Prietenul meu din copilărie, poetul Vasile Stan, își cam pierde mințile când o ia pe ulei. Mă nimerisem în locuința lui – pe la începutul verii trecu-te -, și Vasile, de origine lipoveană, beat fiind, își închipuia că va fi invitat la inaugurarea noului centru cultural rus de la București, astfel că își pregătise o introduc-ere poetică pentru ipoteticul eveniment și pentru cazul că ar fi fost lăsat să vorbească. Stan e soiul acela de creatură nesuferită
căreia i se dă cuvântul numai ca să plece cu el. Mi-a citit două strofe din retorica pe care și-o născocise ca discurs poetic la inaugurare: „Priveam înalta boltă din galaxii dedusă,/Când mi-a căzut pe casă spectacolul ceresc./Era nu meteorul, ci bombardeaua rusă/și am rămas în beznă, uimit că mai trăiesc./M-am dus la ambasada care slujea Kremlinul./Nici daune plătindu-mi, au zis acolo: duti-n…/și-n loc să-mi deie banii ca să-mi repar căminul,/Am obținut o poză cu Vladimir Rasputin”.
— Ești dus cu parapanta, Vasile! mi-am exprimat eu părerea.
— Nu-ti plac versurile mele?
— Ba, câteodată, chiar îmi plac, însă trebuie să-ți folosești talentul pentru o cauză mai bună decât bășcălia dilie.
— și cam la ce cauză te gândești? m-a iscodit el cu aerul acela rarefiat în care se citeau deopotrivă beția și absolutul, tembelismul absolut.
— Mă întreb dacă ai fi capabil să scrii poezii de dragoste pentru mine…
— Nu-mi stârnești sentimente galeșe.
— Nu poezii dedicate mie, ci poezii de care să mă folosesc spunând că sunt scrise de mine. Mi-aș aroga identitatea unui poet. Aș putea zice, de pildă, că sunt Vasile Stan.
— N-ai tu ștaif de Vasile Stan.
— Iubesc o blondă care nu-mi cedează, nu încă. Susține că vrea romantism și că un bărbat trebuie mai întâi să-și câștige sufle-tul ca să ajungă și-n alte părți.
— Păi… feblețea ta nu știe cum te cheamă?
— Nu știe. Se pare că biografia mea o lasă rece. Când mă tunde, vorbește numai despre ea și despre visele ei dulcege.
— Te tunde?
— E frizeriță la salonul de înfrumusețare de pe strada mea.
— Auzi, înfrumusețare! Pe tine nu te-ar putea înfrumuseța nici Rodin.
— 0 să mă ajuți?
— Dar mie… ce mi-ar ieși la afacerea asta?
— Bube dulci. Sau niște coniac Alexandrion, adoratul tău.
Prefer… niște. După două zile, Vasile m-a sunat și m-a întrebat:
— Cum o cheamă pe tipă? I-am zis:
— Alis.
Peste încă trei zile, mi-a livrat o poezie superbă, din care nu vă redau decât un fragment:
„Cum cercănatele oglinde, străino, mi te vor aproape…
Doar visul mai sticlește albe clopotnițe din puful pernii,
La ora când un suflet singur porni rătă-citor pe ape,
învăluit ca o nălucă în dulcele Alis al iernii.”.
Mă rog, era vară, dar asta nu m-a împiedicat să mă duc cu poezia la frizerie (printată și vârâtă într-un plic). Aveam la mine și două cărți. Blonda mi-a zâmbit ca de fiecare dată – eram un client privilegiat. M-am așezat să mă tund, deși mă tunsesem recent. îmi jertfeam părul pe altarul dragostei, căci nu mai aveam decât doi centimetri de podoabă capilară.
Când am prins un moment prielnic, i-am spus alesei mele:
— Prințeso, ți-am scris o poezie. Sper că nu te superi…
— Poezie? Tu?
— Nu știai că scriu? Vai, dar e numai vina mea… Ne vedem de atâta vreme și nici măcar nu m-ai prezentat… Sunt poetul Vasile Stan.
— Necăsătorit?
— într-adevăr: necăsătorit.
— E o mare surpriză pentru mine! s-a precipitat tânăra candidată la favorurile mele.
Pe lângă poezie, i-am dat și un volum de versuri (publicat de prietenul meu cu câțiva ani în urmă), menționându-i fetei că era scris de sub-semnatul. Frizerița, vizibil impresionată, m-a privit deodată cu alți ochi. Presupun că nu-i puțin lucru să fii curtată de un scriitor consacrat.
Din ziua următoare, am început s-o vizitez la serviciu și s-o vrăjesc poetic, așa cum își dorea. și mi-a cedat în scurt timp, însă relația noastră amoroasă tot de scurt timp a fost. La răscruce de anotimpuri, Alis a hotărât să-mi destăinuie secretul ei, sub forma unui anunț uluitor:
— Soțul meu trebuie să se întoarcă din Afganistan.
N-o văzusem niciodată cu verigheta pe deget… Era măritată cu un subofițer de infanterie, dar mă mințise cum că ea era o femeie liberă, fără obligații. Mi-a frânt inima. Ca să mă răzbun, i-am trântit-o și eu:
— Să știi că nu sunt eu poetul Vasile Stan. Pe mine mă cheamă Răzvan și sunt inginer. Vasile Stan este un prieten de-al meu, care a scris atât cartea cu care te-am dus de nas, cât și poezia aceea hibernală, dacă știi ce înseamnă hibernală. Eu nu sunt decât un șmecher care ți-a tras-o.
— Dar nu mi-a displăcut! a spus ea cu seninătate și a adăugat că mă bănuise de minciună din prima clipă.
— Chiar m-ai bănuit?
— N-ai tu față de poet. Ești un despera-do, ca toți ceilalți. și de ce numai unul să mintă și celălalt nu? Te-am mințit pentru că aveam nevoie de tine.
— Serios? Chiar aveai nevoie de mine?
— Pe post de manta de vreme rea. Dar acum se întoarce acasă mantaua cu epoleți și nu vreau să fii prin preajmă. Deci… la revedere, drum bun! 0 să îți amintești de mine, sunt sigură.
— Pot să mai vin la tuns?
— Ar fi bine să mă eviți. Soțul meu e foarte gelos.
N-am mai călcat pe la frizeria respectivă și nici n-am mai sunat-o pe Alis, n-avea rost. Iată, stimați cititori, că dragostea bazată pe minciună are picioare scurte. Alis, în schimb, avea picioare frumoase.
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.
Descopera cele mai frumoase poezii de dragoste!