INTERVIU Lecția Maiei Morgenstern despre exploatarea publicului în numele artei: „Să nu devină o modă și o plăcere zgândărirea rănilor”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
„Am văzut spectacole în care actorii iau la trei păzește publicul. Pentru că există ideea asta: să-l violentăm, să-l scuturăm, să-l zguduim. Dar publicul poate să fie afectat emoțional, la asta vă gândiți?”, spune actrița Maia Morgenstern într-un interviu pentru Libertatea.
Cuprins:
Vreo 30 de oameni se adună, la ceas de seară, într-un teatru mic din centrul Bucureștiului. Un spațiu cultural atipic, cu decor industrial, lumină difuză și câteva plante agățate pe pereți. Seamănă mai degrabă cu un bar - fără scenă propriu-zisă, tradițională, și cu locurile înșirate de jur-împrejurul pereților. Pe podea sunt aranjate câteva pietre albe, frânghii și flori.
Aici se desfășoară „Prin pădure cu Maia”, un spectacol performativ ce face parte din proiectul Lost Interferences, care își propune să „ne conecteze pierderile”, fie că vorbim de acte de identitate, oameni sau amintiri. Spectacolul este o călătorie interactivă - prin povești, muzică și teatru - prin labirintul pierderilor mari și mici, care se face inclusiv cu implicarea publicului. Actrița Maia Morgenstern este maestrul de ceremonii - și îi vin în ajutor contratenorul Romeo Cornelius, regizorul Alexandru Berceanu și compozitorul Constantin Basica.
Familia din partea tatălui a ajuns într-un lagăr nazist din Transnistria. Fratele mamei a fost deportat în Ucraina și nimeni nu știa cum. Sunt frânturi din propriile pierderi pe care Maia Morgenstern le împărtășește publicului, cu voce caldă și liniștită. Voluntari din audiență se ridică să-și spună propriile istorii: și-au pierdut obiecte, în situații comice, ori oameni dragi, în circumstanțe dramatice. Iar toate poveștile acestea sunt legate printr-un fir roșu format de oamenii care, împreună cu Maia, creează statui vii ale sentimentelor care le-au fost stârnite de relatări. „Confuzie”, „frică” și, uneori, „relaxare”.
Mișcarea aceasta face ca fiecare reprezentație să fie unică. Până la urmă, asta înseamnă teatrul performativ: prin implicarea audienței, mesajele sunt transmise inclusiv prin percepțiile fiecăruia dintre cei prezenți.
Spectacolul <a href="https://www.facebook.com/events/637784077833994/" target="_blank" rel="noreferrer noopener">„Prin pădure cu Maia”</a> are loc la unteatru (Sfinții Apostoli, 44, București) și se desfășoară în zilele de 2, 3 și 4 noiembrie.
Într-un interviu pentru Libertatea, actrița Maia Morgenstern vorbește despre propriile câștiguri și pierderi, dar și despre cât de prudent se raportează la teatrul performativ. „În numele frumoaselor idealuri, sloganuri și deziderate de multe ori se petrec manipulări, înșelătorii și escrocherii”, avertizează actrița.
„Mi-e teamă de teatrul performativ”
Libertatea: Cum ați ajuns să jucați în acest spectacol regizat de Alexandru Berceanu?
Maia Morgenstern: Mi-e foarte drag domnul Alexandru Berceanu și am avut ocazia să lucrez cu domnia sa la Teatrul Evreiesc de Stat, într-un proiect extrem de important pentru mine, „Une leçon de savoir-vivre” („O lecție de bune maniere”), de Jean-Claude Grumberg. E un monolog de o cruzime și de o onestitate dezarmante, iconoclast, ce aduce în discuție marile figuri ale intelectualilor începutului de secol și până în mijloc de secol XX, din Paris - ne îngrozește discursul lor, de un antisemitism care atinge un nivel grotesc.
