Misterul „celui de-al treilea om”, prezența inventată de creier atunci când ne aflăm în situații-limită

Povestea lui Ernest Shackleton

Cel mai faimos caz al sindromului „celui de-al treilea om” este legat de expediția legendarului explorator Ernest Shackleton în Antarctica, în 1916. 

Alături de colegii săi, Frank Worsley și Tom Crean, Shackleton a fost prins într-o luptă crâncenă pentru supraviețuire după ce nava lor a rămas blocată în gheață. 

Fără altă opțiune, cei trei au pornit într-un marș de 36 de ore prin munți și ghețari neexplorați, sperând să ajungă la o stație de vânătoare de balene din Stromness Bay.

În timpul acestei încercări colosale, toți au avut o experiență comună: au simțit, în mod inexplicabil, că nu erau singuri. Toți cei trei bărbați au vorbit despre senzația ireală că „în timpul călătoriei lor erau adesea patru, nu trei”.

Shackleton a scris ulterior în jurnalul său: „Știu că în timpul acelei lungi și epuizante marșuri de 36 de ore prin munți și ghețari fără nume mi s-a părut adesea că suntem patru, nu trei.”

 „Cine este acel al treilea care merge mereu lângă tine?”, se întreba mai târziu într-un poem.

Aceeași senzație a fost confirmată de ceilalți doi membri ai echipei. Această „a patra persoană” părea să le ofere forță și hotărâre, contribuind la supraviețuirea lor.

Alte relatări despre „prezențe” misterioase

După mărturia lui Shackleton, au apărut numeroase povești similare, toate descriind senzația unei prezențe invizibile care oferă sprijin în momente de criză. 

Soldați din timpul războiului, piloți aflați în misiuni periculoase, alpiniști, astronauți și chiar supraviețuitori ai unor dezastre, precum atacurile teroriste asupra World Trade Center, au descris experiențe aproape identice. 

Mulți au povestit că simțeau o prezență care îi ghida, îi încuraja sau le dădea puterea de a merge mai departe.

Un alt context în care acest fenomen apare este doliul. Cei care și-au pierdut persoane dragi mărturisesc, uneori, că simt prezența acestora, fie prin senzația că sunt în încăpere, fie prin percepția subtilă că le sunt alături. 

Asemenea experiențe au fost observate și în cazul unor afecțiuni neurologice, cum ar fi boala Parkinson, unde senzația de „prezență” poate fi atribuită efectelor secundare ale medicamentelor sau modificărilor nivelurilor de dopamină, conform unui articol publicat de The Guardian.

Ce spune știința despre sindromul „celui de-al treilea om”

Deși fenomenul este documentat, explicațiile științifice rămân speculative. 

Unii cercetători cred că factori precum oboseala extremă, izolarea senzorială sau stresul intens ar putea declanșa acest sentiment. 

Alții susțin că ar putea fi vorba despre o adaptare evolutivă, care ajută creierul să creeze o „anvelopă psihologică de protecție” în momente de criză.

Psihologul australian Lissa Johnson explică: „Mintea se poate stimula pentru a obține performanță și pentru a satisface nevoia de ajutor din exterior. În loc să vorbim cu noi înșine, apelăm la imagini care sunt mai puternice din punct de vedere emoțional decât limbajul.”

Fenomenul este rar și apare mai ales în situații catastrofale. 

Portalul științific IFLScience afirmă că „această reacție este atât de rară și apare în scenarii atât de catastrofale, încât probabil nu va fi niciodată pe deplin cercetată, dar ideea că, în caz de nevoie, o parte a creierului nostru cheamă un prieten în ajutor este cu adevărat remarcabilă și liniștitoare”.

Nimeni nu știe cu exactitate ce este „factorul celui de-al treilea om”.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE