Părea O Sfântă, Dar în Ea Era O Flacără Senzuală

Mi-a plăcut Irina din prima clipă în care am văzut-o. Era o tânără frumoasă și zveltă, care făcea băieții din firmă să suspine. O tânără care nu numai că arăta perfect, dar dovedea un caracter ales și un suflet curat. Din păcate, însă, o tânără inabordabilă, din câte dovedeau postările sale pe internet, din comportamentul foarte serios dovedit în firmă și, nu în ultimul rând, din propriile sale spuse.

De ce afirm asta? Fiindcă, practic, pe contul de Facebook al Irinei puteai găsi o mulțime de preluări din paginile părintelui Arsenie Boca, ale Sfântului Nectarie și din alte pagini de învățături creștine. Iar printre ele, intercalate la distanță de câteva zile, poze cu un tip, Alexandru, student la Teologie, prima și singura ei iubire, cum susținea în postările sale. Una peste alta, Irina părea o redută imposibil de cucerit. Cum însă plăcerea mea dintotdeauna a fost să cuceresc redute de necucerit, nu m-am lăsat nici înșelat de aparențe, nici dezamăgit de evidențe.

Poate credeți că sunt mândru și plin de mine. într-adevăr, pot lăsa impresia aceasta. în realitate, sunt un om cu capul pe umeri, care a văzut multe și a trecut prin multe. Nu sunt picat din lună.

Sunt conștient că trăim într-o lume murdară, că fiecare dintre noi, în spatele măștii de zi cu zi, ascundem neîmpliniri, dezamăgiri și tristețe. Eram sigur că așa stăteau lucrurile și în privința colegei mele, deși totul părea perfect în privința ei. Era prea frumos ca să fie adevărat. Mi-am pus în cap să descopăr ce zăcea, cu adevărat, în vestala Irina, și bine am făcut. Nu avea să treacă mult până să reușesc să o corup și să constat că nu era nicidecum o mielușică blândă, așa cum lăsau aparențele să se vadă, ci e o tigroaică. Una sălbatică rău, care zgâria și mușca din partener…

Am cântărit bine situația. Zile în șir m-am gândit cum să acționez, cum să mă insinuez în inima și în brațele acelei ființe virtuoase, cum să o îndepărtez de cele sfinte și cuminți, de care părea atât de legată. Nu avusesem de-a face cu o fată serioasă ca ea, mă limitasem la tipe de rând, ușor de capacitat cu vocabularul și de dus la așternut cu alcoolul. știam însă că era nevoie de mai mult, dacă voiam să o am pe ea. și voiam! încet-încet, pe nesimțite, Irina devenise bucuria mea, o bucurie fără de care nu mai puteam trăi.

încercam uneori să îi atrag atenția, dar nu primeam răspuns. Până când, într-o bună zi, am primit șansa mult așteptată. Spre lauda mea, n-am lăsat-o să-mi scape.

— Ce s-a întâmplat, Irina? am întrebat-o, fiindcă îmi lăsase impresia că nu se afla în apele ei. Pari mâhnită.

— Da, Adrian, într-adevăr, azi am o zi mai proastă, mi-a răspuns cu o sinceritate dezarmantă. Dar trec eu peste ea.

— Cine a putut să supere o ființă atât de scumpă și delicată ca tine? Spune-mi mie, și îl fac bucăți, m-am oferit eu amabil, strecurându-i complimentul care să îi confirme ceea ce doar presupunea până atunci, anume că o plăceam.

— Mulțumesc, dar nu cred că ai cum să mă ajuți, s-a eschivat ea. Sunt probleme personale, mi-a ridicat ea mingea la fileu.

— Păi, introdu-mă în sufletul tău, și atunci vor fi și problemele mele, am speculat imediat momentul.

și i-am făcut șugubăț cu ochiul. M-a privit cu o curiozitate nedisimulată, de parcă atunci m-ar fi văzut pentru prima oară. Nu vreau să par modest, fiindcă nu am de ce: arătam bine, iar ei îi plăcea mult ceea ce vedea. Mai mult chiar, sclipirea vie din ochi o trăda complet: mă dorea! N-am vrut însă să forțez lucrurile. Eram mulțumit de ceea ce obținusem. Aruncasem cârligul, mai urma doar ca sirena să muște. Ceea ce avea să se întâmple chiar mai devreme decât am crezut.

Era seara din ajunul Paștelui. O seară frumoasă, în care parcă spiritualitatea se pogorâse mai mult ca oricând așternută asupra omenirii.

Cu toate astea, Irina, de obicei înclinată către cele sfinte, cerești, era mai degrabă aplecată către cele lumești. Deretica în birou și, în timpul ăsta, asculta muzică rock. Nu înțelegeam de ce făcea ce făcea, dar ceva îmi spunea că o făcea pentru mine. Era îmbrăcată lejer, într-o rochiță scurtă și mulată, care îi punea bine în evidență formele perfecte. îmi venea să sar pe ea, dar m-am abținut de la o asemenea nebunie și am recurs la o introducere neutră.

— Bună seara, Irina! am salutat-o, uzând de titlul unui cunoscut film clasic românesc.

— Bună, Adrian! mi-a răspuns ea cordial, vădit încântată că mă vede. Mai ești în firmă la ora asta? Toți ceilalți colegi au plecat la casele lor.

— Pentru mine, acasă e acolo unde sunt fericit, i-am băgat din top, parafrazându-l pe bătrânul cântăreț de country Willie Nelson. și sunt fericit aici, cu tine.

Spunând asta, m-am apropiat de ea și am privit-o direct în ochi, dându-i de înțeles ceea ce era de înțeles. într-adevăr, vorbele mele nu mai constituiau un compliment mascat, ca înainte; erau o declarație fățișă. Mă întrebam cum are să reacționeze. Aveam pregătite două variante de continuare. Dacă era așa cum bănuiam, anume că în spatele măștii de satisfacție Irina ascundea frustrări și dorințe, avea să îmi răspundă la fel de îndrăzneț pe cum o abordasem, caz în care aș fi trecut la atacul direct; dacă nu, atunci însemna că m-am înșelat, chiar era totul frumos în viața ei, și urma să mă retrag cât mai rapid și mai discret cu putință.

— Atunci, și eu sunt acasă! a zâmbit ea, lăsând ceea ce făcea și venind amenințător, cu sânii înainte, spre mine. Mă bucur că sunt aici, cu tine.

Nu aveam ce să mai aștept. Am cuprins-o în brațe și am strâns-o cu duioșie și tandrețe. După care am sărutat-o: încet, tacticos, pe toată fața, începând cu ochii și terminând cu buzele. Mi-a răspuns cu o pasiune neașteptată, mușcându-mi limba… A fost ceva magic, greu de descris în cuvinte, așa încât mă rezum a spune că a fost cea mai tare partidă de sex din câte am avut parte vreodată.

De atunci, am devenit iubitul Irinei, care a încetat postările creștine pe Facebook, ca și pe cele cu primul ei prieten, bietul preot în devenire, Alexandru.

De ce îl numesc „biet”? Simplu: fiindcă a lăsat să îi scape din mână o tipă cu totul specială precum Irina. Măcar de l-ar găsi pe Dumnezeu…

— Cum rămâne cu învățăturile părintelui Arsenie Boca și ale Sfântului Nectarie? am întrebat-o într-o seară, după ce relația noastră se cimentase bine.

— Ele rămân valabile, Adrian, mi-a răspuns ea, în timp ce se tot juca cu două bile metalice. Dar una e să vrei să fii virtuos, alta e să și poți. Eu, una, nu pot. Adică nu mai pot! Am hormonii prea agitați pentru o viață creștină. Ce am postat acolo e ideal, sper să îmi urmeze cât mai mulți sfaturile, dar eu nu sunt o sfântă, ca să pot atinge acel ideal. înțelegi?

Am dat din cap că da, după care am trecut din nou la amor.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Părea o sfântă, dar în ea era o flacără senzuală

Alte știri

Monden

Politic