În căsnicie, a treia încercare e cu noroc

Am treizeci și cinci de ani și am divorțat de două ori până acum. Prima oară mi-am zis că nu mai vreau să trec prin umilințele unui proces de divorț niciodată, chiar de-ar fi să trăiesc cu diavolul în casă. Dar uitarea, din fericire, ne face să putem lua de la capăt orice experiență. E prea mult totuși spus „uitarea”. Uiți o parte din răul făcut, dar speri că data viitoare va fi mai bine. Așa mi-am zis eu când m-am recăsătorit cu Manole.

Trecuseră doi ani de la divorț, un divorț urât, cu martori falși aduși de fostul soț. și pentru ce? Pentru un prăpădit de Cielo și un apartament cu două camere!

— Ai fi putut să-mi spui că asta vrei, mizeria asta de avere, cum îi zici tu. Renunțam la par-tea mea și, gata, nu trebuia să mă murdărești în halul acesta, i-am spus eu pe treptele tribuna-lului, când s-a pronunțat divorțul, exclusiv din vina mea.

Mi-a râs în față.

— Da, dar cine se mai amuza acum? mi-a răspuns el, sarcastic.

Era același bărbat de care mă îndrăgostisem nebunește la optsprezece ani, când eram doar o copilă prostuță și credeam tot ce mi se spunea. A fost de ajuns să-l văd și să-mi imaginez că a venit Făt-Frumos, că se termină lumea dacă nu mă mărit cu el. N-am ascultat niciun sfat, am făcut de capul meu și, într-o noapte, am ieșit pe fereastră și dusă am fost. Părinții mei n-au avut încotro, până la urmă am dres busuiocul printr-o nuntă, ca să nu se facă de râs în sat. Ionel – căci așa îl chema pe primul meu soț – m-a dus apoi la oraș, unde deținea un post bun și unde, cu banii de la nuntă, am cumpărat un apartament cu două camere. Când m-am văzut eu pe bulevard, cu mașini în stânga și-n dreapta, am amețit. L-am strâns pe Ionel de braț, ca să nu cad.

— Văzuși, fă, mi-a zis Ionel ciupindu-mă – ăsta era modul lui de a-și arăta dragostea – că te-am făcut mare doamnă? Credeai că nu mă țin de cuvânt, că vorbesc prostii acolo, sub geamul tău, ca nebunul ăla, cum îi zicea?

— Romeo, l-am ajutat eu.

— Așa, fă, Romeo, cum zici, că n-avea somn în el, trebuia să recite versuri pe sub balcoanele muierilor, să le ia mințile. Bine că n-ai vrut și tu vreo serenadă, că mă râdea tot satul…

Mi-a dat un ghiont, râzând. Așa era el, mai din topor, dar era băiat bun. Sau așa l-am văzut eu până când am ajuns la oraș. Degeaba îmi făceam eu planuri să cumpărăm mobilă în rate, ce ne mai trebuia și nouă în casă, că era goală… El se ducea în cârciumă, cu femei și lăutari, și toată leafa lui rămânea acolo. S-a înhăitat apoi cu una de la ei de la întreprindere și de atunci n-am mai avut trai bun în casă. Prostia mea a fost că am crezut că, dacă fac un copil, atunci o să-și revină, o să renunțe la femeia aia și o să se întoarcă la mine. Am rămas însărcinată, dar nu i-am zis nimic până când am intrat în luna șasea, căci nu aveam burtă mare. Atunci i-am spus. Doamne, ce tămbălău a făcut!

— Proasto! Copil îți trebuie ție! Tu nici nu știi să faci o ciorbă ca lumea și vrei copil? Păi ești tu în stare de așa ceva? și de ce nu mi-ai zis până acuma, ai? Ce, nu e al meu? Te pomenești că nu e al meu! Tremuram de frică, fiindcă se apropiase de mine, cu pumnul ridicat asupra mea. Instinctiv, mi-am pus mâinile pe pântece, să-mi apăr copilul, dacă m-ar fi lovit, deși asta nu se mai întâmplase până atunci.

Cred că pornind de la gestul meu i-a venit ideea să mă bată, ca să avortez.

— Lasă că-ți dau eu ție copil! zicea el și dădea în mine.

Pur și simplu, m-a călcat în picioare. Când m-a văzut plină de sânge, întinsă pe jos, fără să mai răsuflu, s-a speriat însă și a chemat Salvarea. II auzeam ca prin vis, cum se văita:

— Doamne, zicea el, ce-am făcut? N-am pierdut sarcina, dar nici bine nu m-am simțit. Toată perioada care mi-a mai rămas, până la naștere, am petrecut-o în spital, și nu era zi în care să nu mă gândesc cu groază cum va fi copilul meu, dacă nu va ieși un monstru. Dumnezeu m-a ajutat și am născut o fetiță normală. Când doctorița mi-a pus-o în brațe, am dat repede scutecul la o parte, să văd dacă nu-i lipsește ceva, dacă nu are picioarele strâmbe. Plângeam de fericire. Ionel, acasă, în perioada asta, și-a alinat singurătatea cum a putut și el mai bine: a umplut casa cu bețivi și femei. Nici măcar nu a venit la spital să mă vadă, s-o vadă pe fetița lui. îi era de-ajuns că nu murisem, acum nu-i mai era frică de nimic. Când m-am întors de la maternitate, s-a uitat la copil așa, într-o doară, și a zis:

— Ăsta nu-i copilul meu! Tu nu vezi că nu seamănă deloc cu mine? Clar nu-i copilul meu!

Plângeam și alăptam. Mă întrebam cu ce am greșit, când eu nu voiam decât dragoste și o casă pe care s-o umple râsul copiilor. în realitate însă, în casă era un iad. Ionel se îmbăta zilnic, începuse să mă bată, urla mereu la mine, venea cu femei acasă. Când fetița a împlinit un an, m-am hotărât.

— Ionele, i-am zis eu înfruntându-i privirea, după foarte multă vreme de stat cu capul în jos, să știi că am să divorțez. Nu vreau să mai trăiesc cu tine, nu mai pot să trăiesc așa…

A înnebunit. Nu pot reproduce aici ce-a zis, ce scandal a făcut! în noaptea aceea, am dormit la o vecină, și eu, și fetița. Apoi, cine știe cine l-a învățat?!, că a intentat el proces de divorț, cum că nu-mi îndeplinesc atribuțiile de soție și mamă, că sunt o femeie denaturată, că umblu cu bărbați. A avut o groază de martori, dintre bețivii lui. Am pierdut procesul, dar cel mai mult m-a durut că instanța i-a încredințat lui fetița spre creștere. Ei, asta a fost un șoc pentru el… Căci voia doar apartamentul și mașina, nu și un copil, dar nu putea spune „nu”. în privința fetiței, n-a avut nicio obiecție când i-am propus s-o ducă la mama, dacă nu-i convine.

— Hai, că ești și tu deșteaptă o dată în viața ta! mi-a răspuns el. Așa am să fac, că așa e mai bine!

El a plecat înainte, cu mașina, eu am luat rata până la părinții mei, care nu s-au bucurat deloc că li se întoarce fata acasă, cu un copil în brațe. Dar, până la urmă, văzându-mă atât de neajutorată, tata s-a înmuiat și a zis:

— Ai făcut-o lată, ce mai, acum ce să mai zicem, doar n-o să rămâi pe drumuri…

Tata a tras niște sfori și m-a angajat la casa de bilete, în gară, la Ploiești. Acolo l-am cunoscut pe Manole, al doilea soț al meu. Toate colegele îmi spuneau că se uită după mine, că oftează chiar când e în preajma mea.

Mie nu prea-mi era gândul la bărbați după experiența pe care o avusesem.

— Hai, măi, mai ieși și tu cu cineva, doar n-o să te călugărești! îmi ziceau colegele. Eu zic că e băiat bun, nu trebuie neapărat să te măriți dacă ieși cu el o dată…

Atât a insistat Manole să ieșim undeva, că, până la urmă, am acceptat să merg cu el la un film. Atunci am râs cum nu mai râsesem de mult. Pentru câteva ore, am uitat momentele acelea urâte de care avusesem parte. La despărțire, când m-a condus la tren, căci făceam naveta zi de zi, mi-a zis:

— știu, am auzit că ai avut o experiență urâtă… Aș vrea să știi că eu n-o să-mi bat joc de tine, că o să vă iubesc și pe tine, și pe fetița ta. Ai încredere, te rog, în mine…

Asta e, am avut încredere în el și-n șase luni mă căsătoream pentru a doua oară. Mi se părea că nu e adevărat, că nu mi se întâmplă mie. Manole era atât de atent, de grijuliu, de bun… Tot timpul, când venea acasă la ai mei, în vizită, le aducea câte un dar, iar Ioanei, fetiței mele, îi aducea mereu câte-o păpușă sau ceva dulce. O lua în brațe și o ridica până la tavan. Ioana râdea și zicea:

— Mai vleau! Mai vleau!

și ai mei erau încântați de el. Tata mi-a zis:

— Dacă-l lași să-ți scape, cu mine nu mai ai trai pe lume asta, auzi? Un băiat așa de bun, care să iubească și să accepte copilul altuia, nu mai găsești tu așa repede!

M-am măritat cu Manole nu pentru că mi-a zis tata, ci pentru că-l iubeam. Mă uitam la el cum se juca cu Ioana, cum râdeau amândoi și vedeam o familie fericită, așa cum visasem eu. De aceea n-am stat deloc pe gânduri când m-a cerut de nevastă. și m-am mutat iarăși la oraș, în casa părintească a lui Manole. Locuiam în aceeași casă cu mama lui, dar aveam intrări separate. Maică-sa nu a fost la fel de încântată ca mama de căsătoria asta. A fost sinceră și mi-a zis:

— Dacă ai reușit să-i sucești capul lui Manole și să-l prostești, să te ia de nevastă cu un copil, când putea să ia fete bune, cu situație, cuminți, nu femeie divorțată, apoi asta e treaba ta și a lui. Dar să nu crezi că o să mă păcălești și pe mine, că o să-ți cresc copilul sau că o să te ajut. Eu am viața mea, sunt bolnavă, nu pot crește copii.

Nu-i ceruse nimeni asta. Cât am stat în casa aceea, n-a fost zi în care să nu mă înțepe, să nu mă jignească.

îi zicea lui Manole, de exemplu, așa, din senin, când eram cu toții în sufragerie:

— M-am întâlnit cu Veronica, știi tu, colega ta de clasă! Doamne, ce fată frumoasă, și ce mult te-a iubit! Te mai iubește și acum, am văzut că suferă că te-ai însurat cu… asta, făcea ea și arăta cu capul spre mine. Ce noră bună mi-ar fi fost Veronica… Dar, deh, n-avea experiență…

Mă jignea, dar Manole mă ruga să n-o bag în seamă, s-o las în pace. Noi doi ne înțelegeam foarte bine, nu aveam niciun fel de probleme. O iubea pe Ioana, o diviniza, nu știa cum s-o mai răsfețe.

Eu eram foarte fericită, credeam că în sfârșit am și eu parte de fericire pe Pământ. Dar dracu’ și-a băgat iar coada în viața mea și, în cazul de față, el a fost soacra mea! Nu m-a plăcut deloc, absolut deloc, și nici după căsătorie nu m-a înghițit, deși am făcut tot ce mi-a stat în puteri ca să-i arăt că sunt serioasă, că-l iubesc pe fiul ei. Tot timpul îmi zicea:

— O să fac eu în așa fel ca să-l scot pe fiu-meu de sub influența ta! Lasă că știu eu că i-ai făcut vrăji, că altfel nu-l prosteai chiar în halul ăsta!

Am aflat că se ducea pe la vrăjitoare, prostii dintr-astea, ca să ne facă farmece și să ne despartă. Nu prea cred eu în ase-menea lucruri, dar probabil că ceva a fost, până la urmă, căci Manole s-a schimbat dintr-odată. A început să mă vadă prin ochii mamei sale. Nu mai reacționa ca de obicei, când soacră-mea îi zicea că s-a întâlnit cu nu știu ce fată. înainte o punea imediat la punct:

— Mamă, termină, zău! Lasă-mă cu prostiile astea și du-te la tine în cameră, n-ai ce face? Eu am nevoie de liniște, nu de scandaluri iscate din cauza ta! Ai așa o gură slobodă…

Acum însă tăcea și parcă se înnegrea la față. A început să se poarte urât cu mine, să mă repeadă din orice. într-o noapte, când Ioana era bolnavă și plângea, mi-a spus, furios că nu poate închide un ochi din cauza copilei:

— Așa-mi trebuie, dacă am vrut muiere cu copil! Să-mi sară ochii din cap de atâtea urlete! Mi s-a rupt sufletul de durere, dar n-am zis nimic. Am plâns toată noaptea. A izbucnit iar peste o săptămână, când i-am spus că ar trebui să cumpărăm un pachet de cafea pentru doctorița pediatră. A sărit în sus ca ars.

— Da, că de-aia nu am eu ciorapi în picioare, că doctorița bea cafea de soi, acolo se duc banii mei!

Niciodată nu reacționase așa, parcă nu mai era el. Am încercat să tac pe cât posibil, să nu intru în joc, sperând că e doar o influență trecătoare a mamei lui, că Manole își va reveni până la urmă și totul va fi bine. Numai că lui Manole nu i-a trecut și, într-o zi, ne-a făcut bagajul, mie și Ioanei, gonindu-ne de-acasă:

— Să plecați din casa mea, lăsați-mă să-mi văd de viață, că destul v-am suportat!

Am încercat să-l îmbunez, dar mi-a zis clar în față că nu mă mai iubește, că nici nu m-a iubit, de fapt, vreodată, că a fost așa, o nebunie de moment, și că a făcut o prostie însurându-se cu mine. Am auzit că, după ce am divorțat, s-a recăsătorit imediat cu Veronica, fata de care îi tot povestea maică-sa că-i așa și pe dincolo. Acum s-a liniștit bătrâna, are nora care-i place!

Eu și Ioana ne-am întors la părinții mei, ce era să facem, unde să ne ducem în altă parte?! Ioana avea pe atunci patru ani, eu, douăzeci și cinci. Trecusem prin două căsnicii și iar ajunsesem la mâna părinților mei, care-mi tot reproșau că nu sunt în stare să-mi găsesc un bărbat ca lumea și că o dădeam mereu în bară.

— Păi, da, că tu cauți numai de-ăștia frumoși, de parcă tu ai fi cine știe ce zână! mă tot cicălea mama. îmi tot spunea că-mi aduce ea un băiat la locul lui, că doar n-o să le rămân piatră de moară în casă. Eu însă nu mai voiam să aud de bărbați. îmi vedeam de serviciu (începusem serviciul la doi ani după naștere), iar când eram acasă îmi petreceam timpul cu fetița mea.

Au trecut așa vreo patru ani, rănile mele s-au mai vindecat, m-am resemnat, m-am împăcat cu ideea că nu am noroc în dragoste și gata. Mă curtaseră câțiva bărbați, dar aceștia nu voiau decât legături trecătoare, fără obligații, or eu nu eram pregătită pentru așa ceva.

A treia căsătorie a avut loc dintr-un calcul, aproape. în sat era un văduv, inginer agronom. Soția lui murise la naștere, ca și copilul. Se formase așa, o legendă în jurul lui, cum că de-atunci nu a mai fost cu nicio femeie, că jurase să nu se recăsătorească.

Era mai mare cu zece ani decât mine și-l vedeam, câteodată, pe stradă. într-o zi, m-a oprit și mi-a zis:

— Mama ta m-a invitat la voi acasă, duminică. știi de ce, nu?

Mă privea drept în ochi. M-am fâstâcit.

— Dacă nu vrei să vin, nu vin. De tine depinde, a continuat el.

Am dat din cap afirmativ și am trecut mai departe. Așa am fost eu cerută în căsătorie pentru a treia oară. Am acceptat fiindcă mi se părea a fi un om bun, că poate, cu timpul, o să-l iubesc, o să-l respect. Suntem căsătoriți de aproape șase ani și vreau să vă spun că nu ne-am certat niciodată, Mihai n-a ridicat tonul la mine niciodată. Pe Ioana a adoptat-o, a trecut-o pe numele lui -Ionel, primul meu soț, a zis bogdaproste că nu mai plătește pensie alimentară -, și se poartă cu ea ca un tată adevărat. Mai avem doi copii, doi băieți gemeni. între noi nu e o dragoste pătimașă, e una cu-minte, așezată, amândoi am trecut prin experiențe traumatizante, dar important e că seara, când ne întoarcem de la serviciu, știm că găsim pe cineva acasă care ne așteaptă cu drag.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE