Interviu cu Ligia Ciornei, prima regizoare a unui film despre româncele obligate să recurgă la avort ilegal, după Cernobîl
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
„Anul pierdut. 1986” nu este doar lungmetrajul de debut al tinerei regizoare Ligia Ciornei, ci și un film care tratează două dintre cele mai grele subiecte, consecințele decretului care interzicea avortul în comunism și ale exploziei de la Cernobîl. După premiera de la TIFF, „Anul pierdut. 1986” a ajuns în cinematografele din România.
Cuprins:
- „Cristian Mungiu m-a încurajat să continui acest film”
- Un film independent, făcut cu bani „de acasă”
- Un istoric de familie într-un cadru de 20 de minute
- „Profesorul meu de matematică m-a îndreptat spre regie”
- Un spațiu dedicat exclusiv femeilor din cinema
- Noul val de femei din cinematografie
- „Este important să educăm și bărbații în acest sens”
„Am pornit de la povestea reală a unei femei forțate de mama ei soacră să facă avort în 1986, după explozia de la Cernobîl. Când am auzit povestea, m-am gândit că ăsta îmi e scenariul”, spune Ligia Ciornei, 29 de ani, regizoarea filmului „Anul pierdut. 1986”.
„Anul pierdut. 1986” este primul film românesc care privește trauma decretului 770 prin lentila unei regizoare-femeie, la un deceniu și jumătate după succesul obținut la Cannes de lungmetrajul „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, semnat de Cristian Mungiu.
Cristian Mungiu a fost omul potrivit la momentul potrivit. El m-a încurajat să continui. Dacă nu era el, cred că eram în punctul în care aș fi pus stop acestui proiect.Ligia Ciornei, regizoare:
Tânăra cineastă din Suceava a vorbit, într-un interviu acordat ziarului Libertatea, cu ocazia premierei filmului său la TIFF 2022, despre obstacolele din calea realizării unui lungmetraj în regie independentă, cum a ajuns la filmări cu bani aduși de prieteni și ce înseamnă să regizezi filme ca femeie în România.
Libertatea: Ai debutat odată cu două mari subiecte - interzicerea avortului prin decretul 770 și consecințele exploziei de la Cernobîl. Nu te-a speriat asta?
Ligia Ciornei: Nu. Sincer, nu cred că am avut timp să fiu speriată. Eram atât de implicată și atât de fascinată că aceste povești veneau la mine. Prin simpla întrebare „ce-ți aduci aminte din 1986” se deschidea un univers întreg în fața mea, din care eu smulgeam bucățele astfel încât să-mi îmbogățesc personajele, situațiile dramaturgice ori să adaug anumite detalii istorice, pe care le-am cules din poveștile celor care au vorbit cu noi, cum ar fi marinarii care întorceau icoana în semn de mulțumire față de Divinitate la revenirea de pe mare sau copiii care-și confecționau roboței din pachete de Marlboro.
„Cristian Mungiu m-a încurajat să continui acest film”
- „Anul pierdut. 1986” este primul film românesc care tratează viața femeilor în epoca decretului 770 făcut dintr-o perspectivă feminină. Această poveste are deja un Palm D’or la Cannes prin „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” al lui Mungiu.
- Da și poate că ai să râzi, dar Cristian Mungiu a fost omul potrivit la momentul potrivit. El m-a încurajat să continui acest film, după ce a văzut draft-ul de montaj și mi-a dat o pagină de feedback. Dacă nu era el în acel moment, cred că eram în punctul în care puneam stop acestui proiect. Mi-a spus și de bine, și de rău. Am o pagină în care mi-a explicat ce funcționează și ce nu funcționează, mi-a dat soluții. Cumva, fiecare cuvânt pe care l-a scris a însemnat ceva atât pentru mine personal, cât și pentru film. Și nu a fost o laudă, ci un feedback concret.
- Unde simți că diferă perspectiva unei femei asupra ceea ce s-a întâmplat cu drepturile reproductive ale româncelor în comunism de perspectiva unui bărbat?
- Asta e o întrebare grea la care trebuie să mă gândesc un pic. Această diferențiere de perspective ține de la Adam și Eva încoace. E greu de răspuns.
Un film independent, făcut cu bani „de acasă”
- Știu că „Anul pierdut. 1986” este un film independent, nu ai avut finanțare de la Centrul Național de Cinematografie. Ăsta e un lucru rar. Cum ai început?
- Da, ne-am aruncat direct la filmări, nu ne-a păsat să mai așteptăm o finanțare. Eu am aplicat ani la rând cu alte scenarii la CNC. Și nu luam finanțare, în ciuda notelor mari primite pe scenariu, căci nu aveam punctaj strâns la așa-numita valoare a regizorului. Până într-o zi când actrița Isabela Neamțu și DOP-ul Dan Dimitriu mi-au spus: „Mă, nu mai aplicăm. De câți bani ai nevoie? Hai să facem filmul ăsta”. Ei au fost primii care au crezut în mine și, de fapt, în ce scriu eu. Eu am făcut acest film pentru Isabela și Dan.
- E cumva un alt drum decât cel deja bătătorit pentru filmele românești?
- Da. Eu știam că trebuie să scriu, să aplic la CNC, iar abia apoi devin regizor. Asta am învățat, asta mi s-a predat la UNATC. Dar au venit la mine Isabela și Dan. Am pornit la drum cu un buget foarte mic, primii bani i-a adus de acasă Dan. De-a lungul celor trei ani, au existat și momente în care mi-am zis că nu o să iasă filmul, iar atunci au venit alți oameni care m-au împins de la spate. Și când îi vedeam atât de entuziaști, că investeau toată încrederea asta în mine, atunci porneam și eu motoarele. Dacă nu erau ei, nu cred că ajungeam să fac „Anul pierdut. 1986”.
Pentru mine, Isabela e așa cum a fost Klaus Kinski pentru Werner Herzog. Ea este primul meu critic. O sun și îi spun: „am mai scris 10 pagini, te rog, citește-mi-le, că vreau să văd cum sună”. Mă bucură entuziasmul ei când vede în scriitură anumite scene, situații ori trăsături de caracter care au potențial de joc scenic.
Un istoric de familie într-un cadru de 20 de minute
- În film ai un cadru record de 20 de minute, aproape o treime din lungimea totală. Știu că aveai și ideea de a face acest film un lung one-shot. De ce?
- Mie mi s-a educat această pasiune. La început, în primii ani de facultate, citeam teoriile lui André Bazin despre ce e cinematografia. Fiind un creier proaspăt, cu aia am rămas, am vrut să fac asta. Dar cumva am explorat mai multe lucruri, căci mi s-a spus că trebuie să-mi găsesc propriul stil, ca în pictură. Adică înveți de acolo, înveți de dincolo, dar, la un moment dat trebuie să vii cu un limbaj al tău, în care să spui o poveste.
Eu țin la ideea că spectatorul trebuie să fie în același moment, în același spațiu, cu personajul. Camera trebuie să plutească și să observe acel microcosmos pe care l-am creat eu într-o cameră, departe de gura satului.
Iar, acel cadru de 20 de minute cuprinde întreaga relație a protagonistei și a soțului ei, e o istorie condensată în acea secvență, care descrie o viață de om, o căsnicie. Și mi se pare frumos să lași spectatorul să citească întregul istoric al familiei în 20 de minute.
- Câte zile ați ajuns să filmați pentru „Anul pierdut. 1986”?
- Inițial am avut o filmare de 6 zile, care a ajuns să reprezinte 70% din ce este acum lungmetrajul. Apoi, după ce am găsit un coproducător pentru post-producție, am mai avut 3 zile de filmare, căci ni s-a spus că trebuie să găsim un final. Eu am dus mult timp acest film ca regizor, scenarist și producător. Mă pricep la contracte, plăți și organizare. Dar când eram aproape de finalizare, mi-am dat seama că nu știu ce să fac mai departe. Nu mai trecusem prin asta. De asta am ajuns la PalaFilm și Chainsaw Europe.
„Profesorul meu de matematică m-a îndreptat spre regie”
- Știu că ai terminat un liceu de matematică-informatică.
- Da. Și asta a rămas, chiar m-a ajutat mult.
- Deci era fie carieră de contabilă, fie carieră de regizoare?
- Nu. Informaticiană. Eu am fost bună pe partea de informatică, dar nu aveam talent la matematică. Pentru a face asta îți trebuie un talent, o răbdare și o anumită perspectivă.
- Dar spuneai că nu tu ai ales regia, ci regia te-a ales pe tine. Ce înseamnă asta?
- În liceu, primul care a văzut calitățile mele și m-a impulsionat să le urmez a fost dirigintele meu, un profesor de matematică din Suceava. Din păcate, Călin Oanea a murit și nu are cum să citească lucrurile astea, deși mi-ar fi plăcut. El a văzut că nu-mi place matematica. Așa că mi-a dat niște responsabilități de regizor, dacă stau să mă gândesc, eram ca un mic regizor care-și coordona clasa de colegi, aproape toți băieți. El a investit și m-a încurajat să continui în direcția asta, să aleg regie de film și producție.
Oricâte ai spune despre sistemul de învățământ, iată, un profesor dedicat matematicii reușește să îndrepte un elev spre direcția potrivită, chiar dacă nu are de-a face cu matematica.
Un spațiu dedicat exclusiv femeilor din cinema
- În acest an, TIFF a dedicat pentru prima oară un spațiu exclusiv regizoarelor femei. Cum ți se pare inițiativa asta?
- E o inițiativă foarte bună, pentru că noi, în calitate de regizoare, avem un tip de limbaj, un alt mod de abordare a personajelor. Există un fel de sensibilitate și noblețe pe care doar o femeie le poate avea. Dacă te uiți la cinematografia franceză și explorezi filmele lui Chantal Akerman, îți vei da seama de explorarea unor zone care țin strict de ce înseamnă să fii femeie, de acea maternitate cu care suntem noi înzestrate. E o notă subtilă, dar e importantă și se vede.
- Când am văzut acest TIFF Talk, m-am gândit că se încearcă să se dea un spațiu tinerelor cineaste tocmai pentru că nu exista un asemenea spațiu în România.
- Da. Și ar trebui să se întâmple asta și la Centrul Național de Cinematografie. Nu-mi dau seama dacă o femeie are sau nu mai multe obstacole decât un bărbat în a face filme în România. Mereu femeia și bărbatul au crescut împreună într-un fel sau altul. Dacă separi lucrurile în alb și negru, nu-mi dau seama dacă poate duce într-o direcție bună. Eu cred că trebuie creat un spațiu pentru tinere femei cineaste și apoi văzut care este rezultatul. E un lucru care trebuie testat.
Noul val de femei din cinematografie
- Altfel, chiar dacă generația noului val românesc nu s-a remarcat prin femei, acum lucrurile par să meargă în altă direcție. Ne uităm la tine, Alina Grigore și Monica Stan. Ori la studenții români care au câștigat un premiu la Cinefondation, un bărbat și două femei. Ce înseamnă asta pentru tine?
- Eu zic că e bine. Dacă ne gândim, populația feminină are o pondere mai mare în lumea asta decât cea masculină. Asta înseamnă că și zona asta de cinematografie feminină va crește. Iar o investiție în niște femei regizor, în niște femei producător, e un lucru bun nu doar la nivel românesc, ci global. Că demografic, oricum ne îndreptăm acolo.
- Când te uiți la lumea cineastelor românce, ce alte femei care fac film te inspiră?
- În primul rând, pe mine mă inspiră când văd alte femei cineaste. Simt că am cu cine să împărtășesc anumite stări, sentimente și că există un om căruia să-i zic „mi-a fost greu”, care să știe exact de ce mi-a fost greu. E un fel de sistem de suport. Cât despre cine mă inspiră în acest moment, mă gândesc la Ivana Mladenovic. Pe mine m-a cucerit „Ivana cea groaznică”.
„Este important să educăm și bărbații în acest sens”
- Filmul „Anul pierdut. 1986” a avut premiera la TIFF 2022, iar din 24 iunie a intrat în cinematografe. Ce se va întâmpla în continuare?
- Din 25 octombrie va fi și pe HBO GO. Sperăm să ne organizăm și pentru o caravană în toamnă prin școlile din România.
- De ce e important ca acest film să fie văzut de elevi, să ajungă în școli?
- E un film care tratează anumite subiecte tabu - sexualitate, menstruație, violență în familie, neputință și libertate. Până la urmă e vorba despre educație. Odată ajuns în școli, cred că lucrurile vor decurge organic, pentru că e un film a cărui acțiune se petrece în 1986. Adică lucrurile s-au întâmplat deja și putem învăța ceva.
Și cred că e important să educăm bărbații în acest sens; eu știu sigur că bărbații din echipa mea s-au înverzit cu toții când au văzut instrumentele de chiuretaj puse la cadru.
Erau cu nodul în gât și au înțeles prin ce trece o femeie, ce înseamnă să duci o sarcină, ce înseamnă să pierzi o sarcină ori să experimentezi acest proces de transformare. Și dacă tu ești un băiat adolescent, cum reacționezi când ești pus în situația asta? Păi, dai bir cu fugiții, că e o chestie tabu și nu-ți spune nimeni, mama ta nu-ți spune că există această posibilitate. Dar acest film îți spune ce se întâmplă dacă o femeie alege avortul ori alege copilul. Căci și la copil îți dai seama câtă responsabilitate ai, câtă nevoie are o femeie să aibă un partener alături de ea în acele 9 luni și mai departe.
