – plus sistemul de control care devine dement. Într-o societate în care nu se mai poate fura din buzunare e riscant să trăiești. Hoții simt cel mai bine anul 1984.
Doi: partea cea mai interesantă pentru mine. Ultimele mele intrări la pușcărie mai consistente, nu doar vizite, datează de acum zece ani. Am mai fost și anii trecuți, dar în fugă. Nu știam și ei mi-au explicat.
Nu mai e pușcăria care a fost: nu mai poți trăi bine acolo. De ce? Oamenii cu bani, barosanii, politicienii, escrocii afaceriști cu statul, cei ce fură bani serioși nu mai stau cu „plebea” hoților. Adică cei mici trăiau înainte cumva din această distribuție internă – cei „mari” stăteau împreună cu cei „mici”. Acum are loc ghetoizarea și a pușcăriilor: bogații cu bogații și săracii cu săracii. Pușcăriile s-au ghetoizat și ele precum societatea – o prăpastie între păturile sociale. Bogații nu mai lasă săracii nici să le mănânce firimiturile de la masă. Asta e perspectiva lor: eu cumva o explic. Asta arată ruptura radicală dintre pături sociale: până și în pușcărie, care este imaginea societății noastre în miniatură bine condensată.
În rest, da: au o întreagă psihologie, filosofie și teologie a meseriei lor. Are multă cultură magică, religioasă. Însă e clar că e mult praxis în joc – ca orice meserie: omul învață. Unii, împinși de o realitate dură, învață multe, iar unii au și abilități. Și nu prea știu altceva să facă. Ei nici nu sunt conștienți că au și multe alte abilități – sunt al naibii de buni la un soi de psihoadaptare, iar la comunicare sunt superprofi. Recomand corporatiștilor să ia lecții.
Amar, eroul principal, a venit direct din pușcărie, a ieșit acum zece zile să vadă filmul. Era la prima vizionare.
Cariera lui s-a lansat: din pușcărie, din hoț de buzunare, direct la Hollywoodul românesc. Altul vrea să se apuce de un ONG – de la pușcăriaș și hoț de buzunare la ONG-ist. Mai rămâne să facă și un curs de consiliere spirituală ceva sau PR & comunicare la corporație și totul e perfect: bine am revenit acasă în lumea contemporană. Corect: fie vorba între noi, e aceeași familie stilistică.
Pentru mine, filmul AMAR a fost terapeutic: am râs și mediat mult. Iar asta e tare bine.
Nu-l ratați – e în cinematografe: terapie de la pușcărie.
Realist2023 16.03.2024, 10:09
Savuroase comentariile dlui Ernu, m-a convins sa vad filmul ! Inca de la inceput voiam sa fac observatia ca pare o "bransa" pe cale de disparitie, caci dispare cash-ul ...
Clipa1974 16.03.2024, 18:21
Cash and release...! Practic, hai la film, merită mai mult decât reality show-ul românesc...
addriann 16.03.2024, 20:16
Este foarte greu de realizat un asemenea gen de film documentar, care sa aibe si o audienta mare... Probabil cei care au reusit cel mai bine sunt cei de la ,, National Geographic " , cu serialul ,, Banged Up Abroad ". Cunoscut in Romania sub denumirea ,, Pierdut printre straini "... Au ajuns la sezonul nr.15, deci au o audienta considerabila, probabil ca si un buget pe masura...
eugbor61 17.03.2024, 18:39
Excelent articol! Felicitari! E trist ca Romania a ajuns sa faca filme despre clanuri, suti, drogati, politicieni corupti, adica despre specii care nu ar trebui sa existe. E adevarat, nu ne putem tine toti de mana sa cantam Kumbaya!