Domnul Alexandru Berceanu mai lucrează cu teatrul nostru un proiect extrem de interesant, „București 41 - Tur Retur”. E un spectacol din genul „cutremurător”. E un spectacol itinerant ce aduce aminte, cu mărturii, despre pogromul din București, din ianuarie 1941. Se desfășoară în spațiile Teatrului Evreiesc de Stat, la Sinagoga Mare și pe drum. E un proiect extrem de curajos și de dificil, refăcând, cel puțin în imaginație, prin cunoaștere și prin evocare, locurile în care s-a desfășurat pogromul din București. Pentru tânăra generație este extrem de important, pentru că nu știu cât se învață la școală. Nu știu cât s-a învățat la școală despre asta nici pe vremea mea.
Iată, așa ne știm cu domnul Alexandru Berceanu, așa îl cunosc în calitate de regizor. Când mi-a propus acest proiect, „Prin pădure cu Maia”, nimic n-am înțeles (zâmbește). Dar poate că a fost un prilej de cunoaștere, de a afla ceva nou.
- Ați mai jucat până acum teatru performativ?
- Nu, deși poate că „O lecție de bune maniere” este o formă de teatru performativ. În orice caz, interacțiune cu publicul are, mă joc cu publicul în mod direct. Dar mi-e foarte teamă de forma aceasta de teatru și nu ascund lucrul ăsta.
Când artele performative pot fi prea intruzive
- De ce?
- Pentru că este extrem de manipulativ. Am văzut spectacole în care actorii iau la trei păzește publicul. Așa se întâmplă. Pentru că există ideea asta: să violentăm publicul, să-l scuturăm, să-l zguduim. Dar publicul poate să fie afectat emoțional, la asta vă gândiți? Cineva poate să spună: „M-ai afectat emoțional. M-am simțit făcut de rușine. N-am fost prevenit că așa e spectacolul”. Pentru ce? Pentru că se cheamă arte performative? Se argumentează „că arta, că viața, că ne deschidem și scăpăm de prejudecăți”. Dar până una, alta, cineva poate spune „mi-ai făcut rău”. Pe banii mei, pe biletul cumpărat de mine, eu aleg dacă mă faci de trei parale sau nu. Așadar, am foarte multe rețineri. Sunt lucruri despre care nu ne e comod să vorbim. Pentru că așa e la modă, pentru că așa dovedim spirit liber și tânăr. Laissez!
<strong>În numele frumoaselor idealuri, sloganuri și deziderate de multe ori se petrec manipulări, înșelătorii și escrocherii. Regele e gol și n-are nimeni curajul să spună: «Băi, e o tâmpenie». Sau: «Am dreptul să nu-mi placă. Am dreptul să mă ridic și să plec». </strong>
Vai de mine, ce înapoiat! Dar dacă ai să mă frângi, n-am să devin mai luminat și riști să-mi faci mai mult rău.
O lecție despre rafinarea gustului artistic
- Totuși, acest spectacol lucrează cu publicul fără să fie intruziv, poate mai degrabă ca o îmbrățișare frățească. Găsiți că are și această latură terapeutică, prin faptul că vorbește în colectiv despre pierdere?
- Mare grijă: nici îmbrățișarea, dacă nu e dorită, nu e binevenită. O îmbrățișare face bine în contextul în care am dreptul să spun da sau am dreptul să spun nu - sau am dreptul să spun așteaptă. Dă-mi timpul meu, spațiul meu, lasă-mă să mă înțelepțesc.
Într-una din poveștile mele - din cartea „Nu sunt eu” - spun cum a venit o vecină și ne-a făcut scandal că ascultam prea tare la pick-up „Simfonia 41” de Mozart sau „Simfonia 5” de Beethoven. Aveam și eu pick-up în sfârșit și ascultam toată ziua, bună ziua, de duduia strada Occidentului, până în Buzești. Și vecina a făcut un scandal... „Bubuie, ne-a înnebunit!”. Eu: „Vai de mine, dar e muzică clasică”.
<strong>Am dat mai încet, dar m-am enervat. Și tata mi-a explicat: «Dragă, educația nu se face peste noapte și nu cu forța». Trebuie să-ți placă ție, nu pentru că e mare artă și că-mi place mie.</strong>
Așa că eu privesc lucrurile astea cu atâta grijă, cu atâta reținere… Să nu devină o obișnuință, o modă și o plăcere zgândărirea rănilor.
„Am fost crescută în spiritul cunoașterii”
- Începeți spectacolul cu o poveste personală despre fratele mamei care a ajuns într-un lagăr din Ucraina. Ce reprezintă istoria asta în istoria largă a familiei dumneavoastră?
- O trăiesc, pur și simplu. Am fost crescută în spirit non-revanșard, în spiritul cunoașterii. Și întotdeauna când spun o astfel de poveste fac o evaluare cu siguranță aspră.
Tata n-a cerut niciodată despăgubiri pentru suferința sa, pentru pierderea tatălui. „Cât costă viața tatălui meu, cât să cer eu pentru viața tatălui meu?”. În rest, n-avea nicio problemă, fiecare face și cere ce consideră, lucruri cuvenite, de altfel, legiferate, binevenite în foarte multe cazuri. El n-a putut. Așa era el. Și nici nu ne-a impus felul lui. Tata era vegetarian, iar noi mâncam ce voiam, ce aveam. Râdea lumea și arunca cu pietre după el că făcea yoga la Mangalia. Astăzi care nu face yoga e un monstru, e o bestie, e o beșniță. Și-a devansat timpul.
<strong>Deci părinții mei m-au crescut în acest spirit: «Ai mare grijă să nu faci din poveștile poveștilor poveștilor noastre o sursă de atragere de capital, de milă, de simpatie, de scuză pentru nimic în lume». Lucrurile trebuie privite și gestionate extrem de lucid. </strong>
- Dar vă vorbeau despre lecțiile pe care să le trageți din istoriile astea?
- Nu vorbeau despre lecții, nu teoretizau și nu trăgeau ei concluziile pentru mine - niciodată! Când și când mai venea câte o poveste, câte un amănunt, mai legam câte o verigă.
- Și când ați aflat toate istoriile? Cum v-ați raportat la ele?
- Nu știam cum să gestionez și cum să înțeleg crizele - suferința, urletele și sfâșierile tatălui meu. Apoi am înțeles: Transnistria, lagărele, pierderile. Greu și târziu. Iar reacția mea a fost: „Nu, nu este treaba mea, nu eu ți i-am pierdut!”. Mă speria foarte tare. De fapt, eu am înțeles după 20 de ani. Iar complet înțeleg de-abia acum.
„Nu acceptam lecțiile primite de la părinți”
- Astăzi cum vă amintiți relația cu părinții? Au rămas până în prezent anumite învățăminte de-ale lor?
- În primul rând, nu acceptam lecțiile primite de la ei. Nici măcar tabla înmulțirii! Dacă îmi spuneau că-i ploaie afară, e soare. De ce? Mă ofticam că aveau prea multă dreptate. Mama mă iubea prea tare, mă iubea înspăimântător. Dar faptul că eram Ghiță Contra nu-l împiedica pe tata să spună tot ce avea de spus. Iar lucrurile astea au săpat așa cum sapă picătura de apă în stâncă - și abia acum înțeleg. Nu s-a descurajat. Cred că eu m-aș fi descurajat să mă fi tratat copiii mei așa.
- O pierdere care s-a transformat într-o regăsire a fost limba idiș. N-ați învățat-o acasă, dar ați recuperat-o mai târziu, prin teatru. Ce v-a determinat să faceți asta?
- Acum ne scuzăm cu toate cele, dar învățarea unui nou alfabet merge tare greu. E ușor să înveți după ureche oralitatea unei limbi străine. Mă descurc în greacă sau în rusă din ce am auzit. Însă dacă mă pui să scriu, așa țâșnesc lacrimile și m-am crispat și m-am blocat. Așa sunt eu. Sunt la faza de copil mic care învață o limbă pentru că vorbește mama și tata, o aude în jur.
firi 01.11.2022, 19:49
go east !