Amorul e un drog de care nu vreau să fiu dependent

N-am nimic cu amorul, cu pasiunea carnală, ba chiar, ca orice om nor-mal, sunt dornic de așa ceva. Sunt de acord cu orice, atâta vreme cât îți poți păstra capul pe umeri și mintea nu ți-o ia razna. Totuși, în clipa în care apare infecția sentimentală, îți pierzi uzul rațiunii și te porți bezmetic, exagerând importanța fiecărui lucru, fiecărui gest, devii slab, controlabil prin dependența de persoana de care ești îndrăgostit. Toți suntem dependenți de ceva, lumea e un angrenaj complex, nu se poate asta fără ailaltă, există o legătură cauză-efect, viața e un amestec de durere, fericire și compromis…

Dacă ar fi să definesc mai bine fuga mea de dragoste, ar trebui să recunosc că, de fapt, mi-e teamă de vremelnicia ei. E un sentiment efemer și revenirea de la fericire la starea normală nu se face fără dureri.

Povestea a început demult, acum două-zeci și cinci de ani. Aveam mai bine de zece ani pe atunci și auzeam lumea vorbind despre un unchi – fratele mai mic al tatei -, care în trei ani fusese de două ori înșelat de femei și o dată, de soartă. Voise și el, ca tot omul, să se însoare. Vorbea de câteva luni cu o fată, de acolo, de la el din sat. Au aranjat nunta, hotărâți să-și unească destinele pe veci. De fapt, hotărât era numai el. Ea avea alte gânduri. Ca dovadă, la două luni după nuntă, l-a părăsit pur și simplu pe unchiu-meu, fugind în lume cu cel pe care-l iubea de-adevăratelea.

La un an după rușinosul eveniment, unchiu-meu s-a căsătorit din nou, de data asta cu o fată de la oraș. 0 cunoscuse la fa-brica unde lucra ca „navetist”, după cum tot bunicu-meu se exprimase. Abia după nuntă, proaspăta soție i-a adus la cunoștință faptul că posedă un copil din flori.

— Obligațiile tale nu sunt și ale mele! se spune că i-ar fi replicat unchiul, grăbindu-se să divorțeze.

Fără voie, eșecurile fratelui mai mic al tatei m-au marcat, ca și cum ar fi fost ale mele. Cred că era vorba de mândrie de clan. Oricum, lumea din sat vorbea, râdea și-și dădea coate. Până la urmă, unchiul a găsit o fată serioasă, pe care și-a făcut-o soție. Totul n-a durat decât trei luni. De data asta, l-a atacat soarta. Se înțelegeau perfect, se iubeau, dar pe ea a lovit-o o mașină și n-a mai putut fi salvată…

Unchiul meu nu s-a mai căsătorit. Trăiește și acum singur la țară, muncind ca un apucat, fără să se întrebe încotro își duce crucea… și nu numai exemplul lui m-a făcut să-mi fie teamă de dragoste. Aveam vreo cincisprezece ani și-mi petreceam vacanța la țară, când Ica, o fată din vecini, mai mare cu un an-doi, a deșteptat masculul din subsemnatul.

Mi-a declarat că mă place mult, s-a exprimat admirativ ce bărbat grozav am devenit în cele câteva luni de când nu mă văzuse și nu știu cum ne-am trezit, într-o după-amiază călduroasă de august, tăvălindu-ne de nebuni pe un câmp de lucernă din lunca satului. Numai lucerna strivită și Ica știu ce minune s-a întâmplat… Eu parcă eram beat! Pluteam! Zburam! Uitasem de toate. Fenomenul s-a alterat însă foarte curând.

Am surprins-o într-o seară, cu totul întâmplător, în livada părinților ei, icnind cu foc, în brațele unui flăcău adevărat. Eu eram doar puștan. Dragostea mi s-a ofilit instantaneu. Nu știam că are termen de garanție atât de scurt. Am jurat, în momentul acela, că n-o să mai am amoruri rurale. Mai târziu, am generalizat, constatând că nici urbanismul nu face bine dragostei.

Eram prieten cu o fată care îmi declarase iubire și era amatoare de fotbal. și mie îmi place fotbalul, dar n-aș fi făcut ce a făcut ea. A ajuns, fără să-mi spună, bineînțeles, la un chef la care vedeta petrecerii era un tânăr fotbalist, speranță a nu știu cărei echipe. De dragul sportului, Aura a jucat la acel chef table pe dezbrăcate cu individul. După ce zarurile i-au despuiat pe amândoi, „rușinați” de goliciunea lor, s-au refugiat împreună într-o cameră… Am aflat asta de la un „binevoitor” și am încheiat-o și cu Aura.

