Eu divorțat, ea divorțată ne încercăm norocul încă o dată

Dana, fosta mea soție, era cu totul altfel decât mine, de aceea nici nu am rezistat mult împreună și ne-am despărțit. Ea era mereu veselă, plină de viață și dornică de distracții, în timp ce eu preferam serile liniștite, în doi. La început, energia ei, care se manifesta mai ales atunci când era vorba de petreceri sau excursii cu prietenii, în timpul cărora era neobosită, m-a amuzat. Mă obișnuisem să fiu dus de colo-colo, de multe ori fără să-mi cunosc prea bine gazdele.

Ea era tot timpul în centrul atenției, iar eu mă așezam cuminte într-un colț și o priveam distrându-se.

N-a trecut mult însă și escapadele astea nesfârșite au început să mă obosească. Ve-neam acasă de la serviciu și o găseam așteptându-mă nerăbdătoare:

— Ce bine că ai venit! Mănâncă repede ceva și hai la Mimi, că e ziua ei de naștere și ne-a invitat la ea!

Sau găseam doar un bilet: „Iubi, sunt la Lora și Dinu, dau un chef cu nu știu ce prilej. Te așteptăm! Nu cumva să nu vii!”.

Mă miram cum de nu se simțea niciodată obosită. și ea lucra, era și o gospodină acceptabilă. Nu aveam ce să-i reproșez, dar mie îmi era din ce în ce mai clar că nu putem face casă bună împreună. își dăduse și ea seama de acest lucru. Așa că, după numai un an de căsnicie, am divorțat.

Experiența cu Dana m-a pus serios pe gânduri, făcându-mă să cred că, de fapt, căsnicia e un compromis în urma căruia niciunul dintre parteneri nu poate fi fericit. Eram hotărât să nu mă mai recăsătoresc.

Viața mea și-a reluat așadar cursul liniștit de dinainte de căsătorie. Mă simțeam bine singur, nu mai voiam nimic. Prietenii mei erau îngrijorați și îmi reproșau că mă izolez, dar singurătatea îmi pria, după anul furtunos petrecut alături de Dana. Apoi… într-o sâmbătă dimineață, ieșisem la cumpărături. într-un supermarket, am întâlnit o fostă colegă de liceu, Vera.

— Bună, Vera, ce mai faci?

— Bună! Mă bucur că te văd! Nu ne-am mai întâlnit de mult…

— Da, stăm la doi pași unul de altul și ne întâlnim din an în Paște. știi ceva? Hai să bem o cafea și să ne amintim de tinerețe! Ai timp?

— Da, mulțumesc pentru invitație! Ne-am dus la o terasă din apropiere. Din vorbă în vorbă, i-am spus despre căsnicia și divorțul meu.

— Îmi pare rău. Din câte povestești tu, fosta ta soție nu era o femeie potrivită pentru tine. Eu sunt norocoasă! M-am măritat acum patru ani, am și un băiețel. Poate treci într-o zi pe la noi, să îl cunoști pe soțul meu. Sunt sigură că v-ați înțelege bine. în schimb, Melania, prietena mea cea mai bună, a avut ghinion. A divorțat săptămâna trecută. De fapt, mă pregăteam să merg la ea. Mă oprisem pe la magazin să-i mai cumpăr câte ceva, pentru că e foarte deprimată și nu mai iese din casă. 0 mai ții minte? Am impresia că ați fost și prieteni, la un moment dat, nu?

Cum aș fi putut să o uit? Melania fusese prima mea dragoste. Prietenia noastră a durat de-a lungul ultimelor două clase de liceu; ne-am certat înainte de plecarea mea în armată. De atunci, nu mai știam nimic despre ea, decât că dăduse admitere la Medicină și nu reușise.

— De ce a divorțat?

— Soțul ei, mă rog, fostul ei soț, e un bărbat cumsecade, dar bețiv. înainte de a se căsători, i-a promis că se lasă de băut, dar nu a reușit. După nici trei luni, a început să vină beat acasă. Mai rău e că, la beție, era violent și o bătea. Melania a răbdat cât a răbdat, dar, acum patru luni, fiindcă a bătut-o și după ce a rămas însărcinată, ea a pierdut copilul. Asta a fost picătura care a umplut paharul. Cum a ieșit din spital, a înaintat divorțul.

— Săraca, prin ce a trebuit să treacă!

— Da, într-adevăr… Oricum, bine că s-a hotărât să dea divorț! Eu n-aș fi suportat nicio zi calvarul prin care a trecut ea, darămite doi ani!

— Probabil i-a fost milă de soțul ei.

— Da, așa cred și eu.

— știu că dăduse la Medicină și nu a reușit. Ce a făcut până la urmă? am chestionat-o eu pe Vera.

— După ce a picat și în al doilea an, a renunțat să mai dea la facultate. A făcut niște cursuri de calculatoare și lucrează la o firmă. Acum e în concediu… îmi pare rău, dar nu pot să mai stau. Mă așteaptă. Să știi că invitația pe care ți-am făcut-o n-a fost doar așa, de politețe. Chiar mi-ar face plăcere să vii într-o seară în vizită. Uite numărul meu!

— Mulțumesc mult, o să vin negreșit. Transmite-i salutări Melaniei!

— Sigur! Pe curând!

Vera a plecat grăbită spre stația de autobuz, iar eu am luat-o agale spre casă. Discuția cu ea îmi trezise multe amintiri fru-moase. Am căutat albumul cu fotografii din perioada școlii și a liceului. Privindu-le, nici n-am simțit când s-a făcut seară.

După vreo două zile, m-am gândit să trec pe la Vera. I-am dat un telefon.

— Bună. Sunt Dinu!

— Bună, Dinu, ce faci? Ești într-o pasă de burlac plictisit și vrei să îmi faci o vizită?

— Da, pot să trec să te văd?

— Te aștept!

O jumătate de oră mai târziu, cu o ciocolată pentru băiețel și o sticlă de vin, sunam la ușa ei. Am petrecut o seară foarte plăcută. Soțul ei era așa cum mi-l descrisese, simpatic și mucalit, iar prichindelul, o dulceață de copil, cuminte și isteț.

După ce m-a studiat cam un sfert de oră, mi s-a cocoțat în brațe și a început să-mi povestească despre ursuleții lui și despre colegii de grădiniță. Ca să îl convingem să plece la culcare, a trebuit să mergem toți cu el. A adormit imediat și am revenit în sufragerie, la vinul și țigările noastre.

— Ce mai face Melania? am întrebat-o pe fosta mea colegă.

— încep să fiu îngrijorată. în loc să își revină, e din ce în ce mai rău. Când am ajuns la ea în ziua aceea, am văzut că băuse. Nu prea mult, dar se amețise. încerc să o conving să plece măcar pentru câteva zile din oraș, undeva, la munte, să mai schimbe decorul, dar nici nu vrea să audă. Sunt sigură că i-ar face bine, dar n-o pot convinge. Spre binele ei, o să continui să o bat la cap… Dar văd că te interesează Melania!

— Recunosc că mă interesează. Dar mi-e teamă că ar fi prea devreme pentru ea să se gândească la o nouă relație.

— Da, și eu cred la fel. 0 să încep totuși să tatonez terenul.

S-a ținut de cuvânt. Melania era însă prea marcată de experiența prin care trecuse și îi mărturisea prietenei ei că nu ar mai putea să aibă încredere într-un bărbat.

— Melania, îi zicea Vera, nu-ți spun să te măriți mâine! Ar fi bine însă dacă ai mai ieși și tu puțin, dacă te-ai întâlni cu cineva. Nu poți să stai în casă la nesfârșit. Ai numai 26 de ani și te porți de parcă ai avea 100! știi ceva? 0 prietenă de-a mea a deschis o agenție matrimonială. 0 s-o rog să ne recomande pe cineva.

— Nici să nu te gândești! a sărit Melania. Până la urmă, Vera a reușit să o convingă să accepte o întâlnire cu un bărbat recomandat de prietena cu agenția matrimonială. îndată ce a ajuns acasă, după discuția cu Melania, mi-a dat un telefon:

— Dinu, am reușit să o conving pe Melania să se vadă cu cineva. E momentul să intri în scenă. Nu i-am spus că e vorba despre tine, pentru că nu știu dacă ar fi acceptat. Odată, imediat după ce înaintase acțiunea de divorț, am fost pe la ea și am început să povestim amintiri din liceu. Mi-a spus că a ținut foarte mult la tine și că ar fi stânjenită dacă ai afla în ce situație a ajuns. I-am spus că e vorba despre un bărbat recomandat de o prietenă de-a mea care are o agenție matrimonială… Mi-am permis să fixez și întâlnirea: mâine, la ora cinci după-amiază, în fața cinematografului din centru. Ea o să poarte o eșarfă roșie ca semn de recunoaștere. Iar tu o să vii cu un buchet de orhidee. știi că sunt florile ei preferate…

— E foarte bine. Crezi că n-o să se supere pe noi că am mințit-o?

— Nu, sunt sigură că ea vrea, de fapt, să te întâlnească, dar nu ar fi avut niciodată curajul să te caute.

— îți mulțumesc mult, Vera!

— Baftă! mi-a urat ea.

A doua zi, am ajuns în fața cinematogra-fului cu pricina cu vreo jumătate de oră mai devreme. Mă plimbam nervos de colo-colo și mă uitam întruna la ceas. în sfârșit, s-a făcut ora cinci.

După două, trei minute care mie mi s-au părut un veac, am văzut-o venind pe Melania. Avea aceeași siluetă fragilă și același mers grațios care mă fermecaseră în liceu. M-a văzut și ea.

M-a privit surprinsă; s-a uitat, apoi, la orhideele din mâna mea și s-a înroșit toată. S-a apropiat timidă de mine, apoi, bâlbâindu-se de emoție, m-a întrebat:

— Tu ești bărbatul de care vorbea Vera?

— Da, Melania, eu sunt. Voiam atât de mult să te întâlnesc, încât am recurs la stratagema asta. Iartă-ne că te-am mințit, dar Vera mi-a spus că nu ai fi acceptat întâlnirea dacă ai fi știut că e vorba despre mine.

— Așa este… N-aș fi vrut să mă vezi în starea în care sunt acum. Mă simt îmbătrânită și dezamăgită. Am trecut prin multe, Dinule…

— Tu, bătrână? Glumești! Ești chiar mai frumoasă decât erai în liceu! Dezamăgită ai tot dreptul să fii, după ce ai suferit atât…

Ea m-a privit în ochi, dorind cumva să afle dacă știu mai multe.

— Iartă-mă, Vera mi-a spus câte ceva… Lasă-mă să fiu alături de tine și sunt sigur că vei reuși să treci peste toate!

— Vera… Să vezi ce-i fac! Promisese că nu o să povestească nimănui prin ce am trecut.

— Nu te supăra pe ea! Eu am insistat să îmi spună tot ce ți s-a întâmplat. Să știi că nici eu n-am dus-o chiar strălucit în ultima vreme. Am divorțat nu demult, după un an de căsnicie. Hai să mergem undeva și să stăm de vorbă.

Melania a acceptat invitația mea. Am mers la o cafenea discretă din apropiere. Tot trăncănind, nici nu ne-am dat seama când au trecut orele. Se făcuse nouă seara și noi parcă nu ne mai săturam unul de altul. La un moment dat, Melania s-a uitat la ceas.

— Vai, cât e de târziu!

— Nu te las să pleci dacă nu îmi promiți că ne mai întâlnim, Melania, i-am zis eu luându-i mâna și strângând-o într-a mea.

— Se pare că n-am încotro… mi-a răspuns ea, zâmbind.

în zilele următoare, ne-am mai întâlnit de câteva ori. I-am povestit Melaniei despre căsnicia mea și despre motivele divorțului de Dana.

— Vezi, chiar dacă nu am avut o experiență la fel de dureroasă ca a ta, știu ce înseamnă dezamăgirea. Am trecut și eu prin momente grele, în care simțeam că nu mai pot să am încredere în nimeni, dar reîntâlnirea cu tine m-a făcut să sper din nou. Nu sunt numai răuvoitori pe lumea asta și nu avem parte doar de nefericire!

— Ai dreptate. Apoi, eu cred că nu e om care să nu sufere, câtuși de puțin…

La a patra sau a cincea întâlnire, Melania mi-a mărturisit că, de fapt, nu încetase niciodată să mă iubească.

— Nu-ți poți imagina cât de mult m-a durut despărțirea noastră. Nici nu mai știu de ce ne-am certat, cred că a fost doar o toană de adolescenți. Din orgoliu, m-am străduit să nu arăt cât m-a afectat cearta…

— Ai reușit! Am vrut de atâtea ori să îți cer iertare, dar aerul tău indiferent m-a dezarmat de fiecare dată. Ce proști eram! Ne iubeam, însă nu îndrăzneam să ne vorbim deschis. Poate că lucrurile ar fi stat altfel acum…

— Mă simt vinovată și față de tine, și față de fostul meu soț. Am ținut mult la el și, înainte de a ne căsători și imediat după, ne-am înțeles foarte bine. Dar mă surprindeam adesea gândindu-mă la tine și la clipele pe care le-am petrecut împreună. Cred că soțul meu și-a dat seama, pentru că îmi reproșa uneori că sunt cu gândul aiurea și parcă nici nu l-aș vedea. Mă bănuia chiar că aș fi îndrăgostită. Mi-e teamă că și din cauza aceasta a reînceput să bea.

— Nu ai de ce să te simți vinovată pentru slăbiciunile lui. Nu are nicio scuză pentru modul în care s-a purtat cu tine!

— Am încercat să îl iert și să mai dau o șansă căsniciei noastre, dar n-am mai rezistat. știi că din cauza bătăilor am pierdut o sarcină? îmi doream atât de mult un copil!

— N-ai vrea ca acest copil să fie al nostru? Ni s-a dat o a doua șansă și nu aș vrea să o pierd! Vrei să fii soția mea?

Melania, cu lacrimi pe obraji, a acceptat. Acum, ne pregătim de nuntă. Suntem atât de fericiți, încât nu mai știm pe ce lume suntem. Noroc cu buna noastră prietenă, Vera, și cu soțul ei, care și-au luat foarte în serios rolul de viitori nași.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE