Lebedele de Hans Christian Andersen

A fost odată un crai care avea unsprezece băieţi şi o fată pe care o chema Eliza. Trăiau bine copiii, numai că asta n-a ţinut prea mult. Tatăl lor, craiul, s-a însurat cu o crăiasă rea, căreia nu-i erau dragi copiii. Ea a dus-o pe Eliza la ţară, iar pe prinţi i-a izgonit.
– Duceţi-vă şi voi în lumea largă, le-a spus crăiasa cea hapsână; zburaţi ca nişte păsări fără glas!
Prinţii s-au prefăcut în unsprezece lebede frumoase şi au luat-o peste pădure.
Când Eliza a împlinit cincisprezece ani, a plecat în căutarea fraţilor ei, de care îi era tare dor. Tot mergând prin păduri şi pe lângă ape, a găsit pe iarbă unsprezece pene alwbe, de lebădă.

Eliza le-a strâns şi le-a luat. Când soarele tocmai asfinţea, ea a văzut cum veneau din larg unsprezece lebede cu coroane de aur pe cap. Imediat ce soarele s-a scufundat în apă, lebedele deodată s-au preschimbat în unsprezece prinţi frumoşi, fraţii ei. Fata s-a repezit în braţele lor şi toţi râdeau şi plângeau de bucurie. Apoi au lucrat toată noaptea împletind o plasă mare şi groasă din răchită mlădioasă şi trestie tare. Au pus-o pe Eliza în plasă şi, când a răsărit soarele şi fraţii s-au prefăcut iar în lebede, au apucat plasa cu pliscurile şi s-au înălţat spre cer. Au zburat aşa ziua întreagă deasupra mării şi spre seară au poposit pe o insulă cu o peşteră. Eliza s-a rugat lui Dumnezeu s-o ajute şi s-a culcat după ce fraţii ei au plecat. În vis, i-a apărut o zână:
– Fraţii tăi pot să scape. Vezi tu urzica asta pe care o ţin în mână? Urzici de acestea tu trebuie să le culegi şi să nu te sperii că or să te usture mâinile. Să coşi unsprezece cămăşi cu mâneci lungi şi să le arunci peste cele unsprezece lebede şi atunci vraja o să se desfacă. Dar să ştii că din clipa în care o să începi lucrul şi până o să-l isprăveşti nu trebuie să vorbeşti deloc. Cel dintâi cuvânt pe care îl vei rosti va străpunge ca un cuţit inima fraţilor tăi.
Eliza a simţit ca o arsură şi s-a trezit. A ieşit din peşteră şi a început lucrul. Mâinile şi braţele ei erau pline de băşici, dar ea îndura orice, numai să-i poată scăpa pe fraţii ei de vrajă. Imediat după ce a terminat prima cămaşă, a fost găsită de un crai frumos, care s-a îndrăgostit de ea.
– Hai cu mine, a spus el ; nu trebuie să mai stai aici! Şi a a luat-o pe Eliza şi a aşezat-o pe cal lângă el.
Ea plângea şi-şi frângea mâinile, însă nu putea vorbi. Şi atunci craiul a spus:
– Eu îţi vreau numai binele, vreau să te fac soţia mea şi să am grijă de tine.
Fetei i s-a dat o cămăruţă şi tare fericită a fost când a găsit şi lucrul ei. Nunta a avut loc şi, deşi îi era drag craiul cu care tocmai se măritase, nu o preocupa decât să termine cămăşile. Într- o noapte, craiul a urmărit-o pe Eliza cum se ducea în cimitir să adune urzici, a bănuit că este vrăjitoare şi a poruncit uciderea ei. A doua zi, fata a fost dusă într-o căruţă către locul arderii ei pe rug, dar nu o interesa – cămăşile erau aproape gata şi ea lucra la ultima. Deodată au venit lângă ea unsprezece lebede şi au început să dea din aripi.
Călăul a luat-o de mână, dar Eliza a aruncat cele unsprezece cămăşi peste lebede şi deodată au răsărit unsprezece prinţi frumoşi. Numai cel mai tânăr avea la un umăr aripă în loc de braţ, deoarece cămaşa lui avea doar o mânecă.
– Acum pot să vorbesc, a spus ea. Sunt nevinovată!
– Da, e nevinovată!, a spus fratele cel mai mare şi a povestit tot.
Clopotele au început atunci să bată singure şi păsări multe au venit în stoluri; şi a fost iar nuntă la palat, dar o nuntă cum nici un crai nu mai văzuse vreodată.

Vezi rezultatele alegerilor prezidențiale – turul 1 și află când este turul al doilea al votului pentru președinție!  

Urmărește-ne pe Google News