INTERVIU. Profu’ de geografie care le cântă adolescenților despre terapie, identitate de gen și societate civilă
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Într-un peisaj dominat de versuri fără esență, un tânăr artist bucureștean vrea ca muzica să schimbe ceva. „Orice spui e politic la sfârșitul zilei”, crede T.X., un profesor de geografie cunoscut de adolescenți mai degrabă drept Natasha Cri, care face muzică trap despre terapie, fete eco-friendly și misoginism.
Cuprins:
T.X. sau Natasha Cri este un tânăr de 26 de ani, care aduce o voce proaspătă pe scena muzicală a Bucureștiului, unde adolescenții se înghesuie mai degrabă la concerte trap cu versuri despre „zdrențe” și „Gucci”.
Deși face muzică serios de la 15 ani, s-a încurcat mai întâi într-o trupă cu un coleg de școală, iar mai apoi într-un proiect de muzică electronică. Și-a dat seama însă că cel mai bine se exprimă prin versuri. Așa că în timpul pandemiei a pus pe picioare Natasha Cri și a lansat și primul album, (N)ATASHAMENT.
Așa a ajuns să cânte despre terapie, problemele care apar în relații din cauza atașamentului evitant sau să-i învețe pe băieți „să nu se holbeze inconfortabil”, când văd o fată pe stradă. O face într-un mod „subversiv”, așa cum îi place să zică, atrăgându-i pe adolescenți cu ritmuri de trap și livrându-le printre rânduri mesaje despre implicare socială.
În timpul zilei, Natasha Cri se dezbracă de hainele de scenă și se urcă la catedră, unde devine „profu' de geografie”. De un an le predă elevilor de gimnaziu la o școală din București.
Libertatea a stat de vorbă cu T.X. despre cum se combină cele două experiențe aparent fără nicio legătură între ele.
Libertatea: Pentru început, cum ai defini muzica pe care o scoți ca Natasha Cri?
T.X. aka Natasha Cri: Cred că aș pune-o sub umbrela mai încăpătoare a muzicii alternative, ca idee mai aproape de punk, dar nu neapărat ca și sunet.
Personal, eu nu mă identific cu scena de trap. Nu pot să spun că-mi place. Mesajele politice și sociale care se transmit în zona aia nu sunt pentru mine. Evident că și ei transmit mesaje, chiar dacă uneori fără să vrea. Până la urmă, orice spui este politic la sfârșitul zilei. Orice poziție pe care o ai este, într-un fel sau altul, politică și influențată de un anumit context politic în care crești ori te naști.
Implicat în USR Tineret, „vedeam cum își dau în cap Barna și Cioloș”
- Că vorbim de politică, crezi că adolescenții de acum sunt mai deschiși să se implice în societate prin comparație cu generația noastră?
- Da. Experiența mea vine în mare parte din interacțiunea cu cei de gimnaziu, unde predau geografie de vreun an. Ei sunt, cu siguranță, mai politici decât eram noi la vârsta lor. Cât despre adolescenți, surioarele mele sunt destul de implicate, vor să voteze, știu cu ce partide se identifică la un anumit nivel. Dar asta și pentru că m-au avut pe mine, că le-am vorbit despre asta, despre experiența mea cu USR Tineret.
- Cum ai ajuns în USR Tineret?
- Acum vreo 3-4 ani m-am gândit că e momentul să mă implic în ceva. Simțeam că stau pe bară și că aș putea să contribui la schimbarea în România. Deși pot zice că fraza asta e foarte clișeică pentru un USR-ist. Dar, cumva, gândeam așa pur și clișeic în acel moment. La început a fost ok, pe parcursul timpului s-au arătat hibele.
Evident că, la fel ca orice altă experiență, a influențat muzica pe care vreau să o fac, m-a făcut mai conștient de ce se întâmplă în țară, de problemele care există la nivelul clasei politice. Fiind în interior, vedeam cum își dădeau în cap Cioloș și Barna.
Cum a ajuns să fie Natasha Cri
- Și cum ai ajuns să scoți muzică în lume ca Natasha Cri? Știu că primul album a venit la sfârșitul lui 2021.
- Cu Natasha Cri am început prin pandemie, dar nu e prima muzică a mea. Țin minte și acum o piesă pe care am compus-o în capul meu când aveam vreo 5-6 ani. Era despre cum sunt eu blocat în grădiniță și vreau să scap. Cam punk pentru un copil. Mai serios m-am apucat după ce am primit o chitară la 12 ani. Trei ani mai târziu am pus bazele primei trupe cu un coleg de școală și fratele său. Eu eram la bass și voce, ne numeam The Purple Dandies.
La început de pandemie, deja lucram la un proiect de muzică electronică. Am scos un EP. Dar mi-am dat seama că ceea ce-mi place cel mai mult e să mă exprim prin scris. Și, cum eram destul de low în perioada aia, am început să lucrez la niște lucruri care încet-încet au evoluat spre ce este acum Natasha Cri.
- Și a ieșit albumul (N)ATASHAMENT, care e cam cu de toate, așa cum e și melodia ta „De toate”.
- Da, de la piesă la piesă a evoluat diferit. Acum nici nu pot să zic că mă identific cu unele din primele melodii compuse pentru (N)ATASHAMENT. Cu siguranță, pentru mine outliner-ul este „De toate”. Nu mă regăsesc absolut deloc în acele versuri. Îmi place cum sună, îmi place energia, dar nu e nimic adevărat despre mine.
Eu nu am încercat nici boabe, nici LSD. Nimic! Sunt unul dintre cei mai abstinenți oameni.
„Multe piese au ieșit din procesul meu de terapie”
- Undeva tot „în exterior” aș plasa și melodia care dă numele albumului (N)ATASHAMENT. Acolo nu e nimic politic, nimic social. De ce?
- E mult mai personală. Dar are un mesaj, că ar trebui să fim mai conștienți de psihologia sentimentelor noastre și de tipul de atașament pe care-l cultivăm. Nu e politică, însă îmi amintește de o parte din trecutul meu, în care mi-am dat seama de lucruri și am văzut ce este de vindecat și la ce mai trebuie să lucrez.
Fac terapie de 8 luni. M-a ajutat enorm. Pot zice că multe dintre piese au ieșit din terapie, din acest proces de conștientizare.
Altfel, celelalte melodii sunt destul de politice și încerc chiar să pătrund mai adânc în zona asta. Dar e o balanță, dacă ești prea politic de la început, riști să nu ajungi la acei oameni care în mod rațional aleg să stea departe de muzica încărcată de mesaje politice și sociale. Însă poți ajunge la ei prin alte metode, mai subversive, și să contribui la schimbarea percepțiilor.
„Oamenii trebuie să înțeleagă distincția dintre sexualitate și identitate”
- O percepție pe care pare că vrei să o schimbi prin muzica ta este cea legată de identitatea de gen. Ai videoclipuri în care apari încrezător îmbrăcat în fustă. Ce vrei să transmiți prin asta?
- Mi se pare că e important să le arăți adolescenților că e ok să porți fustă. Că e ok să fii queer. Unii înțeleg că, dacă te îmbraci în fustă, automat ești atras de persoane de același sex. Dar nu e așa. A fi queer este despre identitatea de gen, este despre cum te vezi pe tine în societate. Poți să te simți minunat în fuste și rochii, fără legătură cu sexualitatea ta. Și evident că e ok să fii și gay, e ok să fii ce ești tu, dar important e ca oamenii să înțeleagă că există o distincție între sexualitate și identitate.
- Crezi că adolescenții sunt mai deschiși să vadă această distincție? De ce e important pentru tine ca artist să-ți asumi public identitatea de gen?
- Când oamenii văd că un artist care le place face asta, înseamnă că „everything is alright” (totul este bine. n.r.). Orice lucru mic ne dă curaj în viață. De exemplu, mie îmi place enorm să port haine feminine. Nu mă deranjează să fiu judecat, să creez controversă. Percepțiile nu se schimbă fără controversă. Dar nu vreau să fiu bătut. Așa că nu mă pot prezenta așa pe străzile din București.
„Poți să schimbi oamenii prin dragoste”
- Care este impedimentul mai mare ca artist queer asumat, judecata celorlalți sau teama pentru siguranța fizică?
- Cred că amândouă pot fi. Și pentru mine a fost greu o perioadă să mă identific drept queer, tocmai pentru că sunt heterosexual și într-o relație de 5 ani. Dar pe măsură ce am citit mai mult despre asta, m-am simțit mai pregătit să accept. De multe ori ești întrebat de ce te îmbraci așa, dacă nu ești gay. Uneori, asemenea judecăți vin și din interiorul comunității LGBTQA. Și e normal. Înțeleg acest scepticism al comunității.
Cât despre bătaie, nu știu cât e de comentat în legătură cu asta, e oribil că se poate întâmpla în București. Eu sunt printre cei norocoși, fiindcă toată viața am avut privilegiul de a fi văzut ca un bărbat cis. Dar îmi imaginez prin ce trec cei care nu au avut acest privilegiu.
Eu cred că poți să schimbi lucruri doar cu dragoste. Pe cei care sunt de mult pe un drum al urii nu-i poți schimba. Dar nu e cazul adolescenților.
- Ți s-a întâmplat să ai reacții negative legate de faptul că porți fustă în clipuri?
- Da, au scris unii în comentarii să mă omor, că-s gay. Am trecut peste, ăștia sunt oameni cărora oricum nu le poți schimba percepția, dacă interacționezi cu ei în secțiunea de comentarii de pe YouTube.
Însă nu am primit niciodată asemenea mesaje din partea adolescenților care mă ascultă. Până și-n școală văd o deschidere mai mare decât era pe vremea mea.
Îmi place să fiu profesor. Iar elevilor mei le spun de fiecare dată că nu tolerez rasismul și homofobia în spațiul clasei. După ce am deschis ușa asta, unii dintre ei au venit și mi-au spus ce pronume ar vrea să folosesc pentru ei. Mi s-a părut extrem de curajos.
Mesajele transmise către adolescenți
- Cum e pentru tine să interacționezi zilnic cu puștani și să faci muzică pentru ei?
- Sper că cei mai mulți dintre ascultătorii mei sunt adolescenți, tocmai pentru că îmi place ideea de a crea punți între vârste. De asta încerc să introduc și cât mai multe referințe politice. De exemplu, în melodia „Berceni” cânt despre o fată eco-friendly de care îmi plăcea mie, dar zic și de ARCEN.
Mi se pare important să arunc trimiteri la lucruri pe care le cunosc mai ales cei implicați în societatea civilă. Pentru că, la un moment dat, acest public al meu va trebui să fie implicat civic la rândul lui. Și cred că este mai ușor atunci când ai în bagajul cultural din adolescență asemenea termeni. Până la urmă, cultura și muzica au o putere foarte mare. Chiar dacă nu te determină la o acțiune imediată, anumite lucruri rămân imprimate în subconștientul tău.
- Crezi că adolescenții înțeleg mesajele ascunse printre versuri?
- Cred că cele mai multe mesaje le primesc la melodiile „Ianuarie” și „25”. Alea sunt cele mai oneste melodii pe care le-am compus. În acele versuri vorbesc despre terapie, atacuri de panică și despre cum ni se zice permanent „ce te plângi atât”.
- Simți că ai o responsabilitate pentru public, știind că este la o vârstă în care se formează?
- Da. Mă simt 100% responsabil pentru ce scot în lume. Știi, mulți spun că fac muzică doar pentru ei. E o minciună. În primul rând, ca artist faci muzică pentru lume. Dar asta nu înseamnă că nu te ajuți și pe tine. De exemplu, pentru mine, muzica e o punte pe care o construiesc spre ceilalți. Fiindcă sunt undeva pe spectrul neurodivergent. Dacă mă pui într-un loc cu oameni, îmi este greu să socializez. Iar muzica mă ajută să mă prezint lumii. Să nu mă mai simt ca un ciudat, ca un intrus.
- Cum te văd colegii tăi profesori, știu că faci și muzică?
- Colegii mei nu știu că fac muzică, așa că nu mi-a reproșat nimeni nimic. Doar câțiva elevi m-au găsit pe Instagram.
- Spuneai că în viitor vrei să fii chiar mai politic, ce alte mesaje vrei să transmiți spre adolescenți?
- Aș vrea să fac o melodie despre Pantelimon. Să fie un throwback la B.U.G. Mafia. Dar o să fie despre Pantelimonul care muncește, despre cum ne pierdem toată viața băgând 8 ore de muncă/zi. Și cum ar trebui să adoptăm săptămâna cu 4 zile lucrătoare.
