Divorțul ne-a deschis ochii: ne-am dat seama că ne iubim

Sora mea, Sonia, mai mare cu 10 ani ca mine, este căsătorită de 20 de ani cu cel care i-a fost coleg începând din clasa I și până în ultimul an de facultate. Se cunosc de o veșnicie și, cu toate astea, se iubesc ca la început. Ea a fost pentru mine un model în toate privințele. Am început de mică să mă îmbrac ca ea, o imitam în toate, performanță pentru care petreceam ore întregi în fața oglinzii, exersând priviri, zâmbete, ba chiar și pronunția astfel încât să-i semăn.

Normal că am imitat-o și în privința căsătoriei: l-am luat de bărbat pe Dan, iubitul meu din liceu. Am avut o nuntă frumoasă, o lună de miere frumoasă, o viață frumoasă împreună… Cel puțin așa am crezut până la un moment dat, când, oprindu-mă din inerția în care intrasem, am reușit să mă distanțez și să-mi privesc existența „la rece”. știți ce am descoperit? Că relațiile dintre mine și Dan erau ideale pentru o soră și un frate, pentru doi prieteni apropiați sau pentru doi colegi buni, dar în niciun caz pentru soț și soție. Mie îmi plăcea să mă scol dimineața să alerg în jurul blocului. El era leneș și se trezea abia după ce eu ^^ mă întorceam, îmi făceam dușul și pregăteam micul dejun. Se uita la mine în fiecare dimineață și mă întreba:

— De ce te agiți atât? în afară de faptul că transpiri și obosești, cu ce te mai alegi?

După aceea, el se instala la cafeaua de dimineață, cu țigara în colțul gurii. Eu n-aveam timp nici să-l aștept. Oricum n-ar fi avut rost, chiar dacă nu lucram departe unul de altul. Eu mergeam pe jos, el prefera să se înghesuie în autobuzele burdușite de lume adormită ca și el. Serile arătau mai toate la fel, ca trase la indigou: eu, în bucătărie, la treabă, el, tolănit pe fotoliu, cu telecomanda televizorului în mână. Abia dacă schimbam două, trei vorbe, până ce el să adoarmă pe locul lui. Nici nu știu când venea în pat, lângă mine. Oricum, dimineața, eu trebuia să-l trezesc.

Nici în timpul liber nu ne găseam obiective comune. Eu aș fi vrut să ieșim măcar la iarbă verde vara, în weekend. Singurul lui vis legat de zilele astea era… să doarmă cât mai mult.

— Cum poți să bagi atâta somn în tine? îl întrebam, disperată. Pe lumea cealaltă ce-ai să mai faci?

— Nu se știe niciodată, îmi răspundea impasibil și mai trăgea un pui de somn.

Mie îmi plăcea să merg la teatru, lui, la film. Dar nu la orice film, numai la SF-uri, pe care eu le detest. Ce-mi pasă mie ce-o să fie peste o mie sau două mii de ani? Eu aș vrea să fiu fericită cât de cât azi! Mie îmi place muzica clasică, lui, rockul. Să vă feriți din calea lui când ascultă muzică. Trăiește fiecare sunet. Dacă ar fi cântat pe-o scenă, cred că ar fi fost dintre cei care-și sparg chitara la sfârșitul concertului. Mie îmi plac animalele, el nici nu voia s-audă să avem un animal în casă. De copii nici nu mai vorbesc…

— Ce rost are în ziua de azi să mai perpetuezi specia? Ce viitor le putem oferi odraslelor noastre, când noi înșine n-avem niciun viitor?!

Mie îmi plăceau enorm sărbătorile, mesele în familie, să le cumpăr tuturor cadouri, să mă bucur de nimicurile pe care le primeam de la ceilalți, iar el con-sidera toate astea o corvoadă inutilă și o risipă. La adunările de familie stătea tot timpul posac și bâțâia televizorul de pe un canal pe altul până îi enerva pe oaspeți.

— Măi, Dane, ne vedem și noi o dată, de două ori pe an, chiar așa de greu ne suporți? îl întreba câte-o rudă.

Ridica de fiecare dată din umeri și probabil că ai mei se gândeau de fiecare dată la ce i-o fi trebuit Roxanei, adică mie, băiatul ăsta. și nu puteam să-i condamn. Mai ales că Dan le aplica același tratament și rudelor lui, unde mergea tot din obligație. Nu s-a înțeles niciodată bine cu părinții lui și cu atât mai puțin cu fratele lui, așa că nu-i făcea nicio plăcere să-i vadă.

îmi dădeam eu seama că Dan e de fapt un băiat drăguț, cu multe calități, și, totuși, îmi aduceam aminte cu greu momentele noastre de tandrețe, ba chiar uneori mă întrebam dacă nu cumva le inventasem și în realitate nici n-au existat. știți cum e relația dintre frați.

