Momentul lansării e și nu e bun. Au trecut doar două luni de la moartea reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, suntem încă în siajul evenimentelor. Serialul nu respectă mereu adevărul istoric și de-abia acum Netflix a acceptat să pună un disclaimer precizând că ficționalizează realitatea, mai ales pentru că face afirmații (fictive) care ar putea leza imaginea noului rege și nu doar a lui.
Era nevoie de asta deoarece prințul Charles (interpretat în sezonul al 5-lea de Dominic West) încearcă într-unul din episoade, în 1991, să-l determine pe premierul John Major (Johnny Lee Miller) să-l susțină în înlăturarea reginei (iar Major refuză.). De mai multe ori în cele 10 noi episoade, Charles – prezentat altfel ca un promotor al noului – e nemulțumit că nu poate domni. („Sunt un ornament inutil, blocat într-o anticameră, peste care se pune praful”, sună o replică de-a lui)
Până în 8 septembrie 2022, regina Elisabeta a II-a părea să trăiască într-un prezent etern. Primele patru sezoane ale serialului pe asta au și mizat, cultivând imaginea simbolică a unui monarh fascinant prin capacitatea de a rămâne egal cu sine decenii de-a rândul. Într-o lume în schimbare, regina Angliei oferea stabilitate, iar tabieturile ei, bine redate de precedentele interprete Claire Foy și Olivia Colman, se integrau în ansamblul regulilor și interdicțiilor pe care familia regală le respecta pentru a păstra ceea ce în serial e numit „sistemul”.
Când regina s-a dus, ea a dat întregii planete o lecție de demnitate și corectitudine. E mare lucru să pleci din lume după ce ți-ai făcut ordine în lucruri. Modul cum și-a făcut datoria până în ultima zi pare ieșit din tastatura lui Peter Morgan, scenaristul seriei de pe Netflix.
Asta a ajuns la omul de rând (personajul colectiv e numit în serial „the public”) și asta e, de altfel, și miza serialului care a încercat să pătrundă în spatele angrenajului de corectitudine, datorie și secretomanie, imaginând acolo unde lumina nu intra.
Dispariția reginei modifică însă subtil și percepția noastră asupra serialului atât de popular de la primul sezon. Pe de o parte, moartea reginei ne-a arătat că nu era ființa eternă pe care o credeam, pe de alta, dispariția ei ne face mai sensibili la imaginea ei. Cât era în viață, regina impunea respect, acum ecoul vieții ei exemplare impune alt gen de respect.
Faptul că al cincilea sezon nu e la fel de interesant ca precedentele, deși se ocupă de perioada care a zdruncinat monarhia și care a încins cel mai mult presa – anii 1991-1996 și mariajul dintre prințul Charles și prințesa Diana – se datorează în parte și faptului că moartea reginei pune în umbră nu doar celelalte personaje și, cel puțin deocamdată, și trecutul recent.
Dar sezonul 5 ar fi părut neinspirat și dacă n-ar fi murit Elisabeta a II-a. Deși folosește actori renumiți și vorbește despre evenimente cunoscute de toată lumea, el ține spectatorul la distanță, așa cum fac documentarele TV care, reconstituind evenimente istorice, nu au mari ambiții și păstrează un aer modest. Deși sezonul 5 din „The Crown” provoacă uneori, el e nu de puține ori lipsit de strălucirea sezoanelor precedente.
O distribuție nu atât de inspirată
Sunt și decizii ciudate pentru un serial despre familia regală britanică, de pildă faptul că îi consacră un episod întreg lui Mohamed Al-Fayed, chiar dacă alege să nu se concentreze ca sezoanele trecute pe regină, ci să pună majoritatea cărților pe mariajul neîmplinit dintre Charles și Diana.
Pe de altă parte, Imelda Staunton, care o joacă acum pe Elisabeta a II-a, nu mai dă personajului aura de blândă rigoare pe care o dădeau precedentele interprete, deși și-a lucrat bine vocea, iar machiajul o face să semene mult cu originalul. Antologicele întâlniri dintre regină și premier, atât de meticulos construite în sezoanele precedente, aproape au dispărut în noul sezon și uneori regina are o sclipire de răutate în privire când îl pune la punct pe Charles. Asta contrazice imaginea de persoană care putea fi blândă și dură în același timp, dar nu rea (aerul de bunicuță a crescut cu înaintarea în vârstă).
Charles iese câștigat într-un fel din interpretarea lui Dominic West pentru că nesiguranțele atât de bine integrate de precedentul interpret, Josh O Connor, dispar sub înfățișarea sexy a lui Dominic West. Acesta dă prințului siguranța pe care frumusețea fizică o dă oricărui bărbat și pe care Charles nu o are în viața reală, dar îndepărtează personajul de realitate. Ridurile adăugate prin machiaj și mersul nu îi sunt de mare ajutor actorului.
Nici Elizabeth Debicki nu te face să uiți că e o actriță jucând-o pe Lady Di, mai ales când vorbește șoptit, deși de la un punct încolo, și ea capătă mai multă încredere, și tu te mai obișnuiești cu candoarea ei jucată. Singurii care pică pe rol mi s-au părut Jonathan Pryce (prințul Philip) și Lesley Manville (prințesa Margaret), care au pătruns în cutele personajului și l-au îmbrăcat pe dinăuntru. Nu mai e nevoie să-i mimeze exteriorul.
O scenă care amintește de savoarea precedentelor sezoane e cea în care, convinsă de nepotul ei, proaspătul licean William, regina achiziționează un televizor nou cu antenă parabolică (ascunsă însă de privirile „publicului”). Învățându-și bunica să găsească BBC-ul (singurul post în care are încredere), William butonează și dă peste frânturi din altă lume, deși e lumea reală, de pildă peste videoclipul la „Physical”, cu Olivia Newton-John în echipament de aerobic, ori un episod cu „Beavis and Butthead”. Regina strâmbă cu eleganță din nas, iar scena e pe cât de sugestivă pentru distanța dintre cele două lumi, pe atât de amuzantă.
Faptul că trăsura „The Crown” a început să scârțâie (inevitabil la un serial cu atâtea sezoane) oglindește neintenționat una dintre temele noului sezon – instituția monarhică e învechită și trebuie reinventată.
În ultima scenă, regina își ia adio de la iahtul Britannia, care a traversat atâtea decenii (și sezoane). Comparația vine parcă prea la îndemână, la fel precum cea dintre incendiul de la Castelul Windsor din 1992 și problemele monarhiei & familiei regale.
Probabil că sezonul 6, anunțat de pe acum, se va reinventa și el, urmând retroactiv ceea ce se întâmplă de două luni în realitate.
Aici e trailerul, animat și energetic, cum îi stă bine unui trailer:
foto: Netflix