De neratat. Un film românesc despre viața care merită trăită
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În lungmetrajul de debut al lui Mihai Sofronea, „Căutătorul de vânt”, un bărbat tânăr află că va muri curând, iar ce pare a fi un film cu final așteptat devine o pledoarie pentru viață. Filmul rulează în cinematografe din 11 martie.
Nu știu dacă Mihai Sofronea cunoaște ultimul film al lui Mircea Săucan, „Le Retour” („Întoarcerea”, 1994), un scurtmetraj despre un vârstnic (Ernest Maftei) confruntat cu perspectiva morții. În „Le Retour”, ca și în alte filme ale altor cineaști de oriunde, datul în tiribombă e o metaforă clasică nu atât pentru frumusețea vieții cât pentru spiritul ei ludic și pentru sentimentul de libertate pe care îl ai când nu mai opui rezistență.
Probabil că doar confruntați cu propria dispariție putem înțelege că important în viață nu e să bifăm temele mari, ci să ne bucurăm de ce vine. Scena din „Căutătorul de vânt” în care eroul, Radu, traversează abandonat aerul e tratată de Sofronea cu intenția de a face din ea o schimbare de paradigmă.
Dar schimbarea e discretă, Radu nu pare să trăiască un a-ha!, deși Dan Bordeianu (care e foarte ok) sugerează că ceva se mișcă pe dedesubtul vântului, iar coloana sonoră devine mult mai pregnantă. Însă ce se aude nu e vântul, ci un fel de șuierat abstract - semn că suntem într-un plan mai subtil, nu în realitate. E o scenă frumoasă.
Cu un protagonist care are un mare capital de simpatie la publicul din România (mai ales la publicul feminin, pentru că a jucat o vreme în telenovele), „Căutătorul de vânt” ar putea merge mai bine în săli decât alte filme premiate la festivaluri străine.
Deși e prezentat în aceste zile în competiție la Sofia la Festivalul de la Sofia, el nu are intenția să facă neapărat artă, ci să atingă publicul larg printr-un un mesaj echilibrat, uman și accesibil.
Mihai Sofronea a absolvit UNATC și a prins meserie lucrând în publicitate și televiziune, iar în cinema a făcut câteva scurtmetraje și a fost, printre altele, first assistant director la trei filme de Corneliu Porumboiu. Are un foarte bun simț vizual. Filmul curge bine de la o scenă la alta. Chiar dacă povestea e simplă, melodrama e spusă îngrijit și, deși se întâmplă aproape tot ce te aștepți să se întâmple, ea se răsucește pe călcâie și te lasă să tragi singur cortina.
Aflând că are probleme de sănătate majore tocmai când voia să se reîntoarcă la muncă după stresul divorțului, Radu, un inginer de succes, pleacă printr-un impuls nebun cu mașina prin țară. După reacții (justificate) de genul urlat în câmp și băut noaptea lângă mașină, el ajunge destul de avariat psihic în Dobrogea unde e luat sub aripă de un țăran bătrân, rămas și el singur după ce soția i-a murit, iar fiul a plecat în Spania.
Pentru că vrea să mănânce și mâncare gătită, bătrânul Pavel (Adrian Titieni nu pare nici atât de bătrân și nici atât de țăran,) îl duce la o tânără femeie, Ana (Olimpia Melinte, mai mult decorativă), și ea rămasă singură cu un copil, soțul fiind în Italia, la muncă. Inevitabil, printre ciorbe și felul doi Radu se apropie de Ana, cu atât mai mult cu cât mare forfotă nu e prin sat, în afara babelor care stau la poartă. Satul plin de oameni desperecheați pare ideal pentru geografia interioară a eroului pe care fiecare zi în care nu se întâmplă nimic îl apropie de un rol în care ar putea intra ca într-o șosetă. Dar poate el ocupa locurile lăsate libere de fiul lui nea Pavel și de soțul Anei?
Povestea înaintează ca o bărcuță de hârtie pe apă, livrând o atmosferă pașnică unde cadrele naturale foarte frumos surprinse de directorul de imagine Toni Cârțu se îmbină cu scenografia plăcută (lipsită de kitsch-ul rural al altor filme) și cu un soi de bunăvoință generală, deși tot așteptăm ca eroul să se topească sub ochii noștri. Medicul i-a dat la începutul filmului vreo două luni, dar a trecut luna mai, s-a făcut vară (Radu s-a dus la scăldat cu Ana și copilul), pe urmă au cules strugurii (deci toamnă) și nimic.
Înaintând printr-o poveste atât de simplă, bărcuța s-ar putea răsturna la fiecare scenă. Cumva, asta nu se întâmplă. Deși nu există un schimb de mari trăiri între poveste și spectator, și nici sondări ale unor hăuri existențiale, filmul păstrează de la început și până la final un registru moderat care îi permite să ajungă la straturile semi-profunde ale epidermei spectatorului obișnuit. Are și umor pe alocuri, tot de bun simț. Faptul că a fost tăiat la o oră și jumătate e un avantaj.
Pentru Mihai Sofronea punctul de plecare al filmului a fost faptul că și-a pierdut mama în foarte scurt timp. El și-a oferit travaliul de doliu publicului printr-un film inteligibil, concentrat nu pe panica din fața morții, ci pe ce putem scoate din ea ca să facem viața suportabilă și chiar interesantă. Poate din reținere, poate din calcul, nedorind un film în care să se expună prea mult, cineastul ține cumva filmul la o palmă distanță și melodrama nu se consumă până la capăt. Asta poate fi în avantajul sau în dezavantajul filmului, depinde de spectator.
Ce e clar în avantajul lui e faptul că a fost lansat într-o perioadă când războiul ne obligă să ne gândim mai mult ca de obicei la moarte (a celor dragi, a noastră). Pe unii, asta i-ar putea face să lase jos multe defense și să vadă în film mai mult decât oferă. Pe alții, dimpotrivă. Dincolo de calități ori defecte, el poate fi o invitație la introspecție.
*„Căutătorul de vânt” e regizat și scris de Mihai Sofronea, și îi are în distribuție pe Dan Bordeianu, Olimpia Melinte, Adrian Titieni, Sebastian Pintilie, Doru Ana, Adrian Păduraru, Elias Ferkin. Este o coproducție romano-bulgaro-sârbă, produsă de Tudor Giurgiu și Bogdan Crăciun, prin Libra Film Productions, și e distribuit de Transilvania Film. Filmul rulează în cinematografe din 11 martie.
