Corespondență de la Cannes. Lacrimile lui Harrison Ford pe scenă la ultimul său „Indiana Jones” și un film de aventuri ca altădată

„Plânge în inima mea/Așa cum plouă peste oraș” („Il pleure dans mon coeur/Comme il pleut sur la ville”), scria Paul Verlaine într-un poem din 1874, întrebându-se ce e cu această tristețe. Dacă Verlaine ar fi prins un festival ploios de film la Cannes, ar fi înțeles. Ploaia e ultimul lucru pe care și-l dorește un festivalier care trebuie să stea afară la cozi și să mai și manevreze telefonul cu biletele online. Când plouă, cele două terase pentru jurnaliști sunt de nefrecventat, iar pe Croazetă aglomerația e și mai greu de dus. Cât pentru cei care vin după luni de pregătiri în ținute scumpe ca să fie remarcați de fotografi, un covor roșu mustind de apă și 16 grade Celsius în termometre sunt cel mai negru coșmar.

Posibilitatea ca Verlaine să prindă un festival de film la Cannes nu mai pare imposibilă după ce vezi „Indiana Jones and the Dial of Destiny” – „Indiana Jones și Cadranul Destinului“, al cincilea film din seria demarată în 1981. Primul film din serie care nu mai e regizat de Steven Spielberg (ci de James Mangold) și ultimul în care mai joacă Harrison Ford mizează pe niște falii temporale care le permit eroilor să treacă din 1969 în vremea lui Arhimede. Dar scenariul se joacă cu timpul în mod și mai subtil.

Recomandări

Via Transilvanica, descrisă de călătorii care au străbătut integral traseul de 1.400 de kilometri: „Vei afla poate că ești mai puternic decât credeai”

Filmul a avut premiera mondială la Cannes cu suficient de mult timp înaintea lansării în cinematografe (30 iunie) astfel încât ochii întregii lumi să stea pe Croazeta udă de ploaie și pe lacrimile din ochii lui Harrison Ford. 

Harrison Ford nu știa că va lua un premiu omagial

Pentru că era nevoie ca ieșirea din scenă a lui Indiana Jones să fie cât mai triumfală, povestea nu-și poartă eroii doar prin New York, Italia, Grecia, Maroc, Spania anului 1969, sau Siracusa lui Arhimede, dar recapitulează și aventurile precedente și îl pune pe Indy în oglindă cu Ford, care la aproape 81 de ani se gândește și el la finalul de carieră chiar dacă i s-a spus la conferința de presă că e încă „hot”.

Stimulat de film, Festivalul de la Cannes i-a dat lui Harrison Ford un Palme dOr surpriză, lucru care l-a muiat până la lacrimi pe actorul care credea că participă doar la premiera mondială a filmului (în afara competiției). Un premiu omagial e semn că ceilalți consideră că ți s-a terminat benzina-n rezervor, dar e în același timp ceva emoționant, pentru că te face să-ți rememorezi întreaga viață „ca și cum ai muri și ți-ar trece viața pe dinaintea ochilor”, după cum a spus Ford la Cannes. Iar pentru actorul care în lunga lui carieră a primit mai mult premii omagiale, acest trofeu e dovada că profesionalismul lui e apreciat și la cel mai important festival din lume.

Recomandări

Industria auto, noua fabrică de șomeri a Europei. „Mai mulți producători se luptă pentru o plăcintă mai mică”

Ford, ca-n tinerețe

Împreună cu prietenul său Basil Shaw (Toby Jones), Indy încearcă să îi fure savantului nazist Jürgen Voller (Mads Mikkelsen) un aparat creat de Arhimede, care constă într-un cadran ce permite călătoriile în timp. În timpul unei spectaculoase lupte pe un tren, aparatul este pierdut, iar în 1969, Indy se trezește ca dintr-un vis taman în ziua când New York-ul îi sărbătorește pe astronauții de pe Apollo 11 proaspăt întorși de pe Lună. Aceasta este și ziua când eroul iese la pensie de la catedră și ar trebui, cum se întâmplă cu proaspeții pensionari, să intre direct în depresie.

Recomandări

Profilerul Dorin Dumitran, despre cele 4 femei ucise în Vaslui, după ce au fost luate cu maşina la autostop: „Sunt trei criminali neprinşi, nu unul”

Jürgen Voller reapare tot acum, pentru că i-a ajutat pe americani să ajungă pe Lună, dar de fapt speră să găsească aparatul lui Arhimede pentru a se întoarce în cel de-Al Doilea Război Mondial să-l elimine pe Hitler și să câștige războiul în locul lui. 

Împreună cu fiica lui Basil Shaw, Helena (Phoebe Waller-Bridge), care e tot arheolog și care e aparent interesată să traficheze obiecte vechi pentru bani, Jones se lansează într-o nouă aventură care îl trece cu repeziciune dintr-o țară într-alta, activându-i energia de odinioară. Deși recunoaște că nu-l mai ține corpul, spiritul e la fel de treaz, iar umorul n-a făcut riduri. 

Emoția despărțirii de personaj e palpabilă

Mult mai reușit ca precedentul film din serie, „Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull” (2008), noua producție Disney (companie care a preluat Lucasfilm în 2012) are aerul unui film de aventuri de altădată, chiar dacă folosește mult digitalul. E o tragere de cortină fastuoasă, alertă și înduioșătoare la final, când emoția lui Ford de a se despărți de personajul a cărui pălărie a purtat-o 40 de ani e de-a dreptul palpabilă. Noi actori i se alătură lui Harrison Ford pentru a se dezlipi de el ca frunzele ude – printre ei, Antonio Banderas și Thomas Kretschmann, alături de John Rhys-Davies care a apărut în serie.

Nu se știe cum va continua franciza de acum înainte (inclusiv prin seriale, probabil), dar e cert că va fi fără Harrison Ford, care și-a anunțat retragerea. 

Nazistul interpretat de Mads Mikkelsen spune la un moment dat, referindu-se la intenția de a se reîntoarce în timp pentru a rescrie istoria: „Trecutul ne aparține”. O spune victorios, pentru că speră ca schimbând trecutul să poată schimba viitorul. Dar noi zâmbim pentru că știm că e imposibil și să spui cuiva că trecutul îi aparține nu e deloc flatant. 

Și lui Indiana Jones i se potrivește de acum înainte această replică. Aventurile lui începute în 1936 în „Raiders of the Lost Ark” (1981) și care au continuat (cu un flashback în 1912 în „Indiana Jones and the Last Crusade”, 1989) până în 1969 se opresc aici. E un prag, iar pragurile emoționează. Dar poți ști ce număr iluzionism va face poate Disney ca seria să continue?

Ieșit din poveste, dar undeva prin preajmă

În aceeași zi cu „Indiana Jones” 5 am văzut în premieră mondială, chiar cu echipa în sală, noul film al turcului Nuri Bilge Ceylan, „About Dry Grasses”. Voi reveni la el, dar din cele trei ore și 17 minute extrag aici următoarea digresiune. Eroul deschide la un moment dat o ușă în apartamentul în care era și iese practic din poveste, ajungând în studioul imens în care era amenajat apartamentul. Trece pe lângă tehnicieni, se duce la baie, ia o pastilă. Totul durează cam un minut. Când reintră în decoruri, povestea nu ni se pare înădită, ci suntem reabsorbiți și ne mirăm de asta ca de o magie. E ca atunci când noi, spectatorii, ieșim în timpul proiecției ca să mergem până la baie și ne reîntoarcem cât putem de repede ca să plonjăm la loc.

Prin jocul de rame pe care îl folosește, cinematograful ne propune varianta în care, deși ieșit din poveste, Indiana Jones rămâne undeva prin preajmă. În culise, dar tot în ficțiune.

Trailer:

Aici e conferința de presă a echipei filmului, la Cannes:

foto: Hepta

Urmărește-ne pe Google News