Fiecare își vede de-ale lui, în cazurile fericite mai merg pe câte undeva și împreună, se sfătuiesc arareori în privința gusturilor lor, care de obicei sunt total opuse, și-și fac uneori confidențe, dar nu e obligatoriu. Cam asta era și viața noastră, cel puțin atât îmi aminteam eu din ea când m-am hotărât să intentez acțiune de divorț.

M-am consultat cu un avocat. Mi-a spus că, în cazurile fără copii, divorțul merge repede, cu condiția ca ambii soți să fie de acord cu desfacerea căsătoriei.

— Cred că în cel mult o lună sunteți rezolvați, mi-a spus el în încheiere.

Pe urmă, m-am întrebat dacă să-i spun lui Dan în față sau să-l las să primească hârtiile și să dis-cutăm după asta. Până la urmă, am decis că mai ele-gant ar fi să afle din gura mea.

Zis și făcut. într-o seară, pe când dormita deja în fotoliu la tele-vizor, m-am trezit spunând:

— Dan, eu vreau să divorțăm. Am vorbit deja cu un avocat.

Am așteptat cu inima strânsă preț de câteva minute lungi. Mă temeam ca nu cumva să nu fie de acord, din încăpățânare. Dar l-am auzit spunând senin:

— știi că m-am gândit și eu la asta, Roxana? Poate că ar fi cea mai bună soluție. în definitiv, noi nu prea mai comunicăm. Ne-am obișnuit atât de mult unul cu altul, încât parcă am fi frate și soră. Nici nu știu dacă nu cumva am greșit când ne-am căsătorit. Tu ai mai face asta o dată?

N-am știut ce să-i răspund pentru că pe moment am fost șocată de reacția lui firească. Ne-am văzut mai departe de viețile noastre paralele, iar drumurile noastre se despărțeau iar, mai ales că se apropiau concediile. După două săptămâni, când ne-am regăsit acasă, în cutia de scrisori ne așteptau actele de divorț. Dan le-a citit cu interes, apoi a devenit brusc serios.

— Te-ai gândit la ce martori să chemăm?

— Nu, fiindcă n-avem nevoie, dacă divorțăm de comun acord. Dar, la urma urmei, parcă nu-mi vine să ne ducem sin-guri, e un moment dificil.

— Mda… Neplăcut. și eu simt nevoia să avem pe cineva alături. Nici cununia n-am făcut-o singuri…

Am căzut până la urmă de acord să le luăm cu noi pe soră-mea și pe o prietenă comună. De martori s-a dovedit, într-adevăr, că nu avem nevoie. Mai problematic era cu casa. Aveam un apartament cu două camere, suficient pentru un cuplu, dar în niciun caz n-am fi putut obține pe el două garsoniere.

— Putem sta în continuare împreună, a spus el. în definitiv, nu se schimbă mai nimic.

— Asta ar fi chiar culmea! Pentru ce să mai stăm împreună când ne desparte totul? Poate avem norocul să ne refacem viața. Cine știe?

— Deci tu de asta ai vrut, de fapt, să divorțezi, nu?

— Ce vrei să spui?

— ți-ai găsit pe cineva?

— Nu, dar dacă mi-aș fi găsit, cu ce te-ar fi afectat pe tine? Oricum, nu m-ai mai atins din vremi imemoriale. și să nu uităm că n-avem decât 30 de ani. Adevărul este că ar fi semănat a incest, de vreme ce noi trăim ca frate și soră, am constatat eu cu amărăciune.

Ne-am dus la prima înfățișare. 0 persoană extrem de politicoasă ne-a întrebat dacă nu vrem să ne împăcăm. Noi am răspuns că nu, în cor. Am primit totuși un răgaz de gândire: două săptămâni, în care să hotărâm sau… să ne răzgândim.

Ei bine, aflați că, în astea două săptămâni, am fost împreună mai mult decât în ultimii doi ani de căsnicie. Dan încerca să-mi facă pe plac și aștepta să spun eu unde aș vrea să mergem. Eu aș fi vrut să-l menajez și să-l las pe el să aleagă și începuserăm să ne întrecem, cu alte cuvinte, în amabilități. Dan uitase de mult când era ziua mea și cu atât mai puțin își amintise vreodată ziua căsătoriei. Ei bine, într-una din zilele acelor două săptămâni, mi-a adus crini, florile mele preferate, și am ieșit în oraș.

— Ce-i cu florile astea? l-am întrebat, uimită.

— Ce să fie?! E aniversarea căsătoriei noastre. în curând o vom serba și pe cea a divorțului, a adăugat el, amar.

M-a invitat la un restaurant chinezesc, orientându-se după gusturile mele. Incredibil, dar a fost o seară minunată! Am găsit subiecte de conversație fără nici cel mai mic efort și, mai mult decât atât, ne-am făcut confesiuni. Pentru prima oară în 7 ani.

— îți mai aduci aminte când m-am înscris la doctorat? m-a întrebat Dan. Mi se oferise o bursă de doi ani în Statele Unite. Asta era o șansă enormă pentru amândoi. Dar tu ai refuzat, pentru că nu voiai să-ți pierzi servi-ciul la bancă. Mi-a fost foarte greu, să știi. și nici nu puteam concepe să plec fără tine, deși aș fi putut s-o fac. și totuși, am rămas lângă tine.

— N-am știut că-ți doreai așa de mult să pleci. De ce nu mi-ai spus?

— De ce nu ți-am spus? Păi nu era de la sine înțeles?

— Dar tu îți amintești când, după doi ani de căsătorie, mi-ai spus că nu vrei să avem niciodată copii? Exact atunci eram însărcinată. Am făcut un avort și doctorii mi-au zis că există riscul să nu mai pot avea copii. Am simțit că mor atunci, știai asta?

— Nu, habar n-am avut. Dar eu am spus-o doar așa, într-o doară. Nu voiam, de fapt, decât să mai amânăm momentul, nu mă simțeam atunci în stare de responsabilitatea asta.

— Minunat! De ce nu mi-ai vorbit explicit? Aș fi avut ocazia să-ți explic ce și cum. Am fi luat împreună cea mai bună decizie.

— Hai să-ți amintesc și eu de moartea bunicii mele, o mai ții minte pe Nona? A fost singura ființă pe care am iubit-o din familia mea. Iar tu, când ți-am spus că e pe moarte, ai spus că ești răcită și nu poți veni s-o vezi. Până în clipa în care a murit, Nona m-a întrebat de ce ești supărată pe ea. știai asta?

— Nu, de ce nu mi-ai spus? Dar tu îți mai amintești când sora mea a vrut să-mi aducă un pui de la cățelușa ei, era exact după avort, iar tu ai spus că animalele trebuie să stea la curte, nu la bloc? Aș fi avut și eu un suflețel numai al meu, care să mă consoleze. Dar tu n-ai acceptat nici măcar un biet cățel. știai că ești un om îngrozitor de egoist?

— știu că am greșit enorm. De fapt, am greșit amândoi crezând că ne cunoaștem atât de bine, încât nu mai are rost să ne dăm explicații. Dacă am fi avut puțină răbdare unul cu celălalt, eu aș fi renunțat la pretențiile mele, iar astăzi am fi avut, de pildă, o familie mai mare.

— Da, iar tu ai fi „domnul doctor inginer”… Dar ce rost mai are să ne amintim de toate astea, când nu mai putem schimba nimic?

— Oare chiar nimic? Roxana, se petrece un lucru incredibil cu mine în clipa asta: îmi dau seama că te-am iubit mereu, dar n-am înțeles-o. și încă te iubesc. Nici nu-mi pot imagina viitorul fără tine. Nu vreau să divorțez decât pentru că tu îți dorești asta. Cred că n-o să-mi revin niciodată dacă te pierd!

— Ce tot spui acolo? Cum să mă iubești? Dar nu-ți place nimic din ce fac, din ce spun, nu-ți place nimic din ce-mi place mie…

— Nu-i adevărat! Nimic din toate astea nu-i adevărat. Am crezut că te-ai măritat cu mine numai ca să urmezi modelul soră-tii, așa cum ai făcut cu atâtea altele. Dacă sora ta s-a măritat cu iubitul ei din copilărie, hai și tu să faci la fel! Nu m-ai iubit niciodată. A fost doar un moft.

— Dar nu-i adevărat. Te-am iubit din-totdeauna. Ești singurul băiat pe care l-am iubit de când mă știu.

— înseamnă că noi am trăit în două lumi paralele, Roxana. înseamnă că niciodată n-am știut ce simțim unul pentru celălalt. Am trăit doar din ce ni s-a părut. Tu ești sigură că m-ai iubit?

— Sunt sigură că încă te iubesc. Credeam că tu mă detești și blestemi fiecare clipă petrecută alături de mine.

— Doamne, ce nebunie! Nu înțeleg de ce trebuie să divorțăm, când noi, de fapt, nu trebuia decât să stăm cinstit de vorbă unul cu celălalt!

Ne uitam unul la altul, stupefiați. Am trăit timp de 7 ani în același spațiu, am mâncat aceeași pâine fără să ne cunoaștem, de fapt. Ba, mai mult, am fi ajuns să ne urâm unul pe altul, când, de fapt, noi ne iubeam.

— Peste patru zile avem ultima înfățișare, Dane. Ce crezi, vrei să mergem?

— Mai bine mergem la munte sau la mare sau unde vrei tu, Roxana. în felul ăsta, economisim cheltuielile cu o nouă cununie!

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE