MENIU CAUTĂ
, de Doina Ruști

CORESPONDENȚĂ DIN BEIJING, CAPITOLUL 5 | Scriitoarea Doina Ruști, despre mijloacele de transport din Beijing și întâlnirea cu scriitorul chinez care vorbește româna la perfecție

Distribuie

Timp de o lună de zile, Doina Ruști se află în China, la invitația Academiei de Literatură „Lu Xun” și ne povestește despre locurile vizitate: Beijing și Sichuan. Ea va lua parte la o serie de activități literare, legate de traducerea în limba chineză a romanului „Mâța Vinerii”, printre acestea aflându-se și un celebru festival din mitica regiune Sichuan: „Scriitorii și licorile”. 30 de zile de călătorii culturale și de povești cu scriitori.

Vremea începe să se încălzească, iar lumea iese grăbită pe străzi. Când spun lumea, mă refer la colegii mei de rezidență, scriitorii invitați la Beijing. Chilianul este cel mai tânăr, așa că ajunge primul în intersecția  Shilibao – largă, însorită, asaltată de motociclete.

E poet, deci exaltat, iar din vorbă-n vorbă îmi dau seama că suntem aproape rude. Respectiv, el conduce Fundația ”Pablo Neruda”, unde s-a lansat Zogru, anul trecut. Este prieten cu editorul meu din Santiago. Normal: trăim într-o lume mică.

Pe străzi este agitație și miroase a verdețuri ca în Postul Paștelui. Mă simt aproape ca acasă.

Dintr-un vehicul minuscul, evident, pe trei roți, se descarcă pungi cu taro, niște cartofi dulci, mici cât o nectarină, pământii, dar cu un gust foarte plăcut, mai ales făcuți piure. Hu Jia și Chen Shuai, tinerii organizatori ai programului, îmi explică beneficiile acestor legume, citând din memorie pagini enciclopedice. Sunt atât de convingători, încât mă simt motivată să le încerc. Mai ales că au și tot felul de beneficii profilactice, de la bolile arteriale la ceea ce e mai nasol pe lume.

Convinsă până în măduvă, intru într-un mic restaurant din apropiere și cer o porție. Acești cartofiori taro sunt dulci, parfumați, înrudiți cu alți cartofi tropicali, spre deosebire de care, păstrează în fibră un strop din visul oceanului. Sunt demni de pus pe lista mea de bucate.

Aud că în Beijing cel mai bun transport, pentru populația fără șofer, ar fi metroul. Foarte sigur și cu indicații clare. De la academie până la Piața Tiananmen fac aproape o oră și schimb de trei ori. Partea proastă este că în subterană nu e wifi, dar există metode alternative.

O studentă din România îmi scrie pe telefon numărul ei și un text în chineză, asigurându-mă că dacă îl arăt unui chinez, precis îmi oferă telefonul său să sun. Merită încercat. Deși mai bine-mi activez roamingul.

Astăzi doar tatonez terenul. Cobor și urc de câteva ori, treptele numeroase. Nu sunt hotărâtă pentru o călătorie lungă. Dar observ că lumea care așteaptă pe peroane butonează în demență telefonul.

În cele din urmă mă întorc la academie pentru o întâlnire programată, cu Gao Xing. Vorbește impecabil românește și cred că este primul chinez care mă privește drept în ochi.

Scriitor de modă veche, cu geanta plină de cărți și de broșuri, ține o evidență ireproșabilă a românilor întâlniți, căci are legături tradiționale cu țara noastră. A locuit aici un timp, a tradus foarte mult, în special scriitori din generația 60. Are o listă de așteptare importantă și prieteni din varii grupuri. Este, de asemenea și prietenul lui Huang Lihai, poet din sud, cu zâmbet lung și melancolic, pe care l-am cunoscut anul trecut.

Un timp vorbim despre prietenul nostru comun, apoi despre cărți. Nici în China nu se mai citește ca altădată, dar măcar e China. Puținii cititori sunt totuși niște milioane.

Până la urmă merită să fii tradus în chineză. Nici aici scriitorii români nu au cine știe ce căutare. Cel mai bine se vând cărțile lui Cioran. Nu mi se pare întâmplător. Urmează Eliade și Norman Manea. Despre ceilalți este mai bine să nu vorbim.

Dar este mai greu cu traducătorii, extrem de puțini pentru română. Gao Xing crede că nu sunt mai mult de patru sau cinci. În ochii lui, peste care bat leneșe genele, sclipește mititel orgoliul de-a face parte dintre ei. Abia de aici începe discuția. Poate fi lungă, de obicei este, pentru că oamenilor fie le lipsește curajul de-a cere exact ceea ce-și doresc, fie că nu știu să ofere.

Aș putea să povestesc mai departe. Dar n-o s-o fac. Sunt în China și – ați uitat? Mă pregătesc pentru o călătorie lungă cu metroul, până în piața masacrului.

Citește și:

CORESPONDENȚĂ DIN BEIJING, CAPITOLUL 1 | Scriitoarea Doina Ruști se află în China și povestește pentru cititorii Libertatea despre locurile vizitate

CORESPONDENȚĂ DIN BEIJING, CAPITOLUL 2 | Jurnal de călătorie al scriitoarei Doina Ruști: despre cazarea cu regim de internat și cum se îmbină marile mărci americane în tradiția chineză

CORESPONDENȚĂ DIN BEIJING, CAPITOLUL 3 | Jurnal de călătorie al scriitoarei Doina Ruști: O cină la Beijing, alături de un profesor de caligrafie chineză

CORESPONDENȚĂ DIN BEIJING, CAPITOLUL 4 | Scriitoarea Doina Ruști: „Este un oraș scump, ceea ce se reflectă în fețele triste ale locuitorilor săi”

Citește mai multe despre Doina Ruști pe Libertatea.

Comentarii