Iubirea noastră s-a născut dintr-o tragedie

Mă numesc Ana, am 27 de ani și sunt de profesie jurnalistă. Odată cu absolvirea Facultății de Jurnalism și științele Comunicării, am reușit să mă angajez în redacția unui ziar din oraș. Îmi practicam cu pasiune meseria și eram foarte fericită că puteam să fac ceea ce îmi plăcea și mi-am dorit atât de mult. Cristi, un coleg de redacție, mi-a atras atenția încă din prima zi. înalt, blond, cu ochii verzi, ieșea în evidență prin stilul său vestimentar rebel și prin atitudinea degajată pe care o afișa întotdeauna.

Nu se temea să își asume riscuri și întotdeauna dădea cele mai bune știri din cele mai periculoase locuri. Cristi era mereu în mijlocul acțiunii. Îmi plăcea tipul, dar verigheta de pe inelarul mâinii sale stângi mă ținea la distanță de el. Nu aveam de gând să devin amanta unui bărbat însurat. Era foarte galant cu mine. Când ne întâlneam în redacție, îmi ținea scaunul să mă așez, îmi oferea apă și cafea. Simțeam adesea cum mă urmărea cu privirea, dar încercam să mi-l scot din minte.

La începutul anului 2015, abia ne întorseserăm la serviciu după o scurtă pauză. M-am bucurat să-l revăd pe Cristi. îmi amintesc că, în dimineața zilei de 7 ianuarie, mi-a propus să luăm prânzul împreună. Nu am apucat să-i răspund, că o tragedie a lovit lumea jurnalismului și întreaga lume: atacul terorist de la redacția revistei Charlie Hebdo, din Paris.

Eram cu toții îngroziți și ne rugam pentru colegii noștri de breaslă. Redactorul-șef ne-a organizat repede. în câteva minute, sarcinile erau împărțite.

— Repede, trebuie să ne mișcăm! Cine pleacă la Paris?

— Eu, a răspuns Cristi. Sunt pregătit!

— Mai am nevoie de încă un om! Cine îl însoțește pe Cristi la Paris?

în redacție s-a așternut tăcerea. îmi era teamă, dar atitudinea fermă a lui Cristi m-a făcut să îmi pun baza în el și să mă ridic în picioare.

— Merg eu cu Cristi! am spus hotărâtă.

— Ești sigură, Ana? E o zonă cu risc ridicat și tu nu ai mai ieșit din țară până acum.

Cristi s-a uitat la mine și mi-a întins mâna. I-am întins mâna mea și m-a strâns tare, ca și cum ar fi vrut să-mi spună că totul avea să fie bine. Am fost sigură în acel moment că decizia mea era corectă.

— Da, sunt sigură. Să nu mai pierdem timpul în zadar!

în câteva ore, cu câteva lucruri de strictă folosință în rucsacuri, eu și Cristi ne urcam în avion. Eram foarte speriată de această experiență nouă și numai faptul că-l aveam pe el în dreapta mea mă încuraja. Când am fost anunțați să ne pregătim pentru decolare, mi s-a făcut și mai frică. Mă tot întrebam ce o fi fost în capul meu când am spus că merg la Paris. Eram tânără, frumoasă, nu îmi doream să-mi risc viața. Mi-am amintit cuvintele mamei când am anunțat-o că plec:

— Ana, dacă ai altă soluție, nu te duce! Dacă tu pățești ceva, eu o să mor!

în afară de asta, nu mai zburasem nicio-dată cu avionul și nu știam cum să reacționez. Cristi mi-a simțit emoțiile și încordarea. Mi-a prins mâna și m-a ținut strâns.

— Ai emoții, Ana?

— Nu am mai zburat până acum, i-am spus în timp ce fruntea mi se acoperise cu broboane de transpirație.

— 0 să fie bine, ai să vezi! Ai încredere în mine! Nu aș permite vreodată să ți se întâmple ceva.

— Mulțumesc!

Atât am avut putere să spun. Avionul a început să se ridice de la sol. în două ore, eram deja în mijlocul acțiunii. Aveam foarte multe lucruri de învățat de la Cristi. îl admiram în timp ce nu mă despărțeam de el. Mă întrebam dacă aveam să fiu în stare să dau o știre bună sau ambiția mea de a fi acolo era total lipsită de sens.

Toată ziua eram pe drumuri. Pe străzile Parisului era nebunie. Scriam articole și li le trimiteam colegilor din redacție. După câteva zile, eram frânți. Când am reușit să ne liniștim puțin, ne-am luat câteva ore pentru somn și odihnă.

Eram în camera mea de hotel. Mi-a sunat mobilul. M-am grăbit să răspund. Era Cristi.

— Ana, ești bine?

— Sunt epuizată. încerc să îmi revin.

— Hai să ne vedem jos, în restaurant, să vorbim! a propus el.

— OK, cobor în 10 minute, i-am spus și am închis telefonul.

Cristi mă aștepta. își pusese o cămașă roșie. L-am admirat încă o dată. Eram obișnuită cu stilul său rebel. Când m-a văzut, s-a ridicat în picioare. M-a îmbrățișat și m-a sărutat pe obraz.

— știu că ai fost speriată zilele astea. îmi pare rău că nu mi-am făcut timp până acum să te îmbrățișez.

Când l-am auzit vorbind, mi-au dat lacrimile. Venise momentul să exteriorizez toate acele emoții pe care le ținusem încuiate în suflet. M-a luat de mână și m-a condus către lift. A rugat chelnerul să păstreze masa ocupată până reveneam.

Am ajuns în camera lui Cristi și m-am așezat pe pat. Am început să plâng în hohote. Cristi m-a luat în brațe și m-a lăsat să mă descarc. Plângeam ca un copil.

— Gata, e în regulă! Sunt aici.

— Ce e în regulă, Cristi? Nu e nimic în regulă! Oamenii ăia, colegii noștri, și-au pierdut viața!

— Poate nu o să-ți vină să crezi, dar și eu am avut aceeași reacție la prima deplasare. Scriam depre cazul unei familii care și-a pierdut ambii copii. E în regulă să plângi. Suntem oameni înainte de a fi jurnaliști!

— Am nevoie de tine, Cristi! Numai gândul că ești aici m-a făcut să accept să vin la Paris!

— Sunt aici și voi fi întotdeauna lângă tine. Fii sigură de asta!

— Sunt atât de sigură precum sunt de verigheta de pe degetul tău! i-am răspuns înfuriată.

Simțeam că mă uram pentru că mă îndrăgostisem de un bărbat însurat.

— A, verigheta… a răspuns el. E doar un simbol. 0 port încă pentru Mara, fetița mea. Când Magda a murit, acum cinci ani, i-am promis că am să-i aduc mama înapoi… Mara o totașteaptăsăvină…

Cristi a început să plângă. De data asta, a fost rândul meu să-l iau în brațe și să-l con-solez.

— îmi pare rău, Cristi! îmi pare atât de rău!

Am rămas mult timp îmbrățișați. Apoi ne-am sărutat pentru prima oară. Stomacul meu a început să dea semne că nu mai rezistă fără hrană și a scos un zgomot neplăcut.

— Hai să mâncăm și ne întoarcem aici! a propus el.

Peste două zile, ne-am întors în țară. Eram un cuplu, dar ne-am hotărât să mai așteptăm o perioadă înainte de a le da vestea celor din redacție. Numai că eram topiți unul după altul, și iubirea noastră a fost evidentă.

— Era momentul ca băiatul ăsta să-și refacă viața. Mă bucur pentru voi! mi-a spus redactorul-șef într-o pauză.

Toți cunoșteau tragedia prin care trecuse Cristi.

Peste câteva săptămâni, am cunoscut-o pe Mara. Avea numai 6 ani. Uitase chipul mamei sale. Când m-a văzut, a exclamat fericită:

— Tati, știam eu că ai să o aduci pe mama înapoi!

A sărit în brațele mele și mi-a înconjurat gâtul cu mânuțele ei mici.

— Mami, mi-a fost așa dor de tine! mi-a spus. Te iubesc!

— și eu te iubesc, Mara!

Am rostit acele cuvinte din toată inima. Mă durea sufletul pentru durerea copilei. Nu îmi mai puteam imagina viața fără Cristi și Mara.

Ne-am căsătorit anul trecut, în luna octombrie. Fetița noastră a fost domnișoară de onoare. Am considerat că este suficient de mare ca să-i spunem adevărul. I-am povestit ce s-a întâmplat cu mămica ei și am asigurat-o că eu am să-i fiu alături în continuare și am să o iubesc mereu ca o mamă.

Mara a înțeles. A ales să mă numească „mami”, un cuvânt care mă umple de bucurie. Sper ca, în curând, să-i putem dărui și un frățior. Eu și Cristi ne continuăm activitatea în redacția aceluiași ziar, unde suntem foarte apreciați.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE