Abia după ce am salvat-o de la moarte am reușit s-o cuceresc

Fără exagerare, la 25 de ani, Melinda e o fată fascinantă, unică, de care sunt îndrăgostit lulea. O întâlneam aproape zilnic, în stația de autobuz, unde așteptam amândoi același autobuz. De fapt, așa începe și povestea noastră. Tot văzând-o în stație, zi de zi, am început să prind drag de ea și să-mi doresc să o cunosc mai bine. Din păcate însă, ea nu a răspuns în niciun fel ocheadelor mele și avansurilor, ignorându-mă complet, ceea ce m-a durut nespus, fiindcă, după cum se știe, indiferența rănește cumplit.

Aș fi preferat să mă beștelească, să mă jignească, să mă scuipe chiar, numai să mă bage cumva în seamă. Dar privirea sa trecea pur și simplu prin mine, de parcă nici n-aș fi fost acolo. Durere mare, fără exagerare!

Prima tentativă concretă de apropiere am făcut-o la circa o săptămână de când am remarcat-o, după ce am studiat atent frumusețea ce-mi ieșea în cale. Se îmbrăca decent, fără nimic strident sau vulgar, dar totodată arăta incitant; se exprima corect și zâmbea discret, fermecător; avea unghiile îngrijite și părul mereu spălat. Una peste alta, părea genul de fată foarte reușită, impecabilă, încât nu puteam să nu mă întreb: se putea, oare, ca una ca ea să fie singură?

Recomandări

Documentul intern care expune războiul hibrid al Rusiei împotriva Occidentului. Scopul lui Vladimir Putin: „să scoată SUA din joc” și „să distrugă NATO”

Răspunsul – afirmativ – la această întrebare avea să mi-l ofere timpul și să mi-l confirme prietena ei, Irina, cu care adeseori mergea împreună la serviciu: tipa era extrem de pretențioasă și de selectivă. Era conștientă de calitățile sale, știa că este un fruct zemos și gustos, dat în pârg, și nu era dispusă să se ofere oricărui tip ordinar. Așa că alesese să îi ignore pe bădăranii care încercau să i se bage cu forța în suflet și se dedicase unui trai în solitudine.

îmi plăcea ideea în sine, dar numai până la un punct, anume acela în care mă inclusese în categoria mitocanilor și mă ignorase. S-a întâmplat chiar la acea primă tentativă de care vă pomeneam. M-am apropiat atunci de ea, i-am întins mâna și am salutat-o prietenește:

— Bună, eu sunt Daniel! Am observat că mergem în aceeași direcție și mă gândeam să îți propun să facem puțină conversație. Astfel trece mai repede timpul…

— Aș vrea să spun că îmi pare bine de cunoștință, dar nu e așa, mi-a răspuns ea, lăsându-mă cu mâna întinsă și cu gura deschisă. Nu doresc să conversez cu tine, drept pentru care te rog să mă lași în pace.

— îmi cer scuze dacă am inoportunat, i-am zis cu toată amabilitatea pe care am putut-o arăta după așa o respingere brutală, apoi m-am retras discret. O zi frumoasă!

Recomandări

Adrien Stephane Mureșan s-a predat în Franța. Fiul omului de afaceri Sever Mureșan are de executat 3 ani de închisoare

Astfel a luat sfârșit scurta discuție dintre mine și Melinda, una în urma căreia am rămas cu buza umflată, dar totodată cu o și mai mare ambiție de a pune mâna, și nu numai, pe fătuca aceea răsfățată și îngâmfată. Drept dovadă, încă din acea zi am început să mă gândesc ce să fac, cum să acționez pentru a reuși să sparg blocada.

Cea mai la îndemână variantă mi s-a părut cea clasică, a unei mici atenții, care să trădeze mari intenții. Mai exact o floare. Cum tocmai se apropia 1 martie, s-a potrivit cum nu se putea mai bine, și credeam că nu va fi nicio problemă în a o încălzi pe prințesa cea rece și în a o face să își deschidă sufletul. N-a fost însă deloc așa, eșecul înregistrat fiind chiar mai dureros decât cel de la prima încercare.

— Salutare din nou! Eu sunt Daniel, sper că îți amintești de mine, m-am adresat fetei imediat ce am văzut-o apărând dintre blocuri și apropiindu-se de stația de autobuz. Aș vrea să te rog să primești această floare din partea mea, drept simbol al simpatiei pe care ți-o port.

— Aș vrea să spun că mă bucură gestul tău, dar nu e așa, mi-a răspuns ea, lăsându-mă din nou cu mâna întinsă și cu gura deschisă. Nu te cunosc și nu doresc să primesc nimic din partea ta.

Recomandări

Cătălin Cîrstoiu spune că „nu e în incompatibilitate”, însă mandatul lui e pe masa coaliției. „Aș fi nebun să merg înainte fără sprijin”

— îmi pare rău dacă te-am supărat, dar nu asta am intenționat, i-am răspuns, la rândul meu, dând dovadă de o răbdare supraomenească. îmi cer scuze dacă am nimerit într-un moment nepotrivit, dar sper că altădată să te prind într-o dispoziție mai bună.

— Chiar nu înțelegi că nu are rost să mai insiști? a sărit ea atunci, iritată de vorbele mele. Nu obișnuiesc să anturez cu necunoscuți, așa că nu vreau să am de-a face cu tine în niciun fel. E clar?

Nu i-am mai spus nimic, ci, cum lângă ea apăruse fata care observasem că o însoțea de multe ori în autobuz, i-am înmânat floarea acesteia, întrebând-o pe un ton glumeț:

— Bună! Uite, eu sunt Daniel și îi adusesem o floare prietenei tale, dar ea nu vrea să o primească. Așa că te rog pe tine să o primești. Ce zici?

— Ce să zic? Mulțumesc frumos, mi-a răspuns fata, care era mult mai sociabilă decât cea de lângă ea și despre care am avut senzația clară că mă simpatiza. Mă cheamă Irina.

— încântat de cunoștință, i-am zâmbit eu, bucuros că reușisem, cumva, să mă insinuez în proximitatea celei pe care urmăream a o cuceri. Spune-mi, te rog, știi cumva de ce e prietena ta așa ursuză, așa urâcioasă?

— Ha, ha, ha! a râs Irina. Așa e Melinda, mai închisă și mai serioasă de felul ei! S-a săturat să fie privită ca un trofeu de către tot felul de masculi libidinoși…

— Am observat că nu râde deloc și foarte rar zâmbește, în rest e mai mereu încruntată. Poate ar trebui să îi spună cineva un banc bun, sec.

— Da, n-ar fi rău, poate i-ar mai descreți fruntea, a intrat ea în jocul meu, vizibil amuzată de modul naiv șăgalnic în care mă manifestam.

După care s-a întors către prietena sa și a întrebat-o pe un ton cât se poate de serios:

— Melinda, vrei să auzi un banc bun, sec?

— N-am chef de prostiile astea! i-a tăiat-o Melinda, scurt. Hai să mergem, că, uite, vine autobuzul!

și astfel cea de-a doua încercare de apropiere de fata care îmi pusese inima pe jar s-a încheiat la fel ca prima: printr-un eșec. Nu disperam însă, cumva tot progresasem, aflasem că se numește Melinda și că nu avea nimic cu mine în particular – și, deci, nu era exclus chiar să mă placă -, ci cu toată lumea, în general. Aveam, așadar, șansa mea, și eram hotărât s-o joc până la capăt, cu atât mai mult cu cât mi-o apropiasem pe amica ei, ceea ce îmi conferea un mic atu. Era nevoie însă de mai mult, așa încât am hotărât să trec la atacul direct sau mai bine zis la seria de atacuri directe.

Cum am procedat? Incredibil de infantil, dar… așa am simțit! A doua zi, m-am trezit mai devreme și am scris, cu cretă colorată, pe asfaltul din stația de autobuz: „Melinda, te iubesc! Vrei sa ieși cu mine?”. Peste câteva zile, am lipit pe copacii și stâlpii din zonă stickere pe care scrisesem la fel: „Melinda, te iubesc! Vrei să ieși cu mine?”. Iar după alte câteva zile am urlat ca nebunul într-o portavoce, cât am putut de tare, spre marele amuzament al oamenilor din stație: „Melinda, te iubesc! Vrei să ieși cu mine?”. Degeaba… Dacă ar fi fost un aisberg, și tot s-ar fi topit puțin… Melinda însă era mai rece ca un ghețar. Mă ignora complet. Nu existam pentru ea.

Concluzia trasă a fost că romantismul nu funcționa în cazul ei. Tipa juca dur, așa că m-am hotărât să joc și eu dur, recurgând nici mai mult, nici mai puțin decât la șantajul cu suicidul. Văzusem eu într-un film o fază în care un tip o convinsese pe o fată să iasă cu el în oraș amenințând-o că, dacă nu acceptă, se aruncă în gol dintr-un carusel, și m-am gândit să încerc șmecheria asta. Din păcate, filmul e una, iar viața e alta, iar de asta aveam să mă conving după ce i-am șoptit celei pe care o iubeam:

— Melinda, dacă nu accepți o întâlnire cu mine, mă pun în fața mașinii! Pe cuvânt că asta fac!

— N-ai decât! mi-a răspuns ea. Nu te cunosc și nu are să-mi pese dacă o să fii zdrobit!

— Pe bune? am insistat eu, nevenindu-mi să cred ceea ce auzeam.

— încearcă, și ai să vezi! a întărit ea. Așa că am încercat. Am pătruns în carosabil, m-am pus în fața câtorva mașini care treceau și am strigat din nou la ea, încercând să-i obțin favorurile. Aiurea. S-a întors cu spatele și s-a uitat în altă parte. Nu s-a întors nici măcar când a auzit scrâșnetul roților produs de frânele autoturismelor sau înjurăturile șoferilor care se pomeneau cu nebunul de mine în față. Nu mai spun că unii n-au frânat deloc… Noroc că m-am tras la timp din fața mașinilor, că altfel acolo îmi zăceau oasele!

După toate astea, așa cum vă spuneam la începutul povestirii mele, eram descumpănit, hotărât să renunț la cea pe care o iubeam. Una peste alta, încercasem tot ce se putea și, efectiv, nu mai știam ce să mai fac, cum să mai procedez. Când, deodată, ca din senin, a dat norocul peste mine… Asta dacă se poate numi noroc faptul de a fi lovit de un microbuz… Totuși, eu așa l-am numit, căci datorită acelui accident am reușit, în fine, să mi-o apropii pe Melinda și suntem astăzi, eu și ea, atât de fericiți.

Ce s-a întâmplat, mai exact? șoferul microbuzului, prins într-o discuție telefonică, scăpase volanul de sub control și se îndrepta cu viteză direct către stația de autobuz. Unii oameni, observând bolidul, s-au tras la o parte, țipând ca din gură de șarpe. Melinda însă, cu căștile pe urechi și aflată cu spatele, nu l-a observat. Practic, microbuzul se îndrepta direct spre ea; dacă o lovea, praf o făcea! Nu a lovit-o însă, întrucât am plonjat eu și am aruncat-o într-o parte, ferind-o din calea mașinii. E drept, în cădere s-a lovit cu capul de un stâlp, dar una e un stâlp, și altul e un microbuz…

Din nefericire, salvând-o pe ea, microbuzul a trecut de-a dreptul peste mine. Urmarea? M-am ales cu fractură de bazin, tibia și peroneul de la piciorul stâng făcute franjuri, plus vreo cinci coaste rupte și capul spart; noroc că nu au fost afectate organele vitale, că, altfel, nu ar fi avut cine să vă mai povestească cum s-a terminat întreaga tărășenie…

De altfel, cred că nici nu e greu să vă imaginați. Ajuns la spital, am zăcut ca o legumă timp de câteva zile. Iar când m-am trezit, atât de rău sufeream, încât aș fi preferat să fi rămas în continuare inconștient. Asta până în ziua în care m-am pomenit în salonul spitalului cu ea, feblețea mea. Am rămas mut de uimire.

— Ce-ai făcut, inconștientule, m-ai dat cu capul de stâlp? Să-ți fie rușine! Puteai să mă omori! a început ea, făcând pe dura și derutându-mă complet.

— Poftim? am bâiguit eu. N-am vrut, dimpotrivă…

Nu m-a lăsat însă să continui. Mi-a făcut semn să tac, cu degetul lipit de buze, a ridicat din năsucul ei scump și obraznic și mi-a replicat, pe un ton la fel de bățos:

— N-ai vrut, dar m-ai dat! Pentru asta va trebui să plătești!

— Eu?! Pe bune?

— Da, tu… Să plătești consumația la restaurantul la care vom merge după ce te faci bine. și la cinema, și la mare, și la munte, și peste tot, căci avem mult de hoinărit împreună… Sper că nu ai vreo problemă în legătură cu asta, după ce te-ai ținut atât de capul meu și… uite unde ai ajuns!

Ce eram mut mai înainte, dar, auzind vorbele sale, am simțit că îmi înghit limba de-a dreptul! Carevasăzică, până la urmă reușisem. Am simțit că îmi plesnește inima de bucurie. De fapt, era durerea dintre coaste, dar nu mai contează. Un gând năstrușnic mi-a venit atunci în minte, un gând care m-a făcut să zâmbesc și pe care nu m-am putut abține să i-l împărtășesc:

— Doar de atât a fost nevoie? De ce n-ai spus de la început? știi, am un cumnat taximetrist și aș fi putut aranja cu el mai demult…

A izbucnit în râs, un râs natural, curat, care i-a dezvăluit dantura perfectă și m-a făcut să îmi doresc năprasnic să o sărut. A simțit imediat, așa că m-a cuprins pe după gât și mi-a șoptit în ureche, pe un ton lasciv:

— Fără grabă! Toate la vremea lor, drăguțule…

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Urmărește-ne pe Google News