Anthony Hopkins: „Nu pune întrebări, tăntălăule! Normal că vreau rolul”. Fragmente în avanpremieră din cartea autobiografică „Hai că am reușit, puștiule” 

Disponibil la Târgul de Carte Gaudeamus

Volumul va apărea în imprintul Orion al Editurii Nemira, în traducerea Silviei Năstasie, și va putea fi achiziționat de doritori inclusiv de la Târgul de Carte Gaudeamus (3-7 decembrie).

„Publicarea volumului «Hai că am reușit, puștiule», de Sir Anthony Hopkins, în imprintul Orion este o mare bucurie, atât pentru noi, cât și pentru cititorii pasionați de povești autentice. Această carte completează un portofoliu în care se regăsesc deja biografiile unor artiști care au marcat cinematografia mondială, precum Al Pacino (Sonny Boy) sau David Lynch (Spațiul viselor), oferind o perspectivă profundă asupra destinului unui artist excepțional și a luptei sale pentru a-și găsi propria voce. Prin astfel de volume, Orion continuă să aducă în fața publicului român biografii și autobiografii captivante, în care viața și arta se împletesc într-un mod memorabil”, a declarat Marian Coman, editor-coordonator al imprintului Orion. Cartea este disponibilă pentru precomandă pe site-ul Editurii Nemira.

Sir Anthony Hopkins își explorează cu sinceritate drumul impresionant prin lumea filmului, a teatrului, copilăria dificilă și drumul spre vindecare, după bătălia cu alcoolismul. Născut și crescut în Port Talbot, Țara Galilor, Hopkins era considerat un elev mediocru, fără viitor, dar destinul i s-a schimbat într-o seară de sâmbătă, când a văzut, în 1948, un Hamlet. Atunci s-a aprins scânteia care l-a dus spre actorie.

Hopkins rememorează momentele definitorii ale carierei sale: debutul la Royal Academy of Dramatic Art, sub aripa lui Laurence Olivier, întâlnirile cu Richard Burton, rolurile legendare precum Hannibal Lecter (despre care este vorba și în fragmentele pe care vi le prezentăm în avanpremieră) sau Regele Lear.

Celebrul actor vorbește deschis și despre prăbușiri: dependența care i-a distrus prima căsnicie și aproape că l-a ucis – o luptă ce l-a condus către sobrietate, pe care o păstrează de aproape 50 de ani.

Fragment din „Hai că am reușit, puștiule” de Anthony Hopkins

Spre finalul unei serii de opt luni de reprezentații pe West End cu spectacolul M. Butterfly, în septembrie 1989, îmi ieșeam din minți de plictiseală. Într-o dimineață, înaintea unui matineu, m-am dus să văd Mississippi în flăcări, cu Gene Hackman, și am ieșit din cinematograf spunându-mi: Ce mi-ar plăcea să joc într-un film la Hollywood. M-am întrebat dacă s-ar putea întâmpla vreodată. Ceva îmi spunea că mai degrabă nu. Filmasem o secvență scurtă cu Mickey Rourke și, când m-a apucat cam tare de gât într-o scenă, l-am împins și i-am spus: „Dacă mai pui mâna așa pe mine vreodată, îți dau una de-ți întorc fața la spate!“.

Plictisit și iritabil – în starea asta eram când mi se apropiase de final contractul la spectacol. Cam în aceeași perioadă, într-o după-amiază de joi, am primit un apel pe telefonul de la teatru.

– Am un scenariu de film aici la birou, mi-a spus agentul meu londonez, Dick Blodgett. E interesant. Vrei să-l citești?

– Da. Acum sunt chiar la teatru.

– Știu. De-aia te-am sunat acolo. Rămâi acolo toată după-amiaza? Aș putea să-ți trimit chiar acum scenariul.

– Despre ce e filmul? am întrebat.

– Se numește Tăcerea mieilor. Au contractat un american să-l regizeze, Jonathan Demme. E bun.

– Tăcerea cui? am întrebat.

– Tăcerea mieilor.

– E film pentru copii?

– Nu, e un fel de film polițist. Rolul se numește Lecter. Nu e un rol mare, dar Demme ține să-l joci tu. Este interesat. Cred că Jodie Foster este în rolul principal.

– E bună. Parcă a luat un Oscar, nu?

– Da. Vrei să-l citești?

– Da. Trimite-mi-l.

Cronicile de la M. Butterfly au fost în majoritatea lor neutre, deși unele au fost devastatoare. Numărul spectatorilor scăzuse pe parcursul verii. De-abia așteptam finalul reprezentațiilor. La momentul ăla, deja mă prinsesem că nu mă prea omoram după teatru. Să joc același lucru, seară după seară, devenise plictisitor. De ce am ales povestea asta? mă întrebam adesea. Dar filmul? E cu totul și cu totul altă poveste. Foarte puțin repetitiv. Călătorii. Bani buni. Și îmi place. Nu rămâi într-un singur loc prea mult. Ești dezrădăcinat. Filmul cu Tăcerea s-ar putea să fie interesant. Jodie Foster? N-are cum să fie rău.

Cam într-o jumătate de oră a sosit scenariul. Pe prima pagină, Dick mâzgălise Lecter.

Mi-am făcut o cană de ceai și m-am așezat să citesc. M-am oprit la pagina 15. Am sunat la agenție.

– Salut. Deci? m-a întrebat Dick. Cum ți s-a părut?

– Nu vreau să mai citesc, i-am răspuns. Avem o ofertă fermă?

– Care-i problema? Nu vrei să mai citești, dar mă întrebi dacă avem o ofertă? Sună ciudat.

– E cel mai bun rol pe care l-am citit vreodată. Dacă oferta nu e pe bune, nu vreau să mai citesc.

– OK. Revin eu cu un răspuns.

Suna încurajator, așa că am citit până la capăt scenariul lui Ted Tally, bazat pe bestsellerul lui Thomas Harris. Apoi am ieșit să mă plimb și mi-am cumpărat un sendviș și o cafea.

Am primit telefonul:

– Jonathan vrea ca tu să-l joci pe Lecter. Oferta este pe bune. Zboară mâine la Londra. I-am luat bilet să vadă spectacolul sâmbătă, iar după vrea să te scoată în oraș să mâncați și să discutați. De acord?

– Grozav. Fantastic.

– Și zici că-i un rol bun, Lecter ăsta?

– Cel mai bun. Unul care-ți schimbă viața.

– E un rol mic, dar, dacă ție ți se pare tare, dă-i înainte. Felicitări.

S-a făcut sâmbătă. Primisem un bilet la intrarea actorilor: Ne vedem după spectacol, domnule Hopkins. Jonathan Demme.

După spectacol, ne-am întâlnit și ne-am dus vizavi, la un restaurant italian. Îmi tot punea întruna întrebări: Cum mi se pare scenariul? Am vreun gând despre Lecter? Cum aveam de gând să îl joc?

– Ca pe HAL, computerul din filmul lui Kubrick, 2001: O odisee spațială, am spus. Discret și intim.

În primele scene ale filmului, agenta stagiară a FBI Clarice Starling primește o sarcină periculoasă din partea superiorului ei, Jack Crawford: să interogheze un criminal feroce, un fost psihiatru care execută acum o condamnare pe viață pentru crimă. Seria de interogatorii ale lui Starling urmează să se desfășoare într-un penitenciar pentru deținuți cu tulburări psihice.

Crawford îi spune lui Clarice să se rezume la întrebări precise și să evite orice apropiere. Cu alte cuvinte, să preia complet controlul interogatoriului. Să nu-l lase pe interogat să facă regulile.

– Cine e subiectul? întreabă Clarice.

– Psihiatrul Hannibal Lecter.

– Canibalul Hannibal.

Crawford o avertizează pe Clarice să nu-i dezvăluie lui Lecter nimic personal.

– Crede-mă pe cuvânt, nu-l vrei pe Hannibal Lecter în capul tău.

Când am citit replicile astea, am înțeles imediat personajul. În mintea mea s-au lămurit mecanismele lui comportamentale. Lecter este descris ca un monstru. Ăsta a fost indiciul de la care am pornit. Nu juca un monstru. Joacă o versiune discretă, prietenoasă. Creează o „relație“ cu Starling. Sedu-o. Preia complet controlul interogatoriului. Joc de-a șoarecele și pisica. Distragere. Atrage și publicul în joc. 

Când vine Starling să-l interogheze, criminalul în serie Hannibal Lecter vede imediat prin ea și fiecare cuvânt pe care el i-l spune o face să sufere. Atenția lui e lejeră, directă și susținută. Penetrantă. Penetrarea nu este una sexuală, ci psihologică. Legenda din spatele poveștii este „Frumoasa și Bestia“.

Atunci când o întâlnește pe Clarice pentru prima oară, Lecter este impresionat de curajul ei profesional. O femeie tânără contra unui ucigaș în serie mai în vârstă. Ea caută ajutorul și îndrumarea lui dr. Lecter, dar la început Lecter se joacă cu ea. O testează. Se pricepe să foreze o cale minusculă de acces în mintea ei. O face să fie neliniștită, comentându-i îmbrăcămintea și ce spune asta despre ea.

– Ești foarte ambițioasă, așa-i? o întreabă, iar în timp ce citeam scenariul mă auzeam rostind vorbele pe un ton rece, amenințător, profund rezonabil. Știi cum arăți în ochii mei, cu geanta ta bună și cu pantofii ieftini? Arăți ca o țărancă. Una curățică, ambițioasă, cu un strop de gust. Hrana bună ți-a dat oase solide, dar nu ești decât la o generație distanță de pleava săracă, nu-i așa, agent Starling? Iar accentul ăla de care ai încercat din răsputeri să te descotorosești – West Virginia pur.

Clarice îl provoacă să-și întoarcă asupra lui „percepția hiper-dezvoltată“. Lecter răspunde:

– Un recenzor a încercat la un moment dat să mă testeze. I-am mâncat ficatul cu niște fasole fava și un Chi-an-ti bun.

Luna următoare, m-am întâlnit cu Demme și câțiva membri din echipa lui de producție la Hotel des Artistes, zona Upper West Side din Manhattan. Jonathan era o specie rară de regizor, permanent plin de bunăvoință, entuziasm și bonomie. Vorbea cu ardoare despre cum urma Jodie Foster să o joace pe Clarice Starling și spunea că filmările aveau să se desfășoare chiar la Academia FBI din Quantico, Virginia.

Unii colegi de-ai lui Jonathan erau evident puțin neliniștiți în privința angajării mele, dar a început discuția spunând că mă văzuse în rolul lui Frederick Treves din Omul elefant și că era convins că sunt perfect pentru Hannibal Lecter.

– Dar Treves este un om bun, i-am spus. Blând.

– Da, mi-a zis Demme, dar, la fel ca el, Lecter este un tip extrem de elevat, de cultivat. Doar că Lecter este captiv într-un creier țicnit.

Avea dreptate. Iar Treves se lupta cu bunătatea lui. Există o scenă în care spune: „Le ce bun toate astea? De ce am făcut-o? Sunt un om bun sau sunt un om rău?“. Iar aceste cuvinte le rostea pe un ton neutru, precum cel pe care mi-l închipuiam pentru Lecter, la fel cum HAL, cu un soi de siguranță plată și controlată, vorbea cu echipajul navei spațiale: „Bună, Dave“.

Până și țăcănitul numelui Lecter mă trimitea cu gândul la imaginea acelei mașinării ca o cutie neagră. Zero emoție. Zero empatie. Zero nevoie de senzație sau apetit. Lecter nu pleacă nicăieri. Este un specimen într-o cutie de sticlă. Faptul că este secătuit de emoții și nevoi senzuale îl transformă într-o prezență nemiloasă și înspăimântătoare, o întrupare a diavolului.

– Nu vrei un actor american? l-am întrebat pe Jonathan Demme.

– Nu vrei rolul? m-a întrebat și a râs.

– Ba da, vreau, i-am spus. (Nu pune întrebări, tăntălăule! mi-am zis.) Vreau foarte mult.

Un producător de la masă a recunoscut:

– Avem oareșce îndoieli că un actor englez poate să joace rolul unui criminal american.

– Păi, atunci e în regulă, am spus. Eu nu sunt englez; sunt galez.

Știam că n-au de ce să-și facă griji deoarece simțeam instinctiv cum să-l joc pe Hannibal. Îl am pe necuratul în mine. Toți îl avem pe necuratul în noi. Știu ce-i sperie pe oameni. Secretul e să întruchipezi simultan două stări lăuntrice care nu prea coexistă – el era, în același timp, distant și prezent.

Foto: Profimedia

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE