Cum m-am lecuit de amantlâcuri

Sunt taximetrist de mult timp și pe Violeta am dus-o prima oară din Dristor până la Spitalul Militar. Era o cursă bunicică, mi-a căzut plocon din partea Ioanei, dispecera căreia știu să-i fac cu ochiul din când în când. Roșcată focoasă, subțire, cu picioare de expoziție, pe care știa să și le pună în valoare, i se potrivea la fix numele pe care-l purta. Mi-a plăcut de cum s-a urcat lângă mine, pe scaunul din dreapta. Întâi și-ntâi, am comparat-o în gând cu nevastă-mea, care e șatenă, micuță și fragilă ca o păpușă. Deh, așa suntem noi, bărbații, ne cam fug ochii… și gândurile… Pe urmă, au început să mi se-nvârtă rotițele: carevasăzică, mergea la spital și era cam nervoasă. „În cazul ăsta, băgăm stilul compasiv”, mi-am zis.

— Unde vreți să mergeți, domnișoară, chiar la intrarea principală în spital?

— Da, dar repede, vă rog, că am întârziat și mă așteaptă soră-mea…

— O să ajungem cât se poate de repede, numai să vă mai lase să intrați, că s-a făcut șapte și cu orele astea de vizită…

— De-aia zic că am întârziat. Sper să pot ajunge la ea în salon…

— Dacă doriți, vă însoțesc până la intrare, răzbim noi cumva… E grav?

— Ce, cine? A, soră-mea? Nu, s-a operat de apendicită, acum e bine.

Deci, nu era grav. Uite o veste care să-mi dea curaj. Mai ales că era vorbăreață fata, nu se dădea cucoană, cu nasul pe sus.

— Păi, dacă e bine, de ce sunteți supă-rată?

— Nu sunt supărată, sunt nervoasă, pentru că trebuie să ajung și la restaurant, peste o oră, și tare mi-e că întârzii.

— La ce restaurant?

— La Perla, pe Dorobanți.

— Dacă doriți, vă aștept și vă duc și acolo. Ajungem în timp, o să vedeți.

— Vreau, numai să nu-mi luați o căciulă de bani…

— Se poate? Pentru dumneavoastră fac reducere.

— Serios? Sunteți un om tare bun… Cred și eu, i-am cărat sacoșa prin spital până la ușa salonului, pe urmă am așteptat-o aproape o jumătate de oră, fără să las aparatul să taxeze, după care, am dus-o la cârciumă, iute ca vântul. Ce mai, m-a îmbrobodit, drăcoaica, nici nu mi-am dat seama când și cum! Oi fi eu de obicei băiat galant cu clienții, dar nu sunt nici chiar așa de fraier…

Oricum, când am lăsat-o la destinația finală, parcă ne cunoșteam de-o viață, așa eram de amici.

— Auzi, ce indicativ ai? și cum te cheamă, că o să mai am cu siguranță nevoie…

— Cere trei-doi, Dan, ăsta-s eu. Dar pe tine…

— Violeta. Când ai să auzi că te cere Violeta, să vii neapărat!

Puteam să-i dau mobilul, dar sunt prudent din fire și nu am zis nimic. Nu-mi arde să mă sune clientele pe-acasă! Violeta m-a căutat din plin, n-am de ce mă plânge. întotdeauna din alt loc, înspre alt loc, de parcă n-ar fi avut altă treabă decât să taie Bucureștiul în lung și-n lat. Dar și eu îi făceam mereu reduceri.

Sporovăiam de ne dureau maxilarele, dar nu izbuteam să aflu nimic despre ea. De aceea am întrebat-o o dată de-a dreptul:

— Tu la care din adresele astea locuiești? Că m-ai zăpăcit cât umbli…

— îți pare rău că mă plimbi prin oraș?

— Nu fi crudă cu mine, sunt și eu curios…

— Aha, domnul e curios… Păi, dacă e așa, hai să-ți arăt unde stau!

— Chiar acum? Nu pot, că abia la miezul nopții ies din tură…

— Ei, vino atunci să mă iei de la club și mă duci acasă. Ce zici?

— S-a făcut, șefa! am sărit, cu hormonii zburătăciți.

— Să vii la unșpe jumate fix, a mai zis și mi-a dat adresa clubului unde o găseam la ora aceea.

Am fost punctual. și ea, la fel.

— Ia ghici, unde locuiesc? Acum am să văd câtă intuiție ai. și-ți va folosi adresa, crede-mă…

Așa bun cunoscător al cartierelor cum sunt, n-am ghicit.

— Surpriză, te ghidez eu și n-ai să afli decât când ajungem.

Haios joc, m-a amuzat teribil. Ne-am oprit undeva, în Floreasca.

— Ei, taman de cartierul ăsta am uitat! Dar nici nu te-am luat vreodată de aici, m-ai fentat!

— De-acum, nu te mai fentez. E doișpe, ai ieșit din tură, hai sus, să-mi vezi apartamentul!

— și ce fac cu mașina, că trebuie s-o duc la garaj, am încercat eu timid să scap de o ispită a cărei intensitate mă dăduse peste cap.

De fapt, nu mașina mă preocupa, era a mea și nu se supăra, ci nevasta. Nu o obișnuisem cu întârzieri neanunțate. Tentația a fost însă mai tare. Vizita s-a lăsat cu un pahar, două de coniac bun, iar pe urmă… Au căzut țoalele și s-a stins lumina. A fost chiar ca-n filme.

Dimineața, la cinci, am sărit din pat de lângă ea, n-am mai trezit-o, că dormea prea frumos, și-am fugit acasă, unde-am dat cu nasul de Mihaela, nevastă-mea. Dormea și ea, săraca, în capot, pe-un fotoliu. A sărit ca un arc de cum am intrat în sufragerie.

— Se poate, Dane, să lipsești toată noaptea, fără să-mi dai un semn? Te-am sunat pe mobil, dar era închis! Am sunat și la firmă și nu știau nimic de tine…

— Telefonul s-a descărcat, ce să fac?! Iar ăia de la firmă nu știau nimic, că doar am ieșit la doișpe din tură. Nu trebuia să suni.

— Trebuia să suni tu de undeva! Spune, ce s-a întâmplat? Pe unde ai umblat toată noaptea?

Am zis ce mi-a venit la gură.

— Păi, m-a rugat George să trec pe la el, că era cătrănit.

— George, colegul tău? și de ce n-ai dat un telefon? Ce, el n-are mobil?

— Am vrut, zău, dar îl are tăiat, că nu l-a plătit. De asta e și supărat, că nu mai are bani. Poate doar să primească telefoane, nu și să sune. Dar ce-i așa grav? Hai, am luat-o eu cu binișorul, nu mai fi îngrijorată pentru fleacuri… Dacă pățeam ceva, aflai tu. Veștile rele umblă repede, nu știi? Ia lasă oftica și pupă-mă!

„Uf, nu-i așa greu să scapi basma curată dintr-o asemenea afacere”, mi-am zis. „Dar, gata, de mâine nu mai fac, nu merită Mihaela una ca asta”. Ușor de zis, dar greu de făcut… După două zile, când vocea aceleiași Ioana, dispecera, mi-a ordonat în stație:

— Trei-doi, ai un apel în Banu Manta, domnișoara Violeta!

— Ajung în cinci minute! am strigat și-am pus piciorul pe accelerație.

De data asta, n-am mai lipsit noaptea de acasă, în schimb, am fost nevoit să trag o minciună gogonată la dispecerat, cum că nu mai pot lua alte apeluri în ziua aia, fiindcă mi s-a stricat rabla și am dus-o la un atelier.

Nu mi-am făcut planul, în schimb, m-am zbenguit cu Violeta de la prânz și până seara. M-am „reparat” tot la ea acasă, în Floreasca.

— Dar tu ce te plimbi așa, prin tot orașul? am întrebat-o iar, curios. îți place să mergi cu taxiul?

— îmi place un anume taximetrist, dar nu de asta mă plimb, curiosule! Sunt agent imobiliar. Mai ai multe întrebări? Ce-ar fi să te întreb și eu unde locuiești?

— Păi… întreabă-mă, dar la mine nu putem merge.

— Fiindcă ești însurat, normal, mi-am dat seama.

— După ce? Că doar n-am verighetă.

— Prima dată, aveai. De-atunci, ai o urmă mereu proaspătă pe inelarul stâng; dar m-am mai prins și după felul în care ai tulit-o alaltăieri dimineața și după… pofta cu care mă iei în brațe. Ei, acum îmi spui măcar unde stai, dacă tot nu mă poți invita la tine? îți spun și eu cât valorează casa ta, dacă ai vreodată de gând s-o vinzi.

— Păi să știi că vreau s-o vând, de fapt, caut de vreun an să fac un schimb de locuință, de la două la trei camere.

Nu mințeam. Ne gândeam serios, eu și Mihaela, că trebuie să ne „planificăm” în curând un copil, dar aveam nevoie mai întâi să-i pregătim o casă nouă și o cameră a lui. Mi-a plăcut discuția profesională care a urmat. Stăteam goi-pușcă în vârful patului, eu desenam schema apartamentului cu degetul pe cearceaf, iar Violeta făcea aprecieri experte.

Când i-am atins din greșeală un sân, am izbucnit amândoi în râs și ne-am întors la oile noastre. Adică, la „reparații”. Hotărât lucru, mai avea fata asta o specializare tare, în afară de cea pe care mi-o mărturisise…

Nebunia a mai durat vreo două săptămâni, în care am rărit treptat episoadele, convins că devenisem expert în a-i adormi vigilența Mihaelei. Dar nu era chiar așa…

într-o zi, când am ajuns acasă, ia-o pe nevastă-mea de unde nu-i! M-am perpelit la foc mic două ore, am sunat la toate cunoștințele, ba chiar și la ea, la serviciu, deși era vreo nouă seara. în sfârșit, când s-a întors, veselă, pe la unșpe, am sărit furios cu gura pe ea.

— Se poate, Mihaela? Unde ai fost, fără să-mi spui, până la ora asta? Numai la spitale și la Poliție n-am sunat!

— Da’ ce-i, Dane, am ieșit și eu într-o seară și te-ai apucat să dai alarma cu telefoanele? Eu n-am voie să am urgențe, să lipsesc de acasă? Doar dom-nu’ are libertăți, soția trebuie să fie grasă, frumoasă și devreme acasă?

— Lasă textele! Pot să știu și eu unde anume ai ieșit? și de ce nu m-ai anunțat?

— Dacă ții morțiș să afli, am fost la o cafenea cu Ica, nevasta lui George.

— Cu Ica? De când sunteți voi așa bune prietene?

— De vreo lună are probleme cu bărbatu-său și a vrut să mi se destăinuie. Dar știi și tu, probabil, de problemele astea, că doar ai stat de vorbă cu el, de curând…

— Mda, da, am răspuns încurcat. Să nu-mi mai faci una ca asta, că nu știu ce se-ntâmplă!

N-am pedalat pe subiect, simțeam eu că nu e bine. Habar n-aveam, firește, ce probleme avea George cu nevastă-sa, dar eram, în schimb, sigur că Mihaela n-ar fi stat seara prin cârciumi cu Ica.

N-am închis un ochi toată noaptea. Mă rodea o singură întrebare: nu cumva Mihaela face ce fac și eu? Prea era cusută cu ață albă povestea ei. și nici n-aveam cum s-o verific. Ce-ar fi zis George dacă m-apucam să-l întreb la ce oră s-a întors nevastă-sa acasă în seara aia?

Ca să nu mai spun că Ioana, dispecera, începuse cu poantele prin stație:

— Trei-doi, azi nu te-a căutat încă domnișoara Violeta. Ce-o fi pățit? O fi bolnăvioară, sărăcuța…

Asta-mi mai lipsea, să intru în gura cațelor de la serviciu! Gata cu joaca, nu mai ținea. Când Violeta m-a căutat din nou, am evitat-o de-a dreptul. Ceream să ia altcineva apelul, că eu eram prea departe. îmi părea rău, n-am ce zice, dar nu mai puteam risca. 0 fi fost ca-n filme cu Violeta, dar Mihaela mi-e nevastă în viața adevărată și n-aveam de gând s-o dau pe un film. De cum ieșeam din tură, goneam ca nebunul acasă, să fiu sigur că o găsesc la locul ei. Am găsit-o, până într-o seară când iar mi-a făcut figura. De data asta, venise cu puțin timp înaintea mea, tocmai își scotea pantofii cu tocuri înalte, cei „de ocazie”, cum le zice ea, și se masa pe picioare, peste ciorapii de mătase.

— Iar ai fost cu Ica? Unde, la Inter? Că te-ai înțolit cu ce ai mai bun! m-am repezit eu să-i fac scandal.

— Da’ ce, numai cu Ica crezi că pot ieși seara? Mai există și alți oameni pe lume…

— și cum îl cheamă pe omul cu care ai fost în seara asta?

— Nu contează, oricum nu-l cunoști… Am văzut roșu în fața ochilor.

— Dar tu de când îl cunoști?

— Păi… de câteva zile.

— și ieși cu bărbați pe care-i știi doar de câteva zile?

— Dar cine ți-a spus că am ieșit?

— Cum adică, n-ai fost plecată?

— Nici gând, am primit o vizită oficială…

— De la bărbatul ăsta pe care nu-l cunosc? și ce voia?

— Să ne cumpere apartamentul. Am uitat să-ți spun.

— A venit așa, de capul lui? Ai dat tu vreun anunț?

— Nu eu, ci tu ai luat legătura cu o firmă imobiliară. Se pare că ai stat de vorbă în amănunt cu o agentă – o tipă trăsnet, între noi fie vorba (și aici, Mihaela mi-a făcut ștrengărește cu ochiul). Au venit prima oară împreună. Se orienta fata pe-aici, de parcă ar mai fi fost în casa noastră. îi arăta clientului camerele și-i dădea tot felul de indicații, iar eu mă țineam după ei, de parcă vizitam un muzeu. De ce te miri așa? Ce, ați discutat atâta și ai uitat de ea?

— Da… nu…

— Ei bine, ea n-a uitat de tine… Hai, zi ceva, că te pricepi la chestiile astea.

— La ce chestii?

— E clar, ți-a obosit imaginația… Ia să încerc eu să te descurc. știai, de pildă, că George și Ica își plătesc întotdeauna telefonul la timp? Din întâmplare, m-a sunat chiar el a doua zi după vizita ta armenească, de la miezul nopții, până la cinci dimineața. Voia să te roage să schimbi o tură cu el și nu dădea de tine…

— Ce legătură are…

— Cu agenta? Dacă nu vezi legătura, mai caut-o! De altfel, te-am căutat și eu de câteva ori, intenționat prin dispecere, și am pățit ca George, n-am dat de tine. ți se tot strică mașina, în ultima vreme. Ei, eu ți-am zis destule, plus numele ei, Violeta. Fă și tu un efort!

— De unde știi? am sărit, roșu ca racul.

— Recunosc, e o coincidență ciudată… Dispecera m-a întrebat o dată, când te-am căutat, dacă sunt domnișoara Violeta. și, culmea, pe agenta asta tot așa o cheamă. Că doar s-a prezentat, când a

intrat pe ușă: „Violeta sunt, de la agenția imobiliară. M-a trimis Dan. Doriți să vindeți apartamentul? V-am adus un client.” Drăguț client, de altfel… Am să-l mai chem pe-aici.

N-am mai putut. Am apucat-o pe biata Mihaela de umeri și-am început s-o zgâlțâi, răcnind:

— Să nu te prind, că-ți rup picioarele! Te leg de pat! Te-ncui în casă! Te omor!

M-am potolit abia când a izbutit, săra-ca, să-mi tragă un picior în… locul sensibil.

— Dar tu ce-ai merita să-ți fac? m-a întrebat ea, istovită. Crezi că n-am înțeles despre ce-i vorba? Ai lăsat-o cu ochii-n soare pe Violeta asta și s-a răzbunat.

— Cum? am întrebat, ca idiotul.

— Mi-a șoptit la plecare: „Un bărbat cum n-am mai întâlnit… soțul dumitale. Fii cu ochii pe el dacă nu vrei să-l pierzi”. Păi dacă va trebui să fiu toată viața cu ochii pe tine, mai bine să ne despărțim de-acum, Dane. Ce zici?

M-am apărat atacând, ca prostul. Oricum, nu mai judecam ca lumea, la ora aia eram năucit. Mă chinuia gelozia și, în plus, nu vedeam nicio cale de apărare: din moment ce știa tot, ce rost ar fi avut să încep cu minciuni sau cu scuze?! în schimb, puteam să-i reproșez infidelitatea.

— Dar tu, cu clientul? De tine ce să zic?

— Ce client? Moșulețul ăla pe care l-a adus Violeta? Am vrut să-ți dau un pic emoții, ca să te trezesc.

— N-a fost în seara asta aici?

— Ce să caute aici?

— și ieșirea aia, cu Ica, la cafenea?

— M-am uitat pe HBO, la Simionești, vecinii de la parter. Speram că n-o să-ți dea prin minte să mă cauți acolo, fiindcă îi vizitez foarte rar.

Ce mai, a fost unu-zero pentru Mihaela! M-a bătut cu armele mele. De atunci, de o lună, sunt în perioadă de probă. încearcă să mă ierte și sper să o facă.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE