″M-am schimbat oare ca să pot fi iubită? A meritat? Mai știu cine eram? A fost bine? ″ Cărei vedete TV de la noi îi aparţine această filosofie?

Pe blogul său, Teo Trandafir a radiografiat felul în care ea a perceput anumite experienţe de viaţă, iar la final a lăsat nişte întrebări la care probabil va găsi în curând şi răspunsul.
‘E limpede că toți suntem ‘defecți’,  cumva, iar încercarea disperată de-a ne ascunde lipsurile nu face altceva decât să ni le accentueze, pe dinăuntru. Mascându-le, le dăm importante și profunzimi și accente dramatice. Ni se pare (și poate așa și e, adesea!) că suntem insuportabili’, spune aceasta pe blogul său.

‘Că nimeni nu ne poate iubi așa cum suntem, betegi. Unii, prea analitici, alții plini de vicii, apoi vin rătăcirile, revenirile, vorbele spuse la nervi sau scăpările de orice fel. Ni se pare (sau poate așa și e!) că partenerul nostru are de dus ca nimeni altul, e un Sisif de fiecare ceas, pe care-l iubim mai ales pentru asta, pentru că ne suportă pe noi. Cred că greșim, deși subtil. Ceea ce tocmai v-am descris nu e ușor de trăit. E și mai greu de recunoscut, chiar în solitudinea în care citiți aceste vorbe. Cine are curajul de-a gândi ‘Doamne, sunt cevaaaa…n-aș suportă, zău!’ Puțini. Lor le vorbesc. Iubim în partener îngăduința. Așa-i? Vrem să-l facem să ne placă, mințind, ascunzând, greșind fără curajul înfruntării propriei persoane și a lui, în același timp. Greu să te lupți cu doi. Așa că unul (el) trebuie să fie liniștit. Și încercam să ne schimbăm și să facem lucruri contrare nouă înșine, să ‘cărăm valizele’ zâmbind, ca să ne placă și pe noi…cineva’, continuă aceasta seria dezbaterilor sufleteşti.
‘Rar privim cealaltă parte, celelalt motiv de bucurie zilnică: splendoarea iubiților noștri, pur și simplu. Pe lângă blândețea lor, îngăduința și toleranța lor, pe lângă faptul că ne iubesc așa cum suntem (deși prea rar știu cum suntem, de fapt), ei înșiși sunt. Există prin lumina proprie. În imperfecțiunea noastră, există perfecțiunile lor. Mici, rare. Dar sunt. Și le uităm sau le luăm că atare. M-a scos din minți o verișoară pe care-am iubit-o de mică și care, nonșalant, mi-a aruncat o vorbă pe care-am s-o port cu mine multă vreme. O întrebăm de bărbatul ei, cu care e măritată de când ne știm, s-a căsătorit în adolescentă, mânând pe toată lumea să creadă într-o despărțire dureroasă, o ‘lecție de viață’. Pf… Nu numai că e împreună cu el de-atunci, și cred că sunt vreo 25 de ani pe puțin, dar mi-a zis-o în treacăt: ‘Mihai? Eeee…cum e. E bine, na, cum e el, irezistibil și minunat!’. Și-a închis-o. Urma să-l aducă în vorbă de fiecare dată, cu firescu cu care-ți ridici ochelarii pe nas. Fără volute. Fără griji. Ea nu se-întreabă dacă e perfectă. El îi spune asta fără vorbe. Ea nu se screme să-i care defectele. O face și gata. Și le-a transformat în mici definiții amuzante ale noțiunii de partener para siempre. Soțul e atunci când e imperfect și-l adori așa. Am învățat asta de la ea, nu din facultăți și cărți și marasme de viață. Toate experiențele care și-au propus să mă educe au făcut din mine un om care e fericit că e suportat. Și care face eforturi, iată că zadarnice, țintind către asta. M-am schimbat oare ca să pot fi iubită? A meritat? Mai știu cine eram? A fost bine? Evoluție? Am căpătat altceva în afară de-o spaimă cumplită că nu duc suficiente valize? Că nu reprezint destul? ‘, încheie vedeta TV.
 

Urmărește-ne pe Google News