Din acel moment, am decis să joc și eu fotbal cu sentimentele. Aveam optsprezece ani! De atunci, ori de câte ori am fost în pericol să mă îndrăgostesc, am dat bir cu fugiții. în facultate, nu am refuzat nicio aventură. Am fost trei luni prieten cu o colegă de grupă. îmi plăcea ca femeie, dar refuzam s-o iubesc, deși știam că ea avea anumite sentimente pentru mine. începuse chiar să depene gânduri maritale. Am făcut greșeala să încerc să aflu dacă mă iubește. Cu prima ocazie, la o petrecere dată de un prieten, am înșelat-o. Faptul că m-a surprins iubindu-mă cu o altă colegă de grupă chiar mi-a făcut plăcere. Ochii ei negri arătau ca doi tăciuni aprinși.

— Adio, Dane! Sper că n-am să te mai văd niciodată! Idiotule, cât te-am iubit…

Mofturi! Mă bucuram că i-o făcusem eu, înainte să mă înșele ea. De ce să fii înșelat, să cazi de fraier, când poți să înșeli tu? E doar o chestiune de timp. Aventura asta, petrecută prin anul II de facultate, mi-a adus o faimă ciudată. Pe de o parte, eram căutat de fetele dornice de aventuri și flirt, pe de altă parte, niciuna nu avea încredere în mine. îmi convenea. Era tocmai ceea ce-mi propusesem. De ce să investească aiurea sentimente sperând că le voi răspunde? în ultimul an de facultate, m-am trezit cu o propunere indecentă chiar din partea îndrumătoarei de la proiectul de diplomă. Eu aveam aproape douăzeci și cinci de ani, Elena era cu zece ani mai mare. știam că e divorțată și bănuiam că are o fire cinică, incapabilă să iubească. Tocmai îmi explicase ce mai am de făcut la proiect, când, cu surprindere, am auzit-o spunând:

— Dan, dragă, am auzit că se vorbește despre tine ca despre un Don Juan!

— De ce?

— Mă întrebi pe mine? Tu știi mai bine!

— De ce să știu?

— Asta mă întreb și eu! De ce să știi? Discuția n-a mai continuat atunci. M-am trezit, în schimb, poftit la ziua onomastică a îndrumătoarei mele. Când am ajuns acolo, mi-am dat seama că eram singurul invitat. Venisem încărcat ca un pom de Crăciun.

— Săracul de tine! m-a compătimit Elena. ți-ai propus să-mi deschizi ușa cu coatele? Vrei să se audă la facultate că iau șpagă?

— Doamne ferește! E modul meu de a vă mulțumi. M-ați ajutat atât!

I-am pus în brațe florile și cadourile. M-a sărutat pe obraz, apoi a pus florile într-o vază. Mă așezasem pe canapea. A venit lângă mine.

— Ce bei? Coniac, votcă, whisky… a început ea să enumere.

— Aș bea un pahar de vin.

— Roșu sau alb?

— Roșu. Când vin ceilalți invitați? am întrebat, ca prostul.

A început să râdă.

— Pentru ce ar mai trebui să fie și alți invitați?

Nu știu ce mirosea atât de îmbătător. Vinul din care gustasem sau buzele Elenei? Gurile ni s-au unit de la sine. Părul ei avea parfum de mosc, iar sânii, de ambră. Era o bogăție de plăceri și senzații olfactive pe care n-o mai trăisem.

— Să nu care cumva să te îndrăgostești de mine! mi-a spus, când totul s-a terminat.

— Nu vreau să mă îndrăgostesc, i-am mărturisit.

— ți-e frică, nu? a ghicit ea. Recunosc, și mie! De aceea doresc ca lucrurile să nu depășească un anumit nivel.

Relația cu Elena a fost una de amiciție, chiar dacă, accidental, mai făceam și dragoste. N-am fost nicio clipă în pericolul de a mă îndrăgosti de ea. Avea multă experiență și știa să-mi tempereze pornirile.între timp, ea s-a căsătorit și nu ne-am mai văzut. îi păstrez o amintire cât se poate de plăcută. Sper să fie fericită…

în cei zece ani care s-au scurs de la terminarea facultății până în vara trecută nu s-a mai întâmplat nimic important din punct de vedere sentimental. Doar aventuri… Cu ceva timp în urmă însă, am întâlnit-o pe Lorena. Doream să-mi schimb apartamentul cu două camere în care locuiam cu unul mai spațios și situat într-o zonă mai bună. Problema mi se părea destul de complicată, așa că m-am adresat unei agenții imobiliare.

— Da! Ce dorește domnul? m-a interogat pe un ton înțepat o tânără frumușică, uitându-se la mine pe sub ochelari.

întrebarea ei agresivă m-a deranjat, așa că am taxat-o:

— 0 bere și patru mici!

— Aici nu e crâșmă, vă rog! Aici e firmă serioasă!

— Da’ ce, crâșmele nu sunt firme serioase? m-am mirat eu.

— Ascultă, domnule, timpul meu e prețios! Dacă ai treabă cu noi, vorbește! Dacă-ți arde de glume, nu e nici locul, nici momentul!

0 priveam cu interes crescând. Era tipul de femeie pe care aș fi pălmuit-o cu drag. Cu toate astea, ceva din atitudinea ei îmi plăcea. M-am apucat să-i explic ce vreau și tonul ei înțepat a devenit mai normal.

— Da, da… Aș avea ceva de genul ăsta, dar costă! Aveți bani?

— Sunt în topul celor mai bogați o sută de oameni din lume! Nu citiți ziarele? am glumit eu.

și-a scos ochelarii și s-a holbat la mine câteva secunde. Era posesoarea unei frumoase perechi de ochi albaștri. Nu s-a lăsat așteptată cu replica:

— Scuză-mă, ești cumva țicnit? Am început să râd. Ea a continuat:

— Vrei să facem afaceri sau nu?

— Vreau și afaceri, am sugerat eu.

— Eu fac numai afaceri! a subliniat ea.

— Bine, treacă de la mine…

— Apartamentul de care vorbesc este superb. Spațios, aerisit, o minune! Din păcate, nu am acum niciun om disponibil care să vă ducă acolo și să-l vedeți.

Vorbea iar la plural. Am atacat-o frontal.

— Dar tu nu mă poți duce acolo?

— și ce fac? închid firma și merg cu tine? Revenise la tutuială.

— De ce nu?

S-a gândit un moment, apoi s-a ridicat de pe scaun.

— în fond, n-o să lipsesc mai mult de o oră…

Nu mai eram atent la altceva decât la picioarele ei. Pe cuvântul meu că asemenea picioare nu trebuie ascunse de niciun birou!

— Mergem sau te holbezi la picioarele mele? m-a trezit ea.

— și una, și alta…

Apartamentul era, într-adevăr, minunat. Avea patru camere, dar nu numai asta conta. Holurile și bucătăria erau, fiecare, cât o cameră. Două balcoane, verdeață în jur… Era grozav, iar prețul pe care-l cereau bătrânii proprietari ca să facem schimbul nu mi se părea prea mare. Am bătut palma.

— E așa frumos! a zis Luiza când am ajuns afară. în asemenea casă mi-ar plăcea și mi e să stau!

—Nicio problemă. Te invit la mine. Dacă vrei, chiar îți amenajez o cameră, am glumit.

— Faci curte tuturor femeilor pe care le cunoști?

— Numai ție! i-am mărturisit.

într-o lună de zile, tranzacția a fost încheiată. După încă două săptămâni, în care am angajat câțiva meșteri să-mi zugrăvească și să-mi pună la punct instalațiile, m-am mutat în noua casă. Primul gând a fost să-i dau un telefon Lorenei:

— Alo, sărut-mâna! Dau petrecere de casă nouă și ești prima pe lista de invitați!

Spre mirarea mea, a venit. îmi adusese cadou un ceas deșteptător.

— Uite, poate te trezește la realitate! Când a intrat și a văzut că e singura invi-

tată, s-a întors supărată spre mine:

— Unde-i petrecerea de care vorbeai?

— Da’ ce, o petrecere în doi nu se poate?

— Uite ce e: nu spera nimic de la mine! Nu-mi plac aventurile și, mai cu seamă, nu îmi plac bărbații. Am fost căsătorită o dată și mi-a ajuns! Poate ar fi mai bine să plec…

Până la urmă, n-a plecat. A rămas și am petrecut foarte bine în doi. Am băut, am dansat și am discutat. Nimic altceva. Când a plecat, spre seară, eram ca doi vechi prieteni. De mult nu mai avusesem sentimentul ăsta. Vizitele s-au repetat, cam în aceeași notă. 0 singură dată m-a prins „ocupat” și, cu prima ocazie, m-a luat la întrebări:

— Aduci fufe în minunăția asta de casă?

— De ce neapărat „fufe”? m-am mirat. Nu mi-a răspuns. S-a uitat crunt la mine și mi-a zis:

— știi, și eu sunt femeie! Doamne, și ce femeie!

M-am trezit cu ea în brațe. Totul a fost ca o luptă nebună! Am rămas ca un învins în urmă. Se îmbrăcase să plece. Din ușă, s-a întors pe lungile-i picioare și mi-a aruncat peste umăr:

— Ăsta nu-i un motiv să-ți iei nasul la purtare! Să nu speri nimic bun!

Am rămas cu gura căscată, ca prostul. Ciudată femeie! M-a sunat după vreo două zile, întrebându-mă dacă pot să merg cu ea la munte, în weekend. Am fost bucuros, dar mi-a tăiat macaroana:

— Asta nu înseamnă nimic, fraiere! Camere separate! Nu spera!

Deși am avut camere separate, am dormit amândoi în camera mea. Cu șocuri și ciudățenii de genul ăsta, au trecut câteva luni. în ultima lună, Lorena a stat mai mult pe la mine.

— îmi place la nebunie casa! a declarat.

— Dar eu?

— Mă mai gândesc…

Pentru prima oară simt că nu-mi mai e teamă de dragoste, de căsnicie. Felul de a fi al Lorenei îmi place la nebunie. Niciodată nu știi la ce să te aștepți. Mă gândesc să-i cer mâna, dar mi-e teamă că mă va refuza în față și mă va lua de soț pe furiș.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE