Fiul Meu S-a întors La Mine, La țară

Bătrânețe, haine grele… Cine trece prin asta știe despre ce vorbesc. Nu mai poți răzbi treburile casei, ba te doare aia, ba te doare ailaltă, copiii te deranjează că dau muzica prea tare, vecina că s-a găsit să facă șnițele când tu ai program de somn și tot așa. Apoi începi să uiți – asta o spun alții, că eu încă mai am mintea bună. Tare aș vrea să se păstreze așa, să judec bine până în ultima clipă și să-mi ajut copiii.

Am o fată căsătorită, cu doi copii, și un băiat căsătorit, cu un copil. Amândoi au fost ascultători și au învățat bine, chiar dacă i-am crescut mai mult singură. Tatăl lor a lucrat toată viața pe șantier, ca tâmplar. Era plecat mai tot timpul anului. Venea acasă de sfântul Nicolae, când se încheiau lucrările peste tot și pleca prin luna martie, când se desprimăvăra. In fiecare lună ne trimitea bani, nu-i vorbă, dar nu erau mulți și nu-mi era ușor să mă descurc. Cât au fost mici, m-am angajat îngrijitoare la grădinița unde mergeau ei. Programul era până la 12, că așa e la noi, la țară, și banii erau puțini, dar îi știam în siguranță, lângă mine, ceea ce conta foarte mult. Apoi, după ce au început școala – mai întâi fata și, la un an după aceea, băiatul -, au început greutățile. Ca să le pot cumpăra de toate câte aveau nevoie, vindeam la piață o parte din laptele de la vaca noastră, plus zarzavaturi din grădină. Au fost niște ani grei, dar nu m-am plâns, am vrut să-mi cresc bine copiii. Fata a plecat prima de acasă, după ce a terminat liceul la oraș, pentru că m-am străduit cât am putut să nu-l las pe niciunul fără școală, apoi a plecat și Ionel după ea. Amândoi și-au găsit de lucru în Arad, și-au întemeiat familii și au trăit omenește, ca să zic așa, dar, în ultima vreme, cu criza asta, nu prea le era bine deloc. Mai ales băiatului, căci Ancuța, soția lui, a rămas fără serviciu. Eu, ca să-i ajut, le-am spus amândurora, și fetei mele, și băiatului, să-și ia familiile și să se întoarcă la țară.

— Nu e nicio rușine să vă întoarceți acasă. împreună, om scoate-o noi cumva la capăt… Mulți copii s-au mutat înapoi, la părinți. Nu vedeți și voi ce vremuri grele au venit? Aici, mai crești o găină, o vacă, un porc, ai ce mânca…

Fata nici nu a vrut să audă!

— Chit că mănânc la oraș cărămizi și la țară nu mă mai întorc! mi-a zis ea, hotărâtă, sub privirile aprobatoare ale soțului său.

— Veniți, mamă, că eu sunt singură și ne-om înțelege bine cu toții…

Eram văduvă de opt ani și nu numai că singurătatea îmi țiuia împrejur tot timpul, dar nici nu mai aveam 30 de ani ca să dovedesc toate treburile care trebuiau făcute într-o gospodărie cu grădină și animale. Gicu se prăpădise într-un accident de mașină pe când copiii erau încă la liceu și de atunci rămăsesem fără niciun venit și muncisem cât zece pentru a face rost de bani.

Nici Ionel nu s-a arătat prea entuziasmat de ideea mea, dar astă-primă-vară, de Paște, pe când stăteam cu toții la masă, mi-a zis:

— Mamă, eu și Ancuța o să venim la țară. Ea e în șomaj, iar la mine treaba nu merge tocmai bine. Nu ca înainte. Avem un copil care are nevoie de multe lucruri, un credit de plătit la mobilă și la mașina de spălat și abia facem față cu banii de la o lună la alta. Matale ce spui?

— Ce să zică mama? Sunteți bineveniți! N-o să vă fie prea ușor, mai ales Ancuței, dar o să se obișnuiască ea și cu viața la țară.

— Nu avem ce face…

în două săptămâni, erau mutați la țară. Garsoniera în care locuiseră până atunci era a socrilor lui Ionel, așa că nu o puteau vinde ca să facă rost de niște bani, nu aveau niciun leu când au venit.

Nu am lăsat-o pe Ancuța, nora mea, să se se spetească la grădină sau animale, am încercat să o protejez cât de cât. Ea făcea treburile casei: spăla, călca, făcea mâncare și curățenie. Simțeam că suferă din cauza traiului pe care-l ducea și încercam s-o încurajez, dar vedeam că era tare dezamăgită. Câteodată, o vedeam răsfoind cu lacrimi în ochi câte un catalog cu cosmetice, și mi se rupea inima că nu putea comanda nimic.

În primul rând, nu mai erau bani. și apoi, unde să mai folosească toate fardurile și rujurile alea frumos colorate? La animale sau la bucătărie? Abia la vreo șase luni după ce s-au mutat la mine și-au mai revenit cu banii. Băiatul nu și-a lăsat serviciul, făcea naveta cu microbuzul în fiecare zi, așa că aveau un salariu (cam jumătate se ducea la bancă, pe credit, și jumătate aducea acasă) și, în plus, pe mâncare nu mai dădeau niciun leu, că aveam de toate.

Într-o duminică, Ancuța a făcut o prăjitură de mere așa, fiindcă a vrut ea. Atunci mi-a zis băiatul meu:

— Să știi matale, mamă, asta înseamnă că se simte bine aici… S-a învățat.

M-am bucurat să aud asta. și atunci mi-a venit o idee:

— Auzi tu, Ionele, de ce nu construiți voi o baie cu duș instant, cum mai are lumea prin sat? Tinerii așa și-au făcut… Dacă scăpați de spălatul la lighean, v-ar fi mai ușor…

— Am eu ceva în gând, mamă… Vreau să-mi chem socrii pe aici duminica viitoare, să discut ceva cu ei.

Cuscrii mei, când au venit, au fost impresionați de gospodăria noastră. După ce Ionel le-a zis că vrea să facă și o baie ca la oraș, pentru ca Ancuța să nu se mai spele la lighean, socru-său l-a întrebat:

— Ionele, de ce nu v-ați face voi o casă aici? Așa, cum vă e vouă pe plac… Uite, noi vindem garsoniera și mai bine construiți o casă. Cuscra cred că vă dă voie… Sigur ieșiți mai ieftin decât la oraș!

— Eu n-am nimic împotrivă, am spus. Dar trebuie să o întrebăm și pe Rodica, fata mea, dacă nu cumva vrea să-și facă ceva aici, că eu alt pământ n-am și atunci să știți cum îl împărțiți și ce faceți….

Am stat și cu ea de vorbă:

— Mamă, eu nu mă mai întorc la țară! Nu o duc excelent la oraș, dar nici nu mă plâng. Să-și construiască Ionel ce vrea lângă matale, că așa stau și eu mai liniștită să te știu în siguranță. Din partea mea, are mână liberă.

Într-o lună și jumătate, cuscrii mei au vândut garsoniera și le-au dat toți banii copiilor. Ionel a chemat apoi un arhitect, i-a spus ce vrea să facă și acesta a estimat casa de ridicat, cu un etaj, la vreo 40.000 de euro. Cu banii pe care-i aveau, au început să-și construiască casa lângă casa mea.

Cu toate greutățile prin care au trecut, copiii mei au avut noroc, până la urmă. I-a lovit criza, dar casa e gata la roșu, cum se spune, adică la cărămidă și fără geamuri. De-acum e frig și nu se mai poate lucra, dar la vară se mută sigur în casă nouă. Prima lor casă… știu și eu, femeie de țară, că anul care vine nu va fi mai ușor ca ăsta. Dar ce putem face?

Cel mai important e să-și termine copiii casa, să aibă și ei locul lor. Ei își doresc să mai aibă un copil, dacă ne-o ajuta Dumnezeu și totul va merge bine… Așa că trebuie să muncim mai mult și mai cu spor. Doar sănătate să avem de la Dumnezeu, că, în rest, le-om face noi pe toate!

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Fiul meu s-a întors la mine, la țară

Alte știri

Monden

Politic