Războiul din Siria mi-a distrus familia

Când m-am angajat vânză toare, la maga – zinul de lângă Facul – tatea de Medicină, nici nu mi-am imaginat ce întorsătură va lua viața mea. Abia ter – minasem liceul şi mă mutasem în capitală. În satul meu, nu am reuşit să îmi găsesc de lucru, iar să fac naveta îmi era tare greu. Îmi doream o familie, o viață liniştită. Nu îmi planificasem să merg la facultate. Aylan, un tânăr frumos, cu pielea bronzată şi ochi de culoa – rea cafelei, îşi cumpăra zilnic țigări din magazinul în care lucram. Nu ştiu cum se făcea, dar întotdeuna apărea când eram eu acolo. Lucram în schimburi, dar el îmi învățase programul. Mă privea atent, pe sub genele lungi, negre, şi de fiecare dată mă făcea să roşesc. Când îi ofeream pa chetul de țigări şi bonul fiscal, tânărul acela frumos îmi zâmbea, iar eu aveam senzația că soarele îşi trimitea toate razele să mă încălzească. Prima dată când am vorbit mai mult cu Aylan a fost într-o seară caldă de mai. Eram singură în magazin, în schimbul doi, şi mă pregăteam să închid. Tocmai când îmi căutam cheile în dulap, el a deschis uşa. Avea zâmbetul acela larg cu care m-a cucerit. Mi-a oferit un buchet de flori de primăvară, frumos colorate.

— Îți mulțumesc, Aylan. Este primul buchet de flori pe care l-am primit vreodată.

— Cu multă plăcere. Eşti de acord să te conduc acasă? E noapte şi îmi fac griji pentru tine.

Simțeam fluturi în stomac, iar inima o luase la galop. Cineva îmi purta de grijă. Mi-a oferit brațul său. Pentru un tânăr care se afla în țară de doar patru ani, vorbea destul de bine limba română. Mi-a povestit că se afla aici pentru a studia şi că, după ce termina facultatea şi rezidențiatul, îşi dorea să se întoarcă în Siria. Familia lui se afla în Alep. Îi vedea destul de rar, însă păstrau legătura cu ajutorul internetului.

Poveştile cu şi despre Siria mi se păreau fabuloase la vremea aceea. Mă şi visam soția lui, mama copiilor noştri. Era tot ce îmi doream de la viață. Familia lui Aylan avea o situație financiară foarte bună. Mă simțeam bine în compania lui. Mă respecta, avea grija de mine, îmi cumpăra cadouri. Eram iubită şi apreciată. După ce a terminat facultatea, a început să profeseze ca medic rezident oftalmolog la unul dintre marile spitale. Eram mândră de el. Unori, mă temeam să nu mă părăsească pentru că eu nu aveam studii superioare. Îl vedeam înconjurat de doctorițe tinere şi frumose, iar acest aspect îmi stârnea gelozia. Aylan m-a calmat repede pentru că, în ziua în care a luat primul salariu, m-a cerut de nevastă:

— Carmen, vrei să te căsătoreşti cu mine? Am vrut să îți cer acest lucru doar în momentul în care am cu ce să te întrețin. Familia mea mă ajută, dar este important pentru mine să câştig prin forțe proprii.

Sigur că am spus „da“ din tot sufletul. Singura condiție pe care mi-a impus-o Aylan a fost să mă convertesc la islam. Nu eram o persoană prea religioasă, aşa că nu am văzut în asta un impediment. Am acceptat. Am mers împreună la părinții mei ca să le cerem acordul. Le-am comunicat şi decizia noastră de a ne muta în Alep după ce Aylan termina reziden țiatul.

— Dacă voi sunteți fericiți, atunci şi noi suntem! a zis tata şi ne-a sărutat pe frunte.

— Să te porți ca o soție bună, aşa cum te-am învățat eu! m-a rugat mama.

Părinții mei erau modelul meu în viață. Nu i-am văzut niciodată certându- se. Chiar dacă mai existau neînțelegeri între ei, nu discutau niciodată în fața mea sau a fraților mei. Au trecut repede anii de rezidențiat de după căsătoria noastră şi am plecat, împreună cu soțul meu, în Siria. Aveam deja primul băiețel, iar cel de al doilea era pe drum. Din păcate, Aylan nu a putut să obțină cetățenia română înainte de a ne muta. Recunosc că nici măcar nu ne-a interest la vremea aceea pentru că eram hotărâți să nu ne mai întoarcem aici decât în vizită. Alep era un oraş liniştit la vremea aceea. Nu m-a deranjat faptul că trebuia să mă îmbrac conform normelor de acolo. Chiar mă bucuram că aparțineam soțului meu şi doar el mă putea cunoaşte în întregime. A fost primul şi singurul meu bărbat, aşa că mi se părea normal. Ne înțelegeam foarte bine. Familia lui m-a primit cu brațele deschise. Am primit de la tatăl lui Aylan o casă în care să locuim. Era o casă cu două etaje. Etajul unu era al nostru, iar al doilea – al cumnatei mele. În fiecare zi găteam împreună cu sora soțului meu. Mâncam împreună, iar mesele în familie erau foarte frumoase. Când a început războiul, aveam doi băieți şi o fetiță de numai şase luni, pe care o alăptam. Casa noastră a fost lovită într-o seară de o bombă şi doar o minune a făcut ca noi să scăpăm cu viață. Toată partea stângă a fost distrusă, dar noi ne aflam în partea dreaptă la acea oră, în bucătărie.

Aylan a decis atunci că trebuie să ne întoarcem în România pentru a fi în siguranță. A căutat o călăuză care să ne ducă la granița cu Turcia. Drumul întortocheat, prin munți, era foarte greu de străbătut cu trei copii mici, iar călăuzele cereau foarte mulți bani. Nu a contat nimic pentru soțul meu decât siguranța noastră. A plătit cu toți banii pe care îi avea. A trebuit să facem multe opriri pentru că celor mici li se făcea foame, le era frig şi plângeau. Ultima dată, înainte să trecem granița în Turcia, am înnoptat în căsuța unei familii. Ne-a fost servită o cină sărăcăcioasă, cu câteva legume fierte şi multă zeamă, dar a fost suficient ca să ne recăpătam forțele. Am ajuns intr-o tabără pentru refugiați din Turcia. Când am spus că sunt româncă, am fost ajutată să pornesc spre țară. După multe zile petrecute pe drumuri, în condiții extreme, eu şi cei trei copii ai noştri am reuşit să ajungem în România. Soțul meu, neavând cetățenie, a fost oprit în tabăra pentru refugiați din Turcia. Nu am vrut să plec fără el, dar a insistat. Ca întotdeauna, a pus siguranța mea şi a celor mici pe primul loc:

— Carmen, pentru binele copiilor, mergeți la părinții tăi! O să fac tot posibilul să vin şi eu. Dacă nu o să ne mai vedem niciodată, să ştii că vă iubesc! Îmi pare rău că te-am adus în țara mea…

— Nu, Aylan, să nu îți pară rău. A fost cel mai frumos capitol al vieții mele. Dacă ar fi să dau timpul înapoi, aş face acelaşi lucru.

Despărțirea a fost sfâşietoare. Copiii nu au înțeles de ce tatăl lor nu poate să vină cu noi. Părinții mei au fost foarte trişti când au aflat că războiul mi-a distrus casa şi mi-a împrăştiat rudele din partea soțului. Au plâns împreună cu mine pentru Aylan. Am făcut demersuri la autorități, dar, până în acest moment, nu a putut fi adus aici.

Băieții sunt la şcoală. I-am înscris la şcoala din sat, dar luptă zi de zi cu prejudecățile localnicilor. Abia acum încep să învețe limba română, iar ceilalți copii râd de ei. Într-o zi, Jamal, băiatul cel mare, a venit plângând acasă. Când m-am uitat mai bine la el, am văzut că avea obrazul vânăt.

— Jamal, ce s-a întâmplat?

— M-au bătut colegii. Au spus să mă duc înapoi, în țara mea!

Mi-au dat lacrimile. L-am luat în brațe, încercând să îl încurajez. A doua zi, am mers cu el la şcoală şi i-am cerut permisiunea educatoarei să am o discuție cu băieții care l-au lovit. Am încercat să le explic, pe înțelesul lor, că aici este țara noastră.  e-am povestit despre experiența războiului şi cât de greu ne-a fost să ajungem aici. Cred că au înțeles ceva pentru că, spre seară, părinții lor au venit la noi acasă:

— Am aflat de la băieți prin ce ați trecut. V-am adus câte ceva de mâncare!

— Dacă aveți nevoie de ajutor în gospodărie, puteți să vă bazați pe noi.

Am câştigat dintr-odată câțiva prieteni, iar fiul meu a primit o lecție de viață. Am vrut să îi arăt că, atunci când cineva te atacă, poți să găseşti soluții paşnice pentru a te înțelege cu el. Nu vreau să creadă că este normal ca pentru o palmă să plătim cu o altă palmă pentru că, din cauza violenței, oamenii au ajuns la războaie. Dacă toți părinții şi-ar învăța copiii să se poarte frumos cu ceilalți, poate atunci când ar deveni adulți ar crea o lume paşnică. E u sunt încă sub influența războiului şi crimelor pe care le-am văzut în Siria. Myriam, fetița mea, a început să întrebe de tatăl ei. Nu ştiu cum să îi explic faptul că nu ştiu nimic de el şi că mă întreb în fiecare zi unde doarme, cu ce se hrăneşte.

Povestea de viaţă prezentată în acest material este ficţională. Unele întâmplări sunt inspirate din viaţa reală, dar numele personajelor şi anumite aspecte au fost modificate.