INTERVIU. Românca premiată cu Emmy pentru munca sa la serialul „Wednesday”: „Avem niște locații spectaculoase, pe care mulți ar vrea să le folosească. Problemele sunt de ordin politic și financiar. Iar aici pierdem mult”

Durează un pic până când se face liniște în atelierul de ceramică de la Palatul Național al Copiilor. În această seară ploioasă de ianuarie, au fost câțiva zeci de copii la cursul pe care profesoara Bianca Boeroiu îl ține de patru ori pe săptămână. 

După ce se eliberează spațiul, Bianca face un pic de ordine între vopseluri, mulaje, pensule și creații ale copiilor, cât să ne putem așeza și să purtăm o discuție despre cealaltă viață a sa: cea în care muncește de 15 ani în machiajul de cinema. 

Absolventă a Facultății de Arte-Ceramică, Bianca locuiește în Ploiești și face aproape zilnic naveta la București, unde predă. E obositor, dar nu ar vrea să renunțe la niciuna din cele două vieți profesionale ale sale. 

Bianca a făcut machiaj de film în numeroase producții românești: de la „Eu când vreau să fluier, fluier” la „Aferim!” și „Miracol”, de la „Warboy” la „Un pas în urma serafimilor” și “Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii”. A lucrat cu mulți din regizorii români contemporani: Florin Șerban, Marian Crișan, Radu Jude, Eugen Jebeleanu, Bogdan George Apetri. De asemenea, în ultimii ani, a făcut și trecerea spre televiziune, colaborând la seriale Netflix, respectiv Disney. Înainte de Emmy, câștigase trei premii Gopo și fusese nominalizată pentru alte 9. 

Recomandări

Clotilde Armand, trimisă în judecată în ziua în care și-a anunțat candidatura pentru un nou mandat. De ce e acuzată și cum a reacționat

„Să sperăm că vor mai veni proiecte de anvergura «Wednesday» în România”

– Ce a însemnat premiul Emmy pentru dumneavoastră?
– A fost o surpriză foarte plăcută. A fost o concurență destul de strânsă și acolo chiar fac campanii serioase de promovare. Voturile sunt în mare parte din SUA, de la membrii asociației și academiei de televiziune, așa că nu mă gândeam că am avea mari șanse, deși, privind în urmă, am realizat că machiajul în mod special, dar și costumele din acest serial chiar au creat trenduri, încă de la lansare. Doar scrollând pe telefon, vezi câte obiecte inscripționate există și câte fete preiau caracteristicile: ea, în negru, prietena ei, colorată. Adevărul e că până la urmă a fost un fenomen global și, pe bună dreptate, a fost câștigat premiul ăsta, care e pentru toată echipa, nu e doar pentru mine. Chiar s-a muncit și e o realizare. Să sperăm că nu trece neobservată și că vor mai veni proiecte de anvergura acestuia și în România. Nu știu dacă o să mai am șansa, dar a fost înălțător. Euforia din momentul când au anunțat câștigătorii – nu știi cum să reacționezi: urli, țopăi. A fost special.

Recomandări

Rusia amenință că va ataca Polonia dacă NATO aduce arme nucleare pe teritoriul său: „Vor deveni cu siguranţă o ţintă”

– Dar v-ați pregătit dinainte.
– Nu m-am pregătit. Tocmai că nu. La un moment dat, m-am întrebat: dar dacă totuși se întâmplă? Dar chiar nu credeam că o să se întâmple. Noroc că eram cinci și a vorbit designerul (coordonatorul echipei). Noi am vorbit mai mult în backstage. A fost un moment unic, ceva ce vezi la televizor ani de zile și nu te gândești că o să ți se întâmple și ție vreodată. Dar uite că se poate întâmpla.

A coordonat echipa care s-a ocupat de machiajul celor 9.000 de oameni din figurația unui serial Disney

– Cum ați ajuns să lucrați în machiajul de film?
– Am început cu un scurtmetraj unde am avut de făcut efecte speciale și producătorului i-a plăcut foarte mult ce am realizat acolo, după care mi-a propus un lungmetraj: „Eu când vreau să fluier, fluier” și mai departe s-au legat proiectele. Lucram cu aceeași casă de producție, după care m-au contactat și alții. Inițial făceam reviste, reclame, videoclipuri. Era interesant că puteam să combin proiecte diferite. Am avut și colaborări în televiziune, după care am intrat în lumea fascinantă a cinematografiei. Mi se părea WOW. Și chiar era și este în continuare, numai că, după ani mulți, nu mai ai aceeași energie și mai obosești. 

Recomandări

Cum se tratează în România o boală extrem de gravă: serul salvator, de negăsit în țară fiindcă expiră pe stoc. „Ne aprovizionam din Rusia până de curând”

– E și un ritm foarte intens. 
– Este. Cele mai scurte proiecte au avut două luni – două luni și jumătate. Dar am lucrat și la „Wednesday”, care a fost pentru mine primul de o asemenea anvergură și a durat șapte luni. Am mai lucrat la un serial Disney, în care am fost crowd supervisor, și acolo au fost opt luni. 

– Ce înseamnă crowd supervisor? 
– La proiectele mai mari, unde e foarte multă figurație, echipa se împarte în două: ai partea de actori și partea de figurație. Nu le poate acoperi o singură echipă. Serialul acesta a avut în jur de 9.000 de oameni la figurație și a fost o muncă serioasă. De obicei, designerul vine din afară la aceste proiecte mari. Vin cu agenți prin contract și ei își fac echipă în România: o parte la actori și o parte la figurație. Dar coordonatorii de figurație, crowd supervisor pe machiaj și crowd supervisor pe păr, echivalează ca funcție. Ești aproape ca designerul pentru actori.  E o funcție destul de importantă și cu responsabilitate multă, pentru că, la rândul tău, ai o echipă. 

Lucram în perioada COVID și trebuia ținut cont inclusiv de evidența testărilor. Aveam și surprize de genul: făceam echipa pentru mâine și seara ieșea cineva pozitiv, deci noi nu mai aveam când să găsim alți oameni pe care să-i testăm la o oră așa târzie și trebuia să funcționăm cu ce rămâneam din echipă, așa că a fost destul de dificil.

Provocările muncii în pandemie

– Din perspectiva machiajului, care au fost cele mai mari provocări la „Wednesday”?
– Nu am fost în perioada de pregătire, pentru că atunci terminam munca la alt proiect. Inițial trebuia să fiu tot crowd supervisor și la „Wednesday”, dar din cauza suprapunerii celor două producții, n-am avut cum, așa că am intrat pe machiaj în echipa de actori, când am terminat proiectul precedent. Cred că am avut cam două zile de pregătire, în vreme ce ei se pregăteau deja de trei săptămâni – o lună. Oricum, lucrurile s-au tot schimbat pe parcurs. Mi-au trecut prin mână aproape toți actorii, mai puțin cei mai mari, de care s-a ocupat designerul direct. Din cauza COVID, ajungeai să te ocupi de mai multe lucruri, să ții locul celor care se îmbolnăviseră. Am făcut și chestii mai speciale legate de păr – eu fiind specializată pe make-up, dar mai fac și păr. Pe păr, lucram în colaborare cu actorul, hai să căutăm unde a pus produsele, mă ghida și reușeam. 

În momentul în care am început să fac efecte speciale, mi-a fost propus unul dintre actori. Designerului i-a plăcut foarte mult ce-a ieșit și atunci m-a lăsat mai mult în această zonă. Pe lângă actorii de care mă ocupam zilnic îmi dădea și partea asta de efecte speciale. Așa am și ajuns la nominalizarea respectivă. Se participă cu un singur episod, iar la episodul pe care l-au ales, am avut un aport destul de semnificativ. 

Cum faci ca urmele unei violențe fizice să fie realiste în film

– Și ce trebuia să producă aceste efecte speciale?
– Răni, cicatrici, urme de bătaie, agresiune. E un personaj care e prieten cu Wednesday, un adolescent, și e atacat de monstru, aproape că moare. E salvat în ultimul moment. Îl găsește ea, de fapt, și e internat în spital. Apoi sunt vizitele ei, perioadă în care rănile lui se și vindecau în niște etape, deci trebuia să ținem cont de lucrul ăsta. Noi am fost nominalizați pe partea de non-prostetică, dar a ajutat mult și partea de prostetică. Acolo făceau piesele, rănile mai adânci, care se făceau separat și se lipeau.

– Din perspectiva machiajului, cum faci să fie realistă o agresiune fizică, urmele unei traume fizice? 
– Foarte mult din culoare, din contrast. Încerc să creez cât mai mult partea de volumetrie. Provenind din zona artistică, îmi plac foarte mult aceste lucruri. Îmi place să mă joc cu tot felul de texturi. 

Regizorul dă direcția, vorbește cu designerul de proiect, care mai departe ne transmite nouă. Facem testele. Le aprobă sau nu le aprobă. Sau ne dau indicații: mai puțin aici, mai mult aici. Să mai aibă și pe mâini nu știu ce, și niște urme de zgârieturi… Trebuie să aprobe apoi și producția.

– Cum e diferit lucrul la o producție Netflix, cum a fost „Wednesday”, față de lucrul pe film cu regizorii români? Ați lucrat cu foarte mulți dintre regizorii contemporani din România, în echipe mai mici, și cu alte bugete.
– Da, cu siguranță. La proiectele românești, de regulă, sunt eu key make-up, echivalentul designerului de producție din afară. Am de obicei un asistent, în cazurile cele mai fericite. Pe de altă parte, la filmele românești e ceva mai simplu, că nu-ți trebuie n aprobări, să mergi până la producție și așa mai departe. Dacă regizorul e mulțumit, ai făcut niște teste și le aprobă, lucrurile merg foarte ușor. 

– Cu cine ați lucrat cel mai bine dintre regizorii din România? Sunt regizori care colaborează mai mult cu departamentul de make-up? 
– Surprinzător, majoritatea sunt interesați de aspectul ăsta. Până la urmă e și foarte important. Felul în care apare actorul în fața camerei chiar e important. Am avut noroc să lucrez cu regizorii minunați: cu Radu Jude, cu Florin Șerban. Au fost deschiși la propunerile mele.

Și cu Horațiu Mălăele am făcut două proiecte. A fost foarte interesant, că el are niște idei foarte bine fixate, dar de cele mai multe ori și actorii erau un pic suspicioși și ziceau: hai să încercăm să venim și cu alte propuneri și până la urmă era deschis și au ieșit niște lucruri foarte frumoase.

– Aveți un proiect preferat din filmele românești la care ați lucrat?
– Unul ar fi chiar „Luca”, la care am lucrat cu Horațiu Mălăele. „Aferim” a fost de asemenea o provocare. Mai toate mi-au plăcut. Nu prea pot să fac o ierarhie.

Cum lucrează machiajul cu celelalte departamente din film

– La „Aferim” și la „Warboy” ați lucrat pe film de epocă. E mai complicat decât în contemporan?
– Cred că din punctul de vedere al coafurii e mai dificil atunci când vorbim de epocă. Machiajul nu neapărat, că rănile erau cam aceleași și atunci.

Aș spune că e mai interesant că ai partea asta de documentare, trebuie să cauți referințe. Îmi caut să fie cât mai mult din zona respectivă, fotografii. E o muncă de echipă: și cu costumele, și cu scenografia. Asta îmi place foarte mult la filmele de epocă, această sinergie a departamentelor.

– În general, cum lucrați departamentul de make-up cu costumele, lumina?
– E o colaborare în permanență, că n-ai avea cum altfel și mai ales atunci când e vorba de sânge. Se fac ședințe, cu costumele, vedem cât de mult murdărim, câte dubluri avem. E lavabil, se iau petele, putem folosi și mâine cămașa asta albă? Și cu departamentul de coafură ești într-o conexiune permanentă. Bineînțeles, lumina contează foarte mult, cromatica din jur.

– Practic, când începe munca asta, ea nu începe în timpul filmărilor de regulă? E o perioadă de pregătire?
– Da, minim o săptămână, dacă e un proiect mai mic, altfel mai bine de la două săptămâni în sus, da. Bine, și în funcție de disponibilitatea actorilor, se pot face probe chiar și mai devreme. 

– A fost vreun proiect la care a trebuit să faceți foarte multe teste până să se găsească varianta optimă?
– În general, la proiectele foarte mari, mai ales când am lucrat ca și crowd supervisor. Aveam săptămâni întregi cu o perioadă doar de probe. Mi se dădeau direcții. Vorbeam cu designerul. Se dădeau și e-mail-uri cu referințe. Aveam o întreagă echipă. Cei din figurație mergeau la costume, treceau pe la noi, apoi erau fotografiați din toate unghiile și se făceau dosare, în care erau și numerotați și mergeam cu ele la aprobare.

Cum faci o tânără actriță să arate ca un cadavru, lucrând într-o rulotă în Piatra Neamț

– În filmul „Miracol” apare, la un moment dat, Ioana Bugarin ca un cadavru. E complicat să faci pe cineva să arate ca un corp mort? De ce trebuie să țineți cont?
– Nu e așa complicat să faci. E mai complicat pentru persoană în cauză. Dacă e așa cum a fost ea cu întreg corpul, trebuie să ai niște ore la dispoziție, să o mai lași și pe ea să se mai relaxeze. Să stea un pic jos. Am lucrat-o din aerograf. Atunci toată baza a fost din aerograf și apoi am intervenit cu vânătăile și urmele de bătaie. Dar contextul a fost halucinant, că eram în Piatra Neamț, într-o rulotă, pe o străduță, plină de copii foarte curioși. Bineînțeles că tot veneau, puneau întrebări. La un moment dat toată echipa s-a deplasat să pregătească cadrul la morgă și am rămas noi două și cred că un asistent de regie afară, dar care nu mai făcea față mulțimii și efectiv la un moment dat ne zdruncinau și mișcau rulota. Erau atât de curioși și, neputând intra, au început să miște rulota. Nu-mi venea să cred că se întâmplă asta. 

Eram oricum în mare criză de timp, pentru că trebuia filmată scena de la morgă și, după aceea, voiau să filmeze un moment de regim (n.r. – regimul luminii) și să prindă apusul soarelui. Nu mai aveau când în altă zi, deci eram sub presiunea timpului. Ioana trebuia ulterior curățată perfect, să arate impecabil. Era continuitate cu altă secvență, o ieșire din bloc. Și după toată povestea asta, din morgă, în care ea era plină de machiaj, pentru cealaltă secvență trebuia curată, frumoasă, fresh. Dusă la hotel, duș. 

I-am scos cu demachiantul special ce-i pusesem, protezele alea. A fost atunci o cursă infernală, cum s-au filmat mai multe secvențe în acea zi. La cea cu morga am ajuns undeva pe la 3 după-amiază cu pregătirea, dar noi începusem să ziua de filmare la 8 dimineața. 

Presiunea asta, a timpului, pornește de sus și se propagă, adică ajunge la tine amplificată. „Dacă pierdem secvența asta, nu mai avem când să o filmăm altcândva, culpa e la tine că nu te-ai încadrat”. Și trebuia inclusiv să alergăm dintr-o zonă în altă a orașului. Foarte complicat, dar asta e frumusețea cinematografiei.

Munca la film e o continuă adaptare

– Spuneați, la proiecția filmului „Warboy”, cum trebuiau, de fiecare dată, dimineața refăcute rănile pilotului american. 
– Da, ne trezeam foarte devreme, de când au început filmările cu el. Terminam cu el, urmau ceilalți actori. Acolo, din păcate, am fost doar noi două, un make-up și un păr (n.r. – un hairstylist), și a fost destul de anevoios din acest punct vedere. Trebuia să facem, să acoperim tot și să ținem cont și de lumina zilei, cum zicea și Marian Crișan. Nu ești în studio, nu e controlabil. Plus că eram în vârf de munte, cu multe schimbări de vreme. Ba ploua, ba ieșea soarele. Hai, mai filmăm un pic, ne oprim, mâncăm acum, ca să prindem după. A fost frumos. Ca în tabără, cum spunea și Marian. Chiar a ieșit foarte bine filmul. 

Eu am înțeles ideea lui, că a vrut să-l păstreze atât de puternic ca și contrast cromatic, că natura e aceeași în orice perioadă, ca și rănile. Personal, îl percepusem inițial un pic virat în sepia, să ducă către filmele din perioada aia, dar, într-un final, am înțeles. Aveam o grijă: că parcă sunt prea puternice rănile. Le vedeam un pic mai patinate. Dar dacă (n.r. – regizorul) a păstrat vivacitatea cromatică, trebuie să meargă pe toate planurile cu ea.

– Cum e când vă vedeți munca pe ecran?
– Foarte satisfăcător. Eu abia aștept premierele să văd ce-a ieșit. Am emoții câteodată, unde am eu anumite nesiguranțe. Pentru că tot timpul ești sub presiunea timpului și mereu rămâi cu dubii că nu a ieșit cum ar fi trebuit. Sunt momente când nu îmi dau seama neapărat pe video assist de impactul pe ecran.  De exemplu la „Miracol”, e foarte mult portret cât cadrul. Dar mi-a plăcut cum a ieșit și portretul ei are un impact extraordinar pe format mare. 

Ce proiecte și-ar mai dori să facă

– Există vreun proiect pe care vi l-ați dori sau un gen de film în care nu ați lucrat încă și v-ar plăcea să lucrați?
– Da, cred că mi-ar plăcea tare mult să fac parte dintr-o echipă de prostetică. Tot procesul e foarte similar cu cel de la ceramică: cu luat mulaj de pe chipul actorului, intervenit, depinde ce ai de făcut: răni mai adânci, un monstru, o figură fantastică. E foarte interesant și mi-aș dori la un moment dat. Voi avea un proiect cu ceva ce atinge zona asta, o să lucrez tot cu cineva din afară experimentat pe partea asta, dar chiar aș vrea la un moment dat să fac parte dintr-o echipă exclusiv pe prostetetică. 

Potențialul României pentru producții internaționale

– Credeți că are potențial România să se dezvolte mai mult ca destinație pentru producții internaționale?
– Da, cu siguranță. Potențial există. Avem niște locații spectaculoase, pe care mulți ar vrea să le folosească. Problemele sunt de ordin politic și financiar. Dacă lucrurile astea ar funcționa, s-ar respecta, că a mai fost o tentativă înainte de pandemie, au atras investitori, au venit, au lucrat, dar nu și-au mai primit înapoi banii, că a venit pandemia, s-au schimbat lucrurile și politic. Pierdem mult pe partea asta, din păcate. Dar Ministerul Culturii a promis că toate aceste lucruri se vor rezolva în viitorul apropiat (spune râzând). 

Oamenii din industrie, din toate departamentele, sunt foarte talentați, pricepuți. Cu toții au lucrat și în afară, e și păcat să nu profităm de lucrurile astea.

foto: Hepta

Urmărește-ne pe